Comentarii la Minima moralia lui Pleșu

“Everything will be okay in the end. If it's not okay, it's not the end.” John LeNon.

ANDREI PLEȘU

Născut la 23 august 1948, în Bucureşti. Absolvent al Academiei de
Arte Frumoase, secţia Istoria şi Teoria Artei (1971).

Doctorat în istoria artei (1980).

Cercetător la Institutul de Istorie a Artei (1971–1979; 1984–1989).

Lector universitar în domeniul arta românească modernă şi istoria criticii de artă (1980–1982).

Profesor la Facultatea de Filosofie (din 1992).

SCRIERI:

Călătorie în lumea formelor (Meridiane, 1974),

Pitoresc şi melancolie  (Univers, 1980; Humanitas, 1992),

Francesco Guardi (Meridiane, 1981),

Ochiul şi lucrurile (Meridiane, 1986),

Minima moralia (Cartea Românească, 1988)

Jurnalul de la Tescani (Humanitas, 1993)

Limba păsărilor (Humanitas, 1994)

precum şi numeroase articole în
reviste din ţară şi străinătate.



Nu cred că ar fi primul autor care pornind de la un titlu generos și menționând încă de la început niște branduri nobile care se repetă aproape în fiecare paragraf ne atrage într-un vârtej de raționamente care ne dă un high intelectual care de obicei, spre sfârșit nu ne coboară nicăieri în timp ce diminuează până la pierdere luciul titlului.

Cu scop declarat de a introduce niște repere filosofice într-o societate semi-tehnicizată și amețită de propaganda comunistă unde nu puteai auzi despre cuvântul etică decât din discursul devenit monopol de dictator, care nu știu de ce, repeta tot timpul sintagma: "Etica și echitatea socialistă" alături de cifrele fals raportate de producție industrială și agricolă care indicau o bunăstare imaginară.

O societate care era pe cale, după ce își pierduse de mult elita și orice legătură cu trecutul filosofic și religios european și respinsese falsitatea discursului comunistoid să înlocuiască orice manifestare spirituală printr-o viață foarte simplă, fără "demnități speculative".

Dacă ne trebuia sau nu o viață spirituală, alta decât perceperea (diminuării) căldurii verii coborând seara pe o colină la țară, rămâne de văzut în concluziile a ce voi încerca să scriu aici în condițiile în care altcineva nu va încerca mai mult. Sau poate vom vedea noi înșine în viitor, căci rezultatele activității lui Pleșu și reintroducerea filosofiei istorice în România comunistă, pe ușa din dos și din direcția centrului (de greutate al) Europei, într-o limbă română altoită mult cu neologisme franceze pe o structură a frazelor și mai ales a ideilor nemțească, încă întârzie să se arate.

Dar pentru asta, lucrarea trebuie mai întâi citită. Și asta este foarte greu, pentru că, așa cum am spus, autorul, urmărind niște idei, neglijează construcția frazelor care nu numai că sunt neobișnuite, în contextul explicat mai sus, dar au și adevărate poticneli de stil, incluzând multe neologisme exotice chiar și pentru pentru ochiul obișnuit cu gramatica și fluența mai multor limbi, care au mai și evoluat din momentul publicării ei, existând mereu suspiciunea traducerii unui autor obscur și necunoscut la noi.

Bineînțeles nu ne putem lipsi de net care este doar în alt tab al browser-ului. Lumea a evoluat și eseurile nu se mai scriu doar pe hârtie, ci posibil electronic, direct în cloud, pe browser, cu prezența la îndemână a unor baze de date uluitoare ca și cuprindere și posibilitatea de căutări rapide imposibile în trecut.

Chiar prima frază din Minima moralia mă intrigă. Tratat de etică. Hm. (Ce-o mai fi și aia.) Etica, și am să adopt până aflu mai multe, idea autorului, care se reclamă de la Noica, cu instanțierea ei lumesco-emoțională, morala, este cam pe la marginea filosofiei. E un fel de cordon ombilical al filosofiei cu lumea, dacă vreți.

Din Wikipedia care la rândul ei face trimitere la Enciclopedia de filosofie a internetului: "Etica sau filosofia morală este ramura filosofiei care implică sistematizarea, apărarea și recomandarea [folosirii] conceptelor de conduită; bună și rea."

http://www.iep.utm.edu/ethics/

Ca orice nefilosof care a luat un an de cursuri de filosofie la o facultate tehnică chiar pe vremea nașterii lucrării lui Pleșu, nu am în minte toate definițiile și nici o imagine lărgită în memoria imediată a întregii structuri a filosofiei.

În schimb, mă descurc invocând tot ce există mai bun pe internet în acest moment, care iată este o unealtă care e pe cale să înlocuiască cu timp real timpul petrecut în trecut frunzărind cărți în biblioteci.

O lucrarea ca aceasta însă nu se adresează lumii profesorilor universitari care încă păstrau în cursurile lor galbene definițiile din filosofie (și care probabil dacă  mai există se jenează să analizeze asemenea lucrări).

Observăm din scurta listă biografică de la început că autorul nu e filosof prin formație, ci doar profesor de filosofie, ceea ce e suficient cred eu să țină orice filosof departe de critica acestei lucrări.

Chiar analizând titlul, o metaforă neîmplinită, notăm pe margine că morala ca și categorie filosofică sau instanțiere a eticii și ca ramură a filosofiei, nu poate fi minimă sau maximă după cum unele adjective nu pot avea grade de comparație. Și nu putem să ne abținem să nu observăm semantica repetiției inițialelor, M, m, care este un truc de întărire propagandistică a oricărei idei slabe și neterminate.

Morala este sau nu este ("there is no try"), după cum filosofia este o știință exactă, iar prin acest titlu autorul ne bagă de la început într-un șir de întrebări provocatoare care ne interoghează de parcă vrea să ne spovedească forțat. O avem sau nu? Știm ce este? Aveam nevoie de ea, putem trăi cu un pic din ea, ne trebuie mai multă, ne trebuie infinit de multă, e cazul să ne simțim vinovați dacă o avem sub minim sau simplu dacă nu sau nu știm ce este? Minima moralia lui Pleșu, pentru că mai sunt și altele. Și un prim link, pentru că vor urma multe.

https://www.google.com/search?q=minima+moralia

"Nu oferim cititorului, în cele ce urmează, un tratat, fie şi minimal, de etică." Metafora se mută chiar de la început de la morală la (un tratat minimal de) etică. Pe mine mă încurcă repere din astea din istoria filosofiei prezentate ca filosofie pentru că sunt de undeva, de la începutul evoluției ei, care s-a terminat de oarece timp într-o știință exactă. De ce un filosof din secolul 20 târziu vorbește despre oferte de tratate filosofice, o știință în care nu prea mai este loc de tratate noi. Așa că am să pun iar un link aici pentru o căutare google ca cineva să-și facă o idee ce este unul. (O căutare în franceză pentru că în engleză nici nu știu cum să caut pe cuvântul ăsta care are alte semnficații sau este folosit mult mai frecvent pe alte idei.)

https://www.google.com/search?q=traite+sur+l%27%C3%A9thique

"Traité, un ouvrage à but pédagogique qui illustre d'une manière qui se veut complète et exhaustive tout [oricare, un] sujet de connaissances. Suivant les domaines, les traités peuvent prendre des formes particulières:"

Deci tratatul, pe o știință exactă, închisă, definitivată, poate avea rol pedagogic dar trebuie să fie exhaustiv, adică să spună tot ce se poate spune pe subiect. (Dar dacă mă uit încă o dată la definiția asta, mă ia amețeala, dacă un tratat este exhaustiv pe un subiect, atunci toate tratatele pe acel subiect ar trebui să fie cam la fel nu?). Într-o carte care se numește Minima moralia, s-ar putea oare și mai puțin, adică tratat de morală minimalist? Dacă e să avem încredere în autor, care va alege pentru noi doar esențialul. (Se poate oare asta într-o știință exactă?). Dar nu va mai fi tratat și autorul știe asta și declară, preventiv.

O definiție. https://fr.wikipedia.org/wiki/Trait%C3%A9

"O suită de observaţii rapide." Asta da. Avem nevoie tot timpul de observații și fiindcă nu avem timp și ne-am pierdem firul epic și motivațional dacă încercăm mereu să mergem înapoi la reperele filosofice, observația rapidă dar bine referențiată băgată de filosoful de pe margine este cea ce ne formează (rapid) niște reflexe care duc la un comportament ce poate fi mai târziu caracterizat drept etic, de noi înșine sau oricine se aventurează în viața noastră.

Deci o primă concluzie destul de clară. Pleșu prin această lucrare este de un pragmatism care merge foarte repede și declarat, până la didacticism, ca să nu spun dădăcism pragmatic.

"recuperarea ordinii etice"; poate istorice înțelegem însă noi.

Orice tip de societate, fie ea și o dictatură închisă și autosuficientă la un moment dat își generează automat, prin niște legi mai greu de înțeles, care țin de sociologie, propria ei ordine filosofică inclusiv la nivele superioare (chiar și numai după două generații). Aducerea înapoi a reperelor europene în acest teritoriu virgin, minimalist, care repere între timp și ele au beneficiat de dinamica vremurilor, o retro-resincronizare dacă vreți, poate fi într-adevăr prezumțioasă. Fiindcă, bănuim noi, autorul a vrut să ne introducă înapoi într-un anume punct din istorie folosind anumite repere din filosofie, într-un un loc al unei dilematici vechi (repet, filosofia în prezent și chiar pe atunci, în cea mai mare parte, și chiar acolo unde se învârte autorul, este o știință, încheiată, parafată și sigilată), ca și cum a vrut să ne aducă pe drumul cel bun întorcându-ne însă mai întâi înapoi, dar într-un loc fantastic, care nu mai exista. Rămâne întrebarea care probabil își va găsi răspunsul în această analiză sau oricare alta, care a fost prezumția. Sau ce l-a mânat pe autor.

Și prima poticneală, care nu-i așa, nu e deloc filosofică ci biet lingvistică, așa de ieftin de provocat. Un neologism rar, evocativ, care nu înseamnă nimic dar intrigă până la atrocitate mințile noastre tinere și proaspete. Obnubilare.

https://dexonline.ro/definitie/obnubilare

Da, este în DEX dar cine avea DEX pe atunci. Nu puteai decât să ghicești. Sau să pui un semn în carte și să mergi la bibliotecă să cauți. Cuvântul evocă mai multe. Nobil. Nubil. Nil. Mâl.

Cel mai probabil, cititorul merge mai înainte, cu cuvântul în stiva memoriei imediate, încercând să-l prindă din context sau să-l uite, dizolvat în subconștient.

O evidentă capcană semantico-psihologică care mie îmi ridică imediat bănuiala altor prezumții, nedeclarate și poate chiar conspirative.

Ce însemna de fapt. Amorțeală cauzată de boală (Comfortably Numb).

"Trebuie să existe o conduită a drumului către, chiar dacă adevărata conduită nu se poate întemeia decât din perspectiva drumului încheiat".

Eh. Aici devine interesant. O mică recurență, un cerc nevicios fiindcă are un scop nobil, ni se vorbește de conduită, neologism care neprecizat înseamnă bună purtare. Cam la fel cum am zis mai sus, nu pot să scriu nimic despre lucrare decât dacă o citesc, dar dacă o citesc, nu voi mai putea scrie la fel fiindcă voi veni cu concluziile finale peste începuturi și le voi privi cu alți ochi. Deci cu alte cuvinte împreună înainte pe drumul lui Pleșu către (și aici e un spațiu, un hiatus, unde puteți pune ce vreți) și veți vedea unde veți ajunge.

Și arbitrarul intervalului, o primă idee care încearcă să ne transporte puțin în vidul avansat al ocultului, atât de necesar rafinării ideilor înalte. Spațiul sau rostul, locul nedefinirii, al incertitudinii și imaginației feroce, unde nu încape de obicei decât structura sau mortarul masonic.

Este clar că intervalul aici este cuvântul înlocuitor pentru limbo. Societatea lipsită de dileme, departe de puterea filosofului, în lipsa unei elite curmate s-a întors normal automat pe modele ancestrale și îi pare lui Pleșu imposibil de apucat și mânat, ca o mașină fără volan. Reintroducerea prezumtivă a eticii, cu elementele ei esențiale, bunul și răul în acest limbo de sfârșit de comunism (care continuă în perioada ce va fi cunoscută în istoria României ca Urâta Tranziție) garantează întoarcerea, prin comiterea inversă a păcatului originar, înapoi în paradis. Ce?

Fără să fi citit nici un paragraf mai departe (nu, parcă am mai tras cu ochiul până la pagina 10), intuiesc că aceasta este fraza cea mai tare din lucrare care deși nu e nici o filosofie, îmi încearcă mintea la greu.

"În cele din urmă, am ajuns să credem că etica nici nu e altceva decît o disciplină a intervalului, că ea nu e acasă decît în spaţiul de dinaintea opţiunii ultime. În spaţiul propriu-­zis al unei asemenea opţiuni, preocuparea morală încetează a mai avea obiect: normele devin surîsuri, disciplina devine graţie. Orice demers etic bine condus tinde, firesc, spre propria sa dizolvare."

Să mai dăm jos din figuri de stil și să punem aici scheletul frazei. "În spațiul opțiunii demersul etic tinde spre dizolvare". Nu știu. Nu acum, poate mai târziu.

Este fraza o privire critică a ce a mai rămas din etică în societatea contemporană a lucrării? Este, mult mai rău, o complicitate, o împingere înainte în abis și o amânare a oricăror "opțiuni etice"?

"Cît despre lipsa de „puritate“ speculativă a eticului, ne-­o asumăm cu relativă dezinvoltură."

Îmi dau seama că niciodată nu am știut ce înseamnă dezinvolt. Iată cum, forțat să fac această analiză, am găsit un prilej și pentru acest cuvânt.

http://www.cnrtl.fr/etymologie/d%C3%A9sinvolte

Pierre qui roule. (Un alt fel de a spune rolling stone.) Cum dreq eticul (iată, vârât așa în text cu multă dezivnoltură, la masculin, probabil pentru prima dată în limba română) poate să fie pur și/sau impur speculativ.

Nu degeaba este zicala în limba română. Când aruncă un nebun o piatră într-un lac cu dezinvoltură, nici zece filosofi nu o mai pot găsi.

A. O mică explicație aici. Sau cheie dacă vreți.

"Am putea culpabiliza, la rîndul nostru, textele speculative pentru lipsa lor de „impuritate“ etică, adică pentru felul lor de a plana — stîncos — deasupra abisurilor în care întîrzie dezbaterea morală a fiecăruia."

Adâncă. Da, începem să recunoaștem. Am auzit, tot de pe internet, că masonii (zidarii) sunt de două feluri operativi și speculativi. O fi vorba de texte pure filosofice emise de aceștia din urmă? (Dar masonii nu sunt filosofi (cu unele excepții) iar etica e o ramură a filosofiei). Dar poate nu numai. (De ce e filosofia asta așa de egoistă și nu vrea să împartă cu alții un cuvânt.)

Deci e clar aici. Ne-au băgat în interval (comuniștii, istoria) unde nu mai sunt opțiuni sau se amână indefinit și întârziem dezbaterea morală a fiecăruia în noi. (Eu am citit undeva că binele și răul reglementat de etică e relativ și moral doar în funcție de normele sociale deci nu prea e al fiecăruia, decât în sensul de păcat moral).

Nu voi numi numele celui care m-a introdus în Kant, dar e bine de la oricine. Astfel aici inevitabil vine în memorie citatul. "Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine."

Se poate înțelege ceva din citate? Pot citatele ca și observațiile rapide să fie ele însele sursă de învățătură rapidă? Nu, din ce spune Pleșu în articole ("nu cita mai mult decât poți citi"). Nu dacă vin de la Kant. Da, dacă vin de la el sub formă de observații rapide într-un tratat minim de filosofie. Și bănuiesc că nu de la el el. Ci de la el ca profet sau de la el ca mesager al unor civilizații care mereu dau pe dinafară. Emisar și mai apoi comisar.

https://ro.wikiquote.org/wiki/Immanuel_Kant

Și iată, aceeași întrebare. De ce de câte ori citesc din Pleșu, Kant și alții ca ei am impresia că ăștia sunt un soi de filosofi care transformă filosofia în psihologie și artă, ceea ce nu e nevoie și mai ales nu se poate.

Dar nu orice fel de psihologie. La Kant, care în engleză se poate scrie ca și cunt sau can't (engleza insulară), e de aia semantică, nașpa, simboluri mnemonice pe fraze pe care orice om curios despre sine se simte curios să le citească. "Legea morală din mine". Ha.

Astfel ei ne deschid sufletul la anumite capitole și își depun acolo ouăle fecunde ale unor idei străine (de sine), urgent,  laconic si expeditiv (mnemonic). Deschid procese cognitive buclate, fără sfârșit, recurente, auto destructive, care se întreabă mereu, în spațiul lor, odată intrate în memoria vie a fiecăruia. Oare cum să fac să fiu mai moral? Cum să fac să nu greșesc? Până în punctul în care fără alte repere decât sinele și păcatele (în căutarea legii morale din sine) devenim obosiți și trecem în partea cealaltă a alternativei, cea a moralei minimaliste sugerată, una din două, adică nu avem timp să fim corecți tot timpul nu, fiindcă merge și așa nu?

"2. Cititorul va constata, frecvent, o anumită disproporţie între anvergura problemelor atacate şi tratarea lor laconică, dacă nu, adesea, expeditivă. Scris cu un constant sentiment al urgenţei,"

Asta și ca să atenționeze pe oricine care a mai citit câte ceva și acest laconism de tip nou, entuziast, care șade așa de bine pe el, îi va părea suspect.

Cam ca știrile.

(Astăzi toată generația care a crezut în Pleșu poate vedea însă că știrile din media corporatistă nu sunt chiar informări, capitalismul în general nu-i chiar caritate și poartă de rai iar moralistul Pleșu nu e filosof ci un fals profet pe deasupra mason care-și plimbă probabil statuia vie pe la toate sindrofiile.)

Toți cei care au încercat, știu. Nu poți să combați nimic aplicând filosofia (clasică LOL, aia cuminte) pe acest tip de autori, fiindcă nu e nimic serios în ce scriu ei, în aceste subtratate. În schimb dacă îi citești fără referințe serioase, riști să te smintești pentru totdeauna.

Bine toate acestea sunt teorii bazate pe frazele din introducere intitulată, atât de invers, Precauții și lămuriri. Nici precauții nici lămuriri nu sunt pentru ochiul neavizat dornic de filosofie de entertainement. Ci mai degrabă o ridicare a precauțiilor și a grijii de fals, prin psihologie inversă.

Dar aceste teorii încep să se verifice imediat numai ce tragem cu ochiul la titlul primului capitol, cu toate subtitlurile de-a dreptul aici, (după ridicarea precauțiilor și lămuririlor) ca enunțuri false dpdv filosofic și din orice punct de vedere.

Competenţa morală — singura pe care nimeni nu şi-­o contestă • Falsa autoritate morală: judecata şi sfatul • Competenţa morală a „specialistului“ • Aşezarea paradoxală a eticii ca „ştiinţă“ • Simţul etic şi simţul comun • Irelevanţa morală a omului ireproşabil • Insuficienţa morală ca fenomen originar al eticii

Ce să mai spun. Sunt perplex. Citesc pentru prima dată ce scrie domnul, și fiindcă am anticipat prea mult înainte, nu mai am ce să spun. Văleu.

Ok mi-am revenit la a doua editare a textului. După ce avertizează, pe dos, normal vine și blasfemează de-a dreptul. Cum adică etica nu e știință. Etica e ramură a filosofiei. Omul ireproșabil nu e irelevant moral. Ultima de-a dreptul hilară ca enunț dar tare ca semantică. "Insuficienţa morală ca fenomen originar al eticii"

Un al doilea neologism imposibil. Sibilinic. Sună vag ca salamul tare de Sibiu, sau sybianul lui Howard Stern.

https://dexonline.ro/definitie/sibilinic
https://dexonline.ro/definitie/sibilin
http://www.cnrtl.fr/etymologie/sibyllin ??????

Nimic. Nu înseamnă nimic. De unde l-o fi luat?

Înțeleg, lovește. Savanta, academiciana, pușcăriașii. Niciun.

"Orgoliul are". Încă nu am întâlnit până acum, la niciun autor, din nicio limbă personificarea orgoliului. Omul simplu, ajuns să stea într-o casă și să aibă un job decent pe vremea comunistului avea orgoliul să declare ce nu știe din exces de modestie. Ce-i rău în asta? Că nu e vorba de orgoliu în sensul occidental și nici de modestie după definițiile culturii post masonice europene. Dar de ce atâta ură la Pleșu pe români ca să-i identifice cu însuși orgoliul, și acesta, bineînțeles, fiind un păcat capital?

Românul nu se măsoară cu aceste "repere morale" și ăsta este unul din eforturile autorului prezumtiv, adică a-l aduce în acel sistem de referință, fie și prin introducerea științei, adică a filosofiei "vestice" în școală, de decenii și apoi coruperea ei. (Citiți vă rog încă odată subtitlurile acestui capitol.)

Citeam recent la BBC, modestia sau altruismul nu e decât o formă supremă de egoism. Și Pleșu asta vrea să combată tare în acest început de capitol.

Dar ce să mai pierd vremea căutând acel articol. Iată aici direct dintr-o universitate americană, în niște îndrumări bibliografice pentru cursul de etică, care a ieșit prima la o căutare google, paradoxul aparent, sub formă de problemă de rezolvat. Cele două forme de egoism, dilema în care ne bagă legea naturală. "Question: Is morality a matter of enlightened self-interest?"

Egoism; Social Contract Theory

Key ideas: Social Contract theory, the state of nature, self-interest, the Prisoner's Dilemma.  Natural law.
Two versions of egoism:
1. Psychological egoism: people act only in self-interest. (descriptive version)
2. Ethical egoism: the theory that people should be self-interested.  (normative version)
Questions: Is morality a matter of enlightened self-interest?  Are moral rules deductive or inductive (necessary or probable)?  Is Natural Law theory unscientific?  Why is ethics so much more controversial than mathematics?

Egoism and the question: Why be moral?
Social Contract theory: it is in your self-interest to be moral.
Natural Law: the question leads to a dilemma.
Solution: reject the question.

http://faculty.uml.edu/whitley_kaufman/ethics%2045.203/images/introduction_to_ethics.htm

https://www.timeshighereducation.com/world-university-rankings/university-of-massachusetts

https://en.wikipedia.org/wiki/Natural_law (cine a scris primul paragraf a greșit, that trebuie înlocuit cu where acolo).

Bineînțeles renunțând la neologismul francez modestie și înlocuind-ul cu mai filosoficul și mai universalul termen, altruism.

Deci există versiuni de poziție etică care enunță că este în propriul tău interes să fii moral.

https://en.wikipedia.org/wiki/Ethical_egoism

(Bine o întreagă terminologie de translatat din spațiul lingvistic francez în cel anglo-american, mult mai simplu, mai puțin metaforic și mai direct și aș putea spune mai pe înțelesul nostru, al românilor.)

O altă problemă de studiu, legea naturală, una din influențele gândirii lui Kant, eșuează să explice problema, ba mai mult, o respinge ca fiind falsă, deci concluzionăm: Conform legii naturale care spune că anumite valori și virtuți umane sunt inerente sau moștenite din natura umană, nu se poate pune problema de a fi în interesul nostru să fim morali ceea ce mă duce la întrebarea. Era Kant mason?

https://answers.yahoo.com/question/index?qid=20111212070956AAg5tRL

Un alt subtitlu; Simţul etic şi simţul comun. Simțul etic ca sintagmă separată e ca și cum ai spune simț filosofic sau simț științific. Simțul comun este bunul simț în versiune anglo-americană. Interesant cum se vorbește în pagina următoare despre etica de bun simț sau etica oamenilor simpli.

https://www.rep.routledge.com/articles/common-sense-ethics

"Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemîna tuturor."

Mă chinui de jumătate de oră să înțeleg sensul paginii de după titlul primului capitol și încă nu reușesc să înțeleg dacă e constatare, critică sau acceptare iremediabilă. Astfel, am ajuns la fraza " Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemîna tuturor" și m-am blocat. Merg înapoi la definiția eticii din memorie, și anume acea ramură a filosofiei care se ocupă cu afirmarea în principal a existenței unei diferenței dinte bine și rău. Nu știu, cred că tot cititorul în mințile lui când vede această definiție înțelege că încă are capacitatea de a alege între cele două iar Pleșu vine și ne spune că n-o avem. Căci pare, după tot ce știm noi până acum, înseamnă o afirmație a percepției cu o nedeterminată probabilitate în ambele direcții. Deci e posibil să nu știm? Filosofic, istoric, sociologic, referitor la cel moment negru din istoria Românei?

Mereu la persoana I-a, un șir de confesiuni complice, ca să nu ofenseze pe nimeni și ar spune el ca să treacă peste cenzură, deși îmi spune mie ceva că la vremea aceea treaba cu cenzura a fost deja aranjată, fiindcă majoritatea paragrafelor acestei cărți nu ar fi trecut de obtuzitatea cenzurii comuniste. Dar nu găsesc nicăieri, spre stupoarea mea, o cheie înapoi din această alunecare pe un tobogan riscant al confesiunilor fără regrete.

După personificarea ironică orgoliului urmează cea a conștiinței individuale. Probabil, aceste înșiruiri sunt la modă în tipul acestea de scrieri de la care cei puțini ca Pleșu se adapă.

Dar o conștiință individuală are orice individ al unei societăți, fie ea și de tip pușcărie ca cea română. Je pense donc j'existe. Fără o conștiință de individuală nu poate face deosebirea dintre sine și les autres, conform afirmației de mai jos.

A ok, a vrut să spună conștiința fiecăruia. https://en.wikipedia.org/wiki/Conscience

O aptitudine, facultate, intuiție care ne asistă la distingerea între bine și rău, în timp ce etica afirmă posibilitatea distincției între conduită morală bună și rea. (să ne păstrăm definițiile aproape în acest noian concentrat).

Conștiință individuală este însă pleonasm. Conștiința conform definiției nu poate fi decât individuală.

Aș îndrăzni aici să amintesc că pentru mintea naivă, nehârșâită de zilnice lecturi din filosofii apropiați secolului care a trecut, care majoritatea folosesc două trei idei filosofice noi pentru a ne atrage într-o riscantă psihologie de accepție sau memorare spre judecare a unui număr mare de afirmații false adesea autoimplicante, care nu întotdeauna sfârșește clar, sau se termină în vreun neologism ambiguu sau alt tip de ambiguitate majoră.

Nu știu cine îmi spunea, mintea conștientă poate la un moment dat memora 3, 7, nu știu câte abstracțiuni sau pre-judecăți logice. O înșiruire de astfel de fraze nerezolvate peste o anumită limită poate constitui o adevărată, voită sau nu, construită sau nu, capcană psihologică.

O falsă dublă negație, pe care o înghițim și pe aceasta luând-o ca figură de stil. Concede?

"L’enfer c’est les autres — părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous-­mêmes."

Frumos pornit, infernul este o negare a paradisului. Dar ceilalți poate fi negarea a noi înșine? Sau invers, noi înșine poate fi negarea celorlalți?

Desprind însă din acel fluviu retoric în care se aglomerează din ce în ce mai mai nedeslușibile figuri de stil afirmativ-ironic două fraze care însă mi-au atras atenția pe un altul din multiplele nivele la care trebuie citită această compilație de idei. Culpa etică? Adică, cea din definiție, ca ramură a filosofiei, și aici culpa este de nu recunoaște, (academic), existența sau funcționarea acestei ramuri a filosofiei, sau poate, după definiția lui însuși, lipsa simțului etic, sau a simțului comun (anticipăm din titlu)?

"Culpa etică e expediată în termenii unei tolerabile greşeli omeneşti, distincte de natura noastră adevărată."

Foarte complicat de analizat această frază. Deci ne auto iertăm pentru vina etică, adică greșelile noastre de conduită și o atribuim naturii noastre omenești, imperfecte, care este ironic distinctă de natura noastră adevărată superioară pe care în nemărginitul nostru orgoliu și lipsiți de conștiință individuală o separăm de cea adevărată, din care am decăzut prin acceptarea vinei etice. Care natura perfectă, conform asumpțiilor masonice, n-o avem.

Asumpții masnoice completate și de fraza următoare "În materie de etică, funcţionăm constant printr­o nedemolabilă auto­complezenţă." precum și de aceasta "sîntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic."

Însă privind Culpa etică ca sintagmă evocatoare (și la etică iar conform definiției)... autorul ne trimite direct la păcatul originar, care este tolerabil numai prin iertarea adusă nouă de Noul Testament. Printr-o altă dublă negație se ajunge la absurdul extremist, acela că (că nu putem să funcționăm infailibil din cauza dilemei etice - imposibilitatea alegerii între bine și rău - fiindcă dpdv filosofic nu le știm definițiile) natura noastră adevărată este infailibilul, corupt însă de către religie prin introducerea păcatului originar care nu se poate rezolva decât prin un alt capitol din religie, autorul întorcându-se cu fața la Kant și trimițând definiția eticii dracului, adică într-o dilemă (veche) a cărei rezolvare este eliminarea problemei (a eticii, de orice fel, deci și cea socialistă, de aceea a avut nevoie pe lângă toată filosofia și de fraza lumească. "Cu alte cuvinte, toţi ştim, din cînd în cînd, să admirăm, să privim către un altul de jos în sus, proiectîndu­l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri."

Mai aici sigur că a pupat tare în cur pe cineva. Chestia de care vorbeam, cu cenzura. Asta e, așa era morala pe timpul acela.

Necesar aici să amintim, măcar pentru cei nehârșâiți adânc în dihotomia existențială (care ne acompaniază existența dintotdeauna) filosofie-religie, dilemă în care, de la acest amvon unde stă aplecat la 90 de grade, Pleșu îi plasează pe toți filosofii și teologii care normal încă existau în vremea acea în România.

Oricine ar fi încercat critica din punct de vedere religios, ar fi intrat imediat în vizorul autorităților care nu erau prea aplecate în direcția asta iar din punct de vedere filosofic problema nu se putea rezolva deci toți profesorii universitari și filosofii au tăcut, devenind complicii de facto a inventării unei noi morale (de fapt mai vechi, de la Noica și ceilalți) pentru o generație de oameni de tip mai nou decât vroia chiar Ceaușescu, extrași direct din limbo-ul comunist printr-un decret prezidențial.

Publicarea acestei lucrări a coincis iată cu momentul atingerii extremelor în filosofia oficioasă din România lui Ceaușescu (tot ce se publica pe vremea aceea era obligatoriu oficios), moment (din câte știu eu) neobservat de politologul oficial Vladimir Tismăneanu care în mod interesant a fost interesat și de acest subiect și de perenitatea diavolului din istorie.

Păcat că nu mai trăiește Vadim, căci ar putea sări de bucurie la aflarea acestei știri vechi și bine ascunse într-o carte despre o minimă morală (minimainimo)

https://en.wikipedia.org/wiki/Eeny,_meeny,_miny,_moe.

A bine. Prin confruntarea teoriei lui Pleșu, Kant și alți savanți cu realitatea, rezultă că nu se potrivește fiindcă nu-i așa, nimeni nu-i perfect (în epoca curentă și/sau contemporană lucrării). Astfel, la fel ca alții înaintea lui, el a luat problema în mână și s-a deplasat pe teren (adică la țară, în țară) pentru, ca orice filosof desăvârșit, a-și face demonstrația finală asupra teoriei exprimată clar în fraza ultimă citată mai sus printr-o dublă negație ramificată de șase ori datorită ambiguității limbajului, folosind niște suboameni pregătiți de mult în această direcție pentru testarea limitelor.

"Culpa etică (care derivă din imposibilitatea funcționării eticii sau imposibilitatea distingerii conduitei morale bune de cea rea sau căderile noastre în alegeri greșite) e expediată (prin respingerea dilemei sau negată) în termenii unei tolerabile (care se poate ierta - apriori - sau care se acceptă necondiționat între anumite limite pentru oamenii imperfecți) greşeli omeneşti, (normal) distincte de natura noastră (a lui Pleșu și celor ca el sau a celor de care face mișto) adevărată (infailibilă)."

Am încercat prin această analiză a frazei să demonstrez că o afirmație făcută la modul ironic poate declanșa în subconștient o serie de procese care să conducă de fapt, invers, la întărirea stării criticate prin această ironie sau la demolarea unei morale minime încă prezente în psihi-ul cetățeanului post comunist.

Însă totul se simplifica încă de la început dacă scoatem din dicționar și definiția pentru culpă.

CÚLPĂ, culpe, s. f. (Jur.) Greșeală care constă în îndeplinirea neconformă a unei obligații sau în neîndeplinirea ei; greșeală care constă în săvârșirea unui fapt păgubitor sau pedepsit de lege. ♦ Greșeală, vină, vinovăție. – Din lat. culpa.

Iar ne împiedicăm în DEX. Nu se poate ca acest neologism să ne fi venit direct din latină. Sau poate da fiindcă e explicat ca un termen juridic dar eu cred că a venit din latină după un model străin.

Deci e un termen juridic și poate fi și religios. Sinonimul aproape echivalent în română este vină, un cuvânt autohton care pare să vină direct din sanscrită, cu ramificația latină, un cuvânt prezent în motto-ul Casei Regale, sine ce a dat sin în Engleză. http://spokensanskrit.de/index.php?tinput=vinA&direction=SE&script=HK&link=yes&beginning=0

Greșeala autorul și ceea ce face fraza să pară nelalocul ei în ochiul cititorului și aici el ar putea invoca din nou metafora, care însă nu-și are rostul într-un tratat chiar neexhaustiv despre morală este atribuirea unui termen juridic, poate chiar religios unui concept care este și o ramură întreagă din filosofie.

...va urma...

Prinţi, cerşetori, foamete şi dictatori vs.regionalizare

În vreme ce dictatorul plângăreţ se ascunde în spatele acestor cifre neterminate, veşnic preliminarii, care ar scoate iar referendumul pe masa judecătorilor,

Rezultate
   Rezultate provizorii
   Rezultate preliminare
       Populaţie stabilă
           Populaţie cu drept de vot?


Liviu, şi mai nou, psihologii masculini, care nu vorbesc despre vieţile noastre sexuale în media, ne administrează psihologie directă, inversă, laterală şi cum mai vreţi



Unde eşti tu Freud, Doamne, ca punând mâna pe ei...

Reverse Psychology

Nu vor să se grăbească să culeagă roadele minciunii, imposturii, presiunii om la om (asupra românilor care încă mai contează pentru câţiva ani) pe care o fac de decenii asupra românilor. O ţară întreagă mobilizată într-un singur scop, în care sunt folosite toate mijloacele, cunoscute şi necunoscute, cu înaintaşi în toate domeniile ştiinţei dar mai ales al psihologiei, cu un nume simbolic ieşit în faţă pentru a nega ceea ce pentru au luptat şi au câştigat. Mobilizată pentru scopul refacerii trecutului glorios. Puţini, minoritari, dar fără scrupule şi mai ales fără regulile care îi paralizează pe români. Acţiunea descrisă în articolul de mai jos se numeşte reverse psychology, sau psihologie inversă, şi este un mic pas înainte dim multitudinea deja făcuţi, de data asta pentru a justifica următoarea mare minciună, referendumul pentru modificarea constituţiei, care va fi împinsă din nou românilor, pas cu pas, comentariu cu comentariu, un pelerinaj, două în America la ostaticii închipuiţi de români ca urmaşi ai liderilor inexistenţi. După cum nici la ultimul referendum nu s-a ştiut rezultatul şi s-a ajuns la ce au dorit tot ei, adică la menţinerea lui Băsescu, nici acum nu se va şti rezultatul pentru că nimeni nu a clarificat cvorumul. Asta a ajuns România, o ţară zombificată iar PSD, PNL a dovedit că nu e cu nimic deosebit de PD, o adunătură de marionete ameţite care acţionează la aceeaşi comandă. A avut perfectă dreptate Gunther Oettinger când a spus că România este neguvernabilă. O ţară care nu îşi cunoaşte cvorumul pentru un referendum este neguvernabilă. În schimb este controlabilă, dar nu de români şi o demonstrează fiecare pas al politicii "româneşti".

http://www.paginademedia.ro/wp-content/uploads/2011/12/Sarbu-la-Revolutie.gif

Cred că s-au lămurit mulţi cu această ocazie şi cum a folosit Iliescu, (sau mă rog, cine a regizat faza) care pe atunci era printre altele şi şeful menajerei lui, psihologia inversă când a sunat la Moscova, pentru liniştea noastră. Chiar dacă toţi îi uram pe ruşi considerându-i vinovaţi şi de relele odiosului ceea ce nu era cazul, în subconştientul nostru a fost bine să aflăm că nu au nimic cu noi şi cu un simplu telefon, se poate clarifica cine era Iliescu şi ce vroia el, şi cu voia ruşilor printre alţii. Că a fost psihologie şi media murdară, putem dovedi şi prin prezenţa ne-vizibilului în public patron al ProTV, Adrian Sârbu, cu voia dvs. la dreapta lui Iliescu (stânga în poză). Dacă a fost sau nu în timp real, asta poate ne spune ... cine era pe atunci, Gorbi? A vorbit el cu cineva la Moscova sau vorbea Ildicescu singur cu telefonul, într-un studio? Iar apropo de figura lui Sârbu, cu sprâncenele alea ridicate, feminine ca ale lui Soroş, nu prea are figură de sârb deloc...

Comentarii la un articol

Ce se să mai comentez într-un ziar. E posibil ca articolul a fost scris de mai mulţi experţi la un brainstorming, eu mă trezesc dimineaţa şi comentez la o frază, iar comentariul meu intră în contradicţie cu o altă frază sau cu ceva care am spus anterior. Şi nu mai pot şterge sau modifica dacă mă prind după amiază când mă mai deştep şi eu. Plus că pe acolo umblă o armată de comentatori profesionişti, plătiţi şi coordonaţi care poate fac parte din acelaşi club de brainstorming.

Recunosc că am intrat să citesc articolul din cauza pozei. Care nu e a autorului, LOL, Marcel Bărbătei sau cum îl cheamă. Dar nici nu scrie nimic sub poză.

Ce am văzut în articol atinge vechi preocupări ale mele. Cine sunt aceste secte creştine care au ajuns şi în România. (LOL îmi spunea odată un pocăit român din SUA că creştinii [sectele n.m.] au venit în România din Ungaria. Or fi venit, dar numai au trecut pe acolo, nu ştiu dacă au şi rămas. Care e istoria şi mai ales cine e în spatele lor.

Cine sunt aceşti joly-jockers ca cel pomenit în articol, căci într-adevăr, asta sunt, ei beneficiază doar cu sume mărunte care să le permită existenţa.

Marea şmecherie în ziua de azi, mai ales în America, este că nu mai poţi face deosebire între săraci şi bogaţi. Toţi se îmbracă la fel, conduc cam aceleaşi maşini, etc. (Poate aşa a fost de mai înainte, ar trebui să fac un mic research dar mă motivează cineva?). Entităţi private împing în faţă sclavi iar acum nu mai poţi să-i deosebeşti de oamenii reali fiindcă toţi vorbesc din microcăşti în urechi.

Cei din spate (nu neapărat evreii cu bani mulţi, ci alţii mai noi cu bani şi mai mulţi) racolează sau şantajează feţe cu nume care la o adică sunt terfelite, banii sunt luaţi de ei, deşi în această situaţie banii contează numai pentru păgubiţi, dar contează în schimb scandalul şi instaurarea atmosferei de ne-încredere, rea-credinţă cum spune tânăra avocată, şocată de realitatea sistemului.

Normal nici un avocat ieşit din şcoală, care a citit sau învăţat un cod penal, nu ar trebui să fie şocat de această realitate. LOL.

Sunt două posibilităţi. Ori studenţii la drept cred că acel cod penal e doar o carte de învăţat, naivii, ţinuţi de părinţi prin şcoli şi apoi aruncaţi în vâltoarea realităţii fără pregătire. Dacă e aşa, ar trebui să ia prima dată şi ei cazuri mai simple. Sau în ultimul an din şcoală să studieze cazuri reale. Sau să citească presa LOL.

Ori autorul vrea să implice că realitatea din România e mai dură decât poate codul penal cuprinde, sau acesta nu a fost croit după această realitate, şi atunci singurul scop al acestui articol este să micşoreze şi mai mult încrederea într-un sistem legal sau să mărească reaua credinţă. (LOL din câte am auzit codul civil e şi mai sperios decât cel penal, acolo sunt treburile într-adevăr complicate.) Dar dacă parlamentarii şi-au bătut joc de legea insolvenţei, oare a dispărut înşelăciunea din codul penal? Din câte am înţeles în România se poate face plângere penală direct de păgubiţi sau avocat iar în penal treburile sunt mul mai simple nu? Ia să mai citesc eu odată articolul că subiectul pare mai interesant decât am văzut eu la prima vedere, orbit şi de poză. Ok, am mai citit şi prin alte părţi, a fost plângere penală şi s-a construit vreo 10 la sută din proiect.

Da, aparent e o schemă cu păgubiţi, înşelători, intrare în insolvenţă, alte firme aduse pentru acoperire, lichidator complice, schema bine cunoscută pe care nici un avocat din România nu a învăţat să o spargă. LOL în America cuvântul schemă a fost complet deturnat de la folosirea iniţială, şi a ajuns să reprezinte escrocheria croită pe un tipar refolosibil. Scheme. (cu rezonanţă la alt cuvânt englez, skim sau skimming = smântânire).

Ori codul penal nu e bun, ori schema nu poate fi spartă, ori avocaţii sunt naivi, acesta e mesajul articolului. În România.

Dar mai sunt faze aici de care românii nu ştiu că nu le-a spus nimeni (Mă rog, Năstase a mai scris o carte, nu ştiu, nu am de unde să o cumpăr). Mai este un nivel deasupra acarilor şi a ţeparului Păun. Acela declarat vinovat şi nepedepsibil aici nu este beneficiar. Sau este mă rog, în anumite limite, pentru a face totul credibil. Beneficiar, doar cât să-şi ducă mai departe existenţa mizerabilă.

Beneficiarii schemei sunt cei care o organizează, cei ce l-au împins pe acesta în faţă, pentru că omul nu pare nebun, ca să-şi distrugă, cu atâta candoare, reputaţia în două ţări şi continente. Beneficiul, crearea şi menţinerea psihozei că în România totul este inutil, totul se duce de râpă, nu se poate avea încredere în firme mici, români, creştini, singura speranţă e la corporaţiile străine. (Există o tendinţă curentă a corporaţiilor care din punct de vedere tehnic şi organizaţional au ajuns să monopolizeze un domeniu, le merge financiar şi, bineînţeles, de ce nu s-ar băga şi în politică, pentru că aşa merită, au adus ordine în haos şi fiindcă nu au oameni care să o facă, inventează nişte păpuşi pe care îi pune să apară şi să vorbească frumos, aproape reinventând realitatea, şi îşi inventează şi duşmani pe măsură pe care îi strivesc, mediatic, zilnic, spre satisfacția tuturor celor ce au aderat la filozofia lor, de altfel foarte simplă, minimalistă, după schema cunoscută tuturor, Superman).

Dar dacă vom căuta bine, sunt sigur că el va zice că totul a eşuat din cauză că s-au pus piedici, au fost persecuţii, victime ale birocraţiei şi corupției din România. Dară totul a fost proiectat de la început ca un caz mediatic, orice latură va fi exploatată.

Iar în acest caz, o tânără avocată debutantă nu are nici o şansă, decât să impresioneze publicul. Iar ţeparul Păun în final va fi protejat sau nu dacă ei vor avea nevoie.


Există în America un număr de comunităţi de români închise, bazate pe apartenenţa la anumite secte religioase care par înfiinţate, organizate, menţinute cu know how şi asistenţă din umbră, cu membri semi analfabeţi care nu s-ar descurca în ţara aceea de unii singuri nici măcar o lună.

La o nevoie dintre ei se scot joly jockers, ţepari Păuni şi tot felul de alte personaje pe scena românească şi chiar internaţională.

Au fost mai multe scandaluri similare în SUA. Un număr de creştini români sunt în puşcării în această ţară. Dar aceia nu sunt semi analfabeţii de care de obicei nu se interesează nimeni. Sunt cei care au călcat strâmb şi nu au vrut să meargă până la capăt sau au încercat să saboteze şmecheria. (Unul din ei pare a fi Beni Lucescu, din Portland.) Alţii au plătit cu viaţa ce au scris - Cristian Ioanide. Şi aceştia sunt doar exemple.

Întreaga afacere miroase a media din faşă. O firmă privată, cu o singură persoană în faţă, fără trecut în domeniu, a ajuns să recruteze 120 de clienţi în Cluj pentru a construi o altă ţeapă. Cine i-a ajutat să recruteze, probabil din vorbă în vorbă. Cine a dat garanţii verbale, fiecăruia din cei 120. Etc. (Dacă ţeapa s-a dat între pocăiţi, la aceia nu e nevoie de multă convingere, dacă le spune şeful că e ok.)

Fraţi români, America e mare şi sunt multe entităţi private care acţionează internaţional pe aici, fiecare cum poate şi cum se pricepe. Când cineva, vreo corporaţie este arătată cu degetul sau creează probleme local, mai face câte o donaţie, îmi amintesc de cea atât de bruscă, a Nike, anul trecut, de 125 milioane de dolari către OHSU.

Mai sunt şi alte scandaluri legate de secte în România, total ignorate. Cineva ar trebui să înceapă cu începutul, să citească istoria penticostalilor din Rădăuţi.

Iar dacă un tip de "schemă" se repetă în România de un număr de ori, acolo ar trebui să acţioneze DNA şi să prevină, nu să depună un "volum de muncă" pe apa sâmbetei intervievând fraieri şi papagali prin Cluj. Şi poate de aceea lumea îi blamează pe aceştia din urmă, pentru că au fost nişte fraieri de sacrificiu pe altarul creşterii neîncrederii. Vorba lui George W. Bush: Trick me once, shame on you, trick me twice, shame on me. (LOL nu e vorba lui, e un proverb american, el doar a spus-o "recent" în public).

Dar poate că nici nu au existat bani reali în toată afacerea şi nu a pierdut nimeni nimic, decât vreo 10% cu care s-a construit ce este construit, puşi de amărâţii care acum ţipă tare ca să pară totul real.

Iar clădirile acelea neterminate, stau de 5 ani în zona cea mai scumpă a Clujului, veşnică sursă de amintire...

Dar din punct de vedere financiar, această ţeapă nu se poate compara cu drumul spre nicăieri care începe, trece şi se sfârşeşte în Transilvania şi care a costat 1.4 miliarde de euro plus dobânzile şi zece ani de navetă a agenţilor străini precum şi poluarea continuă a spaţiului mediatic. Drumul de care primul copilot al României nu ştie dacă e de bine sau de rău.

Ceata lui Piţigoi

Aş fi vrut să trăiesc într-o lume mai diversă. Naşpa acum cuvântul diversitate a căpătat echivalent de gay. Adică gay-ii după ce confiscă curcubeul acum iată şi un concept.

Nu. Când un om nu se înţelege pe sine şi încearcă să se asocieze cu alţii care de asemenea nu se înţeleg pe ei înşişi pot apărea două lucruri. Utopia sau versiunea mai hard, totalitarismul. Ne plecăm toţi în faţa unei liste de reguli şi gata, ne înţelegem.

Cu cât mai tare e organizaţia, cu atât mai tari regulile şi cu atât mai slabi indivizii.

Jumătate de lume se apleacă sub nişte reguli minimaliste care pornesc de obicei de la o axiomă, neînţeleasă, de multe ori moştenită, simplă. O axiomă, câteva reguli simple iar restul simboluri băi frate, transă. Aderând la un set de reguli dă eficienţă, pe termen scurt sau chiar mediu. Această eficienţă este suficientă pentru a clădi un surplus de valori şi a atrage invidie. Un lucru este omis din start. Se clădeşte pe moştenirea tuturor.

Chestia ţine o generaţie două trei, apoi ăia dispar, sunt uitaţi, vin alţii care redescoperă roata. Şi sunt siguri că ştiu ce au greşit cei din înaintea lor şi nu le vor repeta "greşelile". Nu, nu ştiu, greşesc aceleaşi lucruri, doar anumite detalii diferă.

Toţi ceilalţi duc lumea în cârcă mai departe, aşa cum este ea.

Un semn clar că ai de a face cu aceştia este atunci când vb. cu unul din ei şi ţi se pare că vorbeşti cu toţi deodată. Când spui unuia ceva şi îţi răspunde altul. Ceata lui Piţigoi. The Borg hive mind.

Ei spun despre alţii că au o minte bolnavă. Un om care o viaţă se chinuie să facă faţă realităţii aşa cum este ea va cădea în tot felul de capcane (LOL uneori vaste şi elaborate înscenări), va greşi, vă cădea, se va ridica şi de multe ori dacă nu tot timpul va părea gârbovit şi veşnic împovărat. Not very cute or sexy.

Unul care aderă la o utopie este eliberat de griji şi gânduri. Îşi creează ei singuri sisteme de veghe care să-i menţină uşor în interiorul regulilor precise. Întreaga lor energie este canalizată spre succes imediat, care de cele mai multe ori apare, este palpabil şi poate să creeze chiar presiune asupra celorlați. Că se cheamă cult, că se cheamă partid unic, orice ar fi, reprezintă povara acestei lumi, oricând aceasta va dori să progreseze.

Au fost momente în istorie când totalitarismul a coincis cu statul. Au acaparat puterea. Nu durează şi apoi generaţii se chinuie să repare ce au muls ei repede.

Probabil sociologii ştiu care este raportul între aceştia şi oamenii normali şi cum o societate funcționează pe termen lung. Dar eu cred că problema este pur psihologică, este o necesitate a unora neglijaţi de părinţi şi a căror copilărie continuă, pe cheltuiala tuturor şi atunci se organizează singuri pe tot felul de modele, iar nu odată am auzit invocată, chiar de ei, zoologia. Haită, albine, etc. LOL ceata lui piţigoi.

Hoţii din România

Există în România o primă categorie de hoţi idioţi care fură orice, oricum şi oriunde, iar când ajung prin news şochează cu magnitudinea idioţeniei lor. Ei sunt toleraţi sau ignoraţi de sistem, pentru a putea fi arătaţi cu degetul la nevoie, de cea de-a doua categorie, care fură sistematic, ireversibil dar şi investesc rodul muncii lor sistemice pentru a se menţine şi perfecţiona. Ei recurg la mijloace precum cele mai noi avansări ale ştiinţei - sociologia şi tehnologiei - computing. Principala lor putere e media şi industria de entertainment.

Cea de-a treia şi cea mai largă categorie sunt cei ocazionali, care au suficientă minte pentru a vedea ce se întâmplă, nu vor să se murdărească, dar care pentru un servici mai uşor, un chilipir, o favoare, se fac că nu le pasă de existenţa primelor două categorii.

Din cele 3 categorii de mai sus, cei care mai muncesc o fac ca pe un sport sau hobby.

Totul la umbra teatralizării instituţiilor statului (şi în general a vieţii publice), care nu fac nimic decât pentru show iar adevăratele comenzi se dau scurt, printre dinţi, la o întâlnire pe un coridor sau o conversaţie cifrată la celular.

Totul pe bani negativi, împrumutaţi.