Nu știu cât aleargă un atlet care se antrenează în fiecare zi. Astăzi m-am aplecat să iau ceva de jos și mi-am atins fără să vreau pulpele la picioare. Beton. Tonifiere. (Unde ești tu Bruce Lee). Asta fiindcă săptămâna care a trecut am mers intenționat pe jos de 3 ori câte 4.8 km sau 3 mile sau 6000 pași după o pauză destul de lungă din cauza vremii, deși spre seară cădeam lat de obosit. O oră îmi ia.
Dvs. vă dați seama ce s-ar întâmpla dacă de mâine toți bucureștenii pensionari s-ar da jos din blocuri și ar începe să umble câte 4.8 km? Ar trebui deoarece ei au această datorie patriotică să se păstreze fiindcă sunt memoria României și a lumii. E adevărat. Persoanele pe măsură ce înaintează în vârstă au experiență mai multă și trebuie să muncească mai puțin fiindcă își folosesc această experiență, relațiile acumulate iar în final chiar ies la pensie.
Oare nu se pot corela toate astea cu degradarea sănătății? După mintea mea și am mai spus-o, bătrânețea are două trăsături foarte întâlnite. Pierderea formei fizice și depresia. Degetele și picioarele umflate, de la deshidratare cronică (cafea, carbogazoase, alcool). Iar odată cu apariția unei boli "de bătrânețe" oamenii renunță. Intră pe medicamente și se gândesc doar la următoarea vizită cu medicul.
Iată o informație care nu va fi niciodată mit și pe care am confirmat-o mereu de-a lungul multor ani. Organismul nostru are nevoie de efort fizic pentru a exista (la un nivel pe care trebuie să-l simți, ca febră musculară, oboseală), în aceeași măsură în care are nevoie de mâncare sau de somn. Dacă una din cele 3 cerințe lipsește, sau nu e suficientă, se duce de râpă.
Din păcate nu suntem gândiți (designed) să trăim într-un birou sau apartament, ca șoarecii în cușcă. Acum 10000 de ani încă alergam pe câmp și trăgeam de crengile copacilor și omoram mamuții cu sulița de lemn cu vârf de piatră. Nu aveam probleme de genul ăsta mai ales fiindcă nu trăiam așa de mult pe atunci fiindcă pe atunci nu prea contau relațiile, nu se putea negocia cu alpha male și ne mai împungea mamutul cu colțul lui de fildeș.
Eram în jur de 48, cu vreo 20 kg mai mult ca acum (oricum peste 100) și am avut o perioadă când nu am ieșit din casă luni de zile, poate un an sau mai mult. Într-o iarnă care arăta ca în poza asta sau chiar din poza asta, (a nins, cum odată pe an se întâmplă în Oregon), Angela nu putea merge cu mașina, mi-am pus lanțuri la camionetă ca să merg să-mi iau țigări (mai și fumam pe atunci).
Am pus lanțurile greșit, mi s-a rupt un lanț, mi s-a blocat o roată, așa că a trebuit să merg pe jos, prin zăpadă, aproximativ 5 minute sau un km până la 7/11 (magazinul de cartier cum se numesc în România). Am mers eu jumătate de km când am constatat că nu mai pot să merg și mai ales nu înțelegeam de ce gâfâi. Era o perioadă când uitasem de tot și de toate fiindcă eram pe antidepresante.
Eu care în tinerețe mergeam din Câmpulung pe Rarău și înapoi (30 km cu 1000 de m diferență de nivel) într-o zi. (Da, Centrul Islamic se mutase lângă noi în 2007 cred pe locul unde era mai înainte Silver Dollar Pizza, două clicuri mai sus pe Hall Blvd.).
Puțin mai jos era biserica nazarineană (Beaverton Nazarene Church), cea în formă de OZN (UFO) unde am mers aproape 2 ani și unde l-am cunoscut pe părintele Dennis Swift (cântărețul Meatloaf).
Când s-a topit zăpada am început să merg prin parcuri.
