Trump, marele regulator

Se împlinesc 4 ani de Trump. Dar ce a fost această "accelerare", quickening, în afară de singura alternativa la Hillary?

Democrația din SUA, sau mama democrației în toată lumea, "de unde ne vine flacăra democrației", fiind prima este și cea mai bătrână. Sistemul de alegeri, cu electori și campaniile lungi, de ani de zile, de tip caravană au fost concepute pentru alte vremuri, care nu aveau transporturile și comunicațiile din ziua de azi. Alegerile se făceau doar în interiorul fiecărui partid, în care se putea înrola oricine, iar publicului general îi erau prezentați, la sfârșit, doar acei doi candidați care treceau prin "primarele" sau alegerile preliminare din partide.

Ce s-a schimbat de atunci? Nimic. Acest tip de alegeri care durează peste un an de zile au devenit anacronice însă lumea s-a obișnuit cu toate speculațiile posibile în vremurile noastre, grefate pe acest tip de alegeri și, după cum știți foarte bine, un obicei de sute de ani se schimbă foarte greu. Sau niciodată.

Ce contează că publicul nu poate vota decât cu unul din cei doi candidați? Ce puteau ei alege în afară de Trump și Hillary(ous)? Trump era cunoscut mai ales de la show-ul lui în care dădea afară. "You are fired!". Un om (de afaceri suficient de bogat) care dădea afară pe cei "incompetenți" la un show a părut mai degrabă serios în timp ce Hilary pe când era secretar de stat (echivalent Ministru de Externe) își ținea email-urile pe un server privat fără protecția necesară rangului (gradului și funcției) și a fost o looser oricum în fața Monicăi Lewinski, un prevestitor de Trump.

Dar anii au trecut, iar caracterul (în sensul din engleză, adică de personaj) lui Trump s-a schimbat mereu, din mers, după necesitățile momentelor. De la prieten al lui Putin, la capitalist feroce, care nu schimbă lenjeria de pat pentru clienți la hotelurile sale, unde totul e făcut în China, la profet misterios și până la urmă a unui conținut vid, la copil agățat de putere care se sperie la prima "împușcătură", el nu a fost nimic decât o supapă de răsuflare prin care s-a dat drumul la tensiunile reciclate de el de la societatea americană. Trump, tramp, triumfalism naiv fără noimă, trompă de elefant cu dinți de mămăligă.

Preluând deci din mers ideile sociale născânde care erau cunoscute scriitorilor personajului (mare mister, sunt mereu aceleași, universale), le-a depozitat pe toate în contradicții sau în fundături. Bineînțeles totul asortat cu prilejul momentului, ca de exemplu acum, încercarea "copilărească" de lovitură de stat terminată într-o lașitate scârboasă, spre sfârșitul programului de breaking news. Pe tot timpul lui de președinte Trump a fost un magnet de idei pe care le-a terminat în penibil.

Citeam ieri în presa română, vag interesată, care se preocupă acum de un fel de Trump al nostru, Cumpănașu, care de la rudă a fetei presupusă abuzată și cremată și campion al dreptății a ajuns să fie simbol al decrepitudinii, după necesități. Ce s-a întâmplat la Washington?

Nimic. Nimeni nu intrat nicăieri să fure saci de buletine de vot, purtând coarne de viking și cățărându-se pe pereți ca spiderman. Democrația nu a fost niciodată în pericol fiindcă nu există în viața reală. Centrul de putere de la Washington nu poate fi "luat" pentru că nu există pentru că puterea nu rezidă într-o clădire, oricât de mare ar fi aceasta. Există un centru de putere în SUA, care se numește Washington, dar acesta este un stat pe celălalt mal, al Pacificului, cel mai aproape geografic (dintre statele contigue) de Japonia și care colcăie cu ninja. Acela este locul pe care americanii ar trebui să-l ocupe, dacă vor să-și câștige ceea ce nu avut niciodată. Independența.

Dacă sunt șocat. Da, sunt șocat de credulitatea celor mulți, dornici de o revoluție virtuală de o seară, cu remote-ul de TV într-o mână și bolul de popcorn sau berea în cealaltă și Androidul aproape (vi se pare familiar? (cunoscut)), în această Grand Finale, sau apoteoză de Trump.

În această poză din timpul "insurecției" trei agenți cu măști COVID ochesc în același punct imaginar aflat la jumătate de metru în fața lor. (Este mult mai greu să faci teatru live decât film, unde poți să iei câte secvențe vrei la o singură scenă. Până când nu mai vezi nimic ciudat.)