Need Some Of That Vagueness Now

Una din primele bucurii de după decembrie 89. Presa liberă din România. Chiar îmi amintesc unul din primele articole citite, cineva ne-a învăţat cum să apreciem calitatea unei ştiri. Ce trebuie să conţină obligatoriu primul paragraf dintr-o ştire. Ce, unde, când şi cum.

Dar n-a fost să fie. Încet încet au dispărut aceste indicatoare ale calităţii. Cu greu mai găseşti despre ce e vorba în articol. Titlurile sunt derutante, şi de multe ori chiar nu au legătură cu primul paragraf. Locul dacă se poate cât mai vag. Un dimineaţa, seara, seara târziu, mai vezi la când. Iar despre cum, asta e treaba imaginaţiei noastre, ni se dau mici indicaţii, căci trebuie să ne umplem şi noi timpul cu ceva, comparând informaţia de pe diferite canale, aşteptând update-uri care nu mai vin căci sunt înlocuite cu alte senzaţii. Căci asta au ajuns ştirile, divertisment. Divertisment de la realitate, bineînţeles.

Regula de aur: Never follow up! Niciodată nu mai ştim peste o săptămână când şi cum s-a dovedit cutare ştire falsă sau neimportantă.

De aceea cred că legislatorii ar trebui să se gândească serios să creeze o agenţie de stat, ca alternativă la cele private de ştiri, unde să se hotărască, prin lege, pe anumite criterii ce e ştire şi ce nu e şi să le publice în paralel cu agenţiile private... Nu ar fi mare problemă dacă ar da mai mult sau mai puţin, căci toate informaţiile ne aparţin fiindcă suntem liberi...

Dar aşa să fim la îndemână agenţiilor private şi să nu avem nici o şansă decât să înghiţim marea de reclame declarate sau nu, cum se spune să căutăm veşnic linguriţa cu miere în... e pur şi simplu monstruos.