Există în România o primă categorie de hoţi idioţi care fură orice, oricum şi oriunde, iar când ajung prin news şochează cu magnitudinea idioţeniei lor. Ei sunt toleraţi sau ignoraţi de sistem, pentru a putea fi arătaţi cu degetul la nevoie, de cea de-a doua categorie, care fură sistematic, ireversibil dar şi investesc rodul muncii lor sistemice pentru a se menţine şi perfecţiona. Ei recurg la mijloace precum cele mai noi avansări ale ştiinţei - sociologia şi tehnologiei - computing. Principala lor putere e media şi industria de entertainment.
Cea de-a treia şi cea mai largă categorie sunt cei ocazionali, care au suficientă minte pentru a vedea ce se întâmplă, nu vor să se murdărească, dar care pentru un servici mai uşor, un chilipir, o favoare, se fac că nu le pasă de existenţa primelor două categorii.
Din cele 3 categorii de mai sus, cei care mai muncesc o fac ca pe un sport sau hobby.
Totul la umbra teatralizării instituţiilor statului (şi în general a vieţii publice), care nu fac nimic decât pentru show iar adevăratele comenzi se dau scurt, printre dinţi, la o întâlnire pe un coridor sau o conversaţie cifrată la celular.
Totul pe bani negativi, împrumutaţi.
Tuesday, April 23, 2013
Monday, April 22, 2013
Woodburn Tulip Festival 2013
Risipei se dedă florarul
Click on any image for better view. Middle click or right clik/new tab for highest resolution. F11 to bring the browser in full screen.
Thursday, April 18, 2013
Ştiri paralele
Am mai scris despre cum se creează evenimente on demand, pentru a crea la rândul lor ştiri paralele, care să acopere alte ştiri despre alte evenimente pe care unii vor să le spele din creierele martorilor. Iată un exemplu, care de asemenea, poate lămuri pe mulţi despre tot ce se petrece în România de mulţi ani încoace, probabil mult înainte de 89. Mica şi Ahmet Ertegun. Pentru fanii Micăi de la Abracadabra, de ce a "murit ea de ciroză". Prima ştire din 2 martie 2013, probabil o încercare de oficializare a unei relaţii cu România. Au urmat reacţiile şi apoi ştergerea, în ştirea din 14 martie.
Sunday, April 14, 2013
St.Mary of Stark
Nevastă-mea a vrut să meargă la biserică azi. Am zis că hai să mergem la cea din Stark St, Portland că am fost mai mult la cea din Oregon City până acum (de fapt când a fost ea acu vreo câteva săptămâni acolo nu a fost nimeni). Ok, eram pe roşu la rezervor, acul două liniuţe sub limită, m-am oprit la Chevron-ul din Boones Ferry, am făcut plinul şi am pornit spre 205 fiindcă aşa mi s-a părut mie mai aproape. Pe drum am văzut mai multe maşini atingând banda despărţitoare în timp ce mă depăşeau, iar la un moment dat un SUV Infiniti alb, nou, lat şi sportiv după ce a atins banda în timp ce m-a depăşit pe dreapta a vrut să schimbe banda simultan cu pornirea semnalizatorului, aici aşa fac toţi, semnalizatorul este pornit în ultimul moment, mai mult ca să zică că l-au pornit ca să nu ia amendă, nu are nici un sens pentru că nu avertizează pe nimeni decât ca să fii sigur că nu a pierdut controlul volanului.
Click on the pictures to enlarge
Deci acest SUV Infiniti alb nou a sărit din dreapta, la 65 mph, când aproape să atingă aripa mea din dreapta, am tras puţin de volan stânga şi am apăsat pe frână şi iar am realizat, din nou, că frâna mea trage aleatoriu în stânga sau dreapta când apăs, de data asta a tras în stânga şi era să pierd controlul fiindcă am tras şi de volan, dar nu prea mult deci am redresat. Am scos telefonul din buzunar să fac o poză dar era prea departe, a început să accelereze, altă maşină s-a băgat în spatele lui, apoi l-am văzut iar, până la urmă am reuşit să fac o poză la câteva mile de unde s-a petrecut faza, dar nu se poate citi numărul, cel puţin nu de mine.
Bine până la urmă după alte câteva faze, ceva mai slabe, am ajuns şi la biserică.
După un timp l-am văzut pe tipul ăsta aşezat pe băncile din stânga. La început mi s-a părut că seamănă cu Nelu Ciorba dar era prea tânăr. Mai târziu a apărut şi nevastă-sa şi ţinea un copil în braţe, care a început să plângă. Atunci am ieşit din biserică.
Slujba nu a început decât vreo 20 minute mai târziu, după 10:30, timp în care am făcut nişte poze la pereţi şi altar şi sunt tot felul de chestii în icoanele alea care la prima vedere nu par ciudate, dar dacă le examinezi lasă de gândit. Cu toate că sunt făcute cu telefonul şi calitatea este minimă, le pun aici şi vreau să îi invit pe cei care se pricep la icoane să se uite puţin.
Nu e prima dată când mi se pare că degetele de la mâinile tuturor sfinţilor din icoanele de la acea biserică, dar şi din cea din Oregon City sunt roşii spre vârf, de aceeaşi culoare cu hainele de purpură.
În icoana aceasta măgarul pare că mănâncă o creangă de măslin.
Aici deasupra uşii din stânga stă un sfânt într-un scaun ce pare să se scufunde într-o pată roşie de lumină provenind de la semnul EXIT, care era acolo înainte de a fi făcută icoana, cred. Mai este în faţa acelui sfânt un simbol, un turnuleţ care nu prea ştiu ce înseamnă.
În întreaga biserică sunt zeci de asemenea puzzle-uri care de fiecare dată când le vezi te fac să îţi zboare gândul la orice în afară de slujbă.
Au fost cel puţin trei copii foarte mici, în jur de un an sau sub, din care unul în primul rând, dreapta, de câteva luni, avea un căpşor cât pumnul meu.
Când ne-am aşezat în genunchi când preotul a cântat "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Iisus", unul din copii, ăla din spate stânga, a început să plângă tare, iar după vreun minut, tipul care stătea lângă copil l-a luat şi l-a dus în biroul preotului.
Apropo de stat în genunchi, băncile sunt foarte aproape una de alta iar dacă te aşezi în genunchi, e imposibil să nu te sprijini de scaunul din spate.
Copii mergeau pe alei ca la plimbare tot timpul slujbei. La un moment dat am plecat, m-am urcat în maşină şi m-am dus şi am parcat în faţa bisericii. Spre ieşire am văzut că se adunase mai multă lume în spate şi l-am văzut pe Stelică Andrei, cel care vorbea cursiv engleză când a venit în 1997 (lucram la Epson) m-a angajat la AVX în 1999, împreună cu Nelu Ciorba (de fapt era un tip în biserică, ăla cu copilul care plângea, care semăna cu Nelu Ciorba, numai că era mult mai tânăr), mi-a zis să încep un blog (acesta adică) şi seamănă cu Ludovic Orban de la PNL. Stelică a întins mâna, şi a zis, cu accent perfect moldovenesc, "Da şi faşi Gigi?", am întors capul şi am ieşit.
Stăteam în maşină şi mă uitam la troiţa din faţă, la care am ajutat şi eu în 2003, când a construit-o Petrică tâmplarul iar sculptura a fost făcută de alt tip care tocmai îi murise nevasta sau copilul nu mai ţin minte, şi lucram toţi trei, a fost cu o zi înainte de weekend-ul când a fost Sfânta Maria, pe 15 August 2003. Aveam în plan să merg la Seattle, la un tip ce îşi zicea Cristi Aniţei şi zicea că e inginer acolo, şi a venit părintele Barr şi a încercat să mă convingă să nu mă duc, ci să vin la hram.
Eu am fost la Seattle, eram foarte obosit, nu dormeam suficient pe atunci, îmi amintesc totul ca în ceaţă, am discutat cu Cristi jumate de noapte despre turbine eoliene, vroia să mă convingă să cerem un grant să începem să proiectăm turbine eoliene cu ax vertical, ne-am plimbat prin Seattle, mi s-a stricat camera video, la hram în Portland a venit arhiepiscopul Nataniel mi se pare, eu nu am fost, şi l-a mutat pe părintele Barr în Florida. Cristi era un tip plăcut la conversaţie, înalt, şi fuma ţigară de la ţigară. Cred că am undeva o poză de-a lui dar făcută cu câţiva ani înainte, prin 2000. În poza aia toţi au cam întors capul. Ok, am găsit poza. El e cel înalt.
Iştodor aka Mazăre?
Bine să revin la trecutul apropiat, deci am stat un timp lângă troiţă până am realizat că era un semn nou cu parcare interzisă, de fapt mai era un van acolo şi a plecat, a condus o tipă ce tocmai ieşise din biserică, şi care semăna mai mult a sârboaică din Banat decât a româncă, de fapt în biserică am auzit foarte puţin vorbindu-se româneşte, pe aceleaşi persoane şi cam tare.
Deci am plecat, am zis că nu se poate să mai dureze prea mult, am găsit un parc şi m-am plimbat pe acolo, dar şi acolo s-au întâmplat tot felul de faze din care îmi amintesc numele parcului.
Deci m-am mai plimbat prin parc şi la un moment dat am ieşit pe stradă să ajung mai repede în parcare unde am lăsat maşina şi văd vizavi dincolo de parcarea de la o biserică, Bible Church cred, ieşind fum dintr-un coş. Din acel moment până a ieşit nevastă-mea din biserică, după ora 1:10, toată zona a mirosit a fum ciudat, mi s-a făcut rău, am condus în jur de 20 mile prin jurul bisericii până a venit ea, dar cu puţin timp înainte mirosul s-a schimbat într-un miros înţepător care m-a mai inviorat. Era să am mai multe accidente, am scăpat şi de data asta. Singurul loc unde nu mirosea era în faţă la... unul din dealership-urile de pe 122 cu Burnside parcă.
Dacă vroiam fum, mai bine mergeam la ocean, unde pe tot drumul, la orice cătun, iese cel puţin de la un coş fum albastru. Iar la ocean singura şansă să respiri e dacă bate vântul dinspre Ocean. De fapt m-a învăţat Ron Boger, când mergeam la Biserica Nazarineană din Beaverton, că dacă bate vântul dinspre ocean vremea e naşpa şi dacă bate dinspre continent e mişto şi atunci să mă duc la ocean.
Am condus aşa deci vreo oră în jurul intersecţiei 122 cu Stark, şi traficul mi s-a părut cel puţin dublu faţă de normal.
Ce am scris aici nu e decât 5-10% din ce am văzut azi, dar nu pot să stau aici să scriu toată ziua, iar după câteva ore uit oricum, nu că nu am memorie bună dar se întâmplă mereu alte chestii şi pe aici, când am intrat în apartament mirosea a mucegai, o chestie nouă fiindcă în ultimele zile nu a mai mirosit a mai nimic.
Un coşuleţ de căpşuni care l-am luat ieri şi în afară de 2-3 lovite toate erau perfecte aseară, azi când m-am întors erau toate moi şi unele maro înăuntru.
Click on the pictures to enlarge
Deci acest SUV Infiniti alb nou a sărit din dreapta, la 65 mph, când aproape să atingă aripa mea din dreapta, am tras puţin de volan stânga şi am apăsat pe frână şi iar am realizat, din nou, că frâna mea trage aleatoriu în stânga sau dreapta când apăs, de data asta a tras în stânga şi era să pierd controlul fiindcă am tras şi de volan, dar nu prea mult deci am redresat. Am scos telefonul din buzunar să fac o poză dar era prea departe, a început să accelereze, altă maşină s-a băgat în spatele lui, apoi l-am văzut iar, până la urmă am reuşit să fac o poză la câteva mile de unde s-a petrecut faza, dar nu se poate citi numărul, cel puţin nu de mine.
Bine până la urmă după alte câteva faze, ceva mai slabe, am ajuns şi la biserică.
După un timp l-am văzut pe tipul ăsta aşezat pe băncile din stânga. La început mi s-a părut că seamănă cu Nelu Ciorba dar era prea tânăr. Mai târziu a apărut şi nevastă-sa şi ţinea un copil în braţe, care a început să plângă. Atunci am ieşit din biserică.
Slujba nu a început decât vreo 20 minute mai târziu, după 10:30, timp în care am făcut nişte poze la pereţi şi altar şi sunt tot felul de chestii în icoanele alea care la prima vedere nu par ciudate, dar dacă le examinezi lasă de gândit. Cu toate că sunt făcute cu telefonul şi calitatea este minimă, le pun aici şi vreau să îi invit pe cei care se pricep la icoane să se uite puţin.
Nu e prima dată când mi se pare că degetele de la mâinile tuturor sfinţilor din icoanele de la acea biserică, dar şi din cea din Oregon City sunt roşii spre vârf, de aceeaşi culoare cu hainele de purpură.
În icoana aceasta măgarul pare că mănâncă o creangă de măslin.
Aici deasupra uşii din stânga stă un sfânt într-un scaun ce pare să se scufunde într-o pată roşie de lumină provenind de la semnul EXIT, care era acolo înainte de a fi făcută icoana, cred. Mai este în faţa acelui sfânt un simbol, un turnuleţ care nu prea ştiu ce înseamnă.
În întreaga biserică sunt zeci de asemenea puzzle-uri care de fiecare dată când le vezi te fac să îţi zboare gândul la orice în afară de slujbă.
Au fost cel puţin trei copii foarte mici, în jur de un an sau sub, din care unul în primul rând, dreapta, de câteva luni, avea un căpşor cât pumnul meu.
Când ne-am aşezat în genunchi când preotul a cântat "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Iisus", unul din copii, ăla din spate stânga, a început să plângă tare, iar după vreun minut, tipul care stătea lângă copil l-a luat şi l-a dus în biroul preotului.
Apropo de stat în genunchi, băncile sunt foarte aproape una de alta iar dacă te aşezi în genunchi, e imposibil să nu te sprijini de scaunul din spate.
Copii mergeau pe alei ca la plimbare tot timpul slujbei. La un moment dat am plecat, m-am urcat în maşină şi m-am dus şi am parcat în faţa bisericii. Spre ieşire am văzut că se adunase mai multă lume în spate şi l-am văzut pe Stelică Andrei, cel care vorbea cursiv engleză când a venit în 1997 (lucram la Epson) m-a angajat la AVX în 1999, împreună cu Nelu Ciorba (de fapt era un tip în biserică, ăla cu copilul care plângea, care semăna cu Nelu Ciorba, numai că era mult mai tânăr), mi-a zis să încep un blog (acesta adică) şi seamănă cu Ludovic Orban de la PNL. Stelică a întins mâna, şi a zis, cu accent perfect moldovenesc, "Da şi faşi Gigi?", am întors capul şi am ieşit.
Stăteam în maşină şi mă uitam la troiţa din faţă, la care am ajutat şi eu în 2003, când a construit-o Petrică tâmplarul iar sculptura a fost făcută de alt tip care tocmai îi murise nevasta sau copilul nu mai ţin minte, şi lucram toţi trei, a fost cu o zi înainte de weekend-ul când a fost Sfânta Maria, pe 15 August 2003. Aveam în plan să merg la Seattle, la un tip ce îşi zicea Cristi Aniţei şi zicea că e inginer acolo, şi a venit părintele Barr şi a încercat să mă convingă să nu mă duc, ci să vin la hram.
Eu am fost la Seattle, eram foarte obosit, nu dormeam suficient pe atunci, îmi amintesc totul ca în ceaţă, am discutat cu Cristi jumate de noapte despre turbine eoliene, vroia să mă convingă să cerem un grant să începem să proiectăm turbine eoliene cu ax vertical, ne-am plimbat prin Seattle, mi s-a stricat camera video, la hram în Portland a venit arhiepiscopul Nataniel mi se pare, eu nu am fost, şi l-a mutat pe părintele Barr în Florida. Cristi era un tip plăcut la conversaţie, înalt, şi fuma ţigară de la ţigară. Cred că am undeva o poză de-a lui dar făcută cu câţiva ani înainte, prin 2000. În poza aia toţi au cam întors capul. Ok, am găsit poza. El e cel înalt.
Iştodor aka Mazăre?
Bine să revin la trecutul apropiat, deci am stat un timp lângă troiţă până am realizat că era un semn nou cu parcare interzisă, de fapt mai era un van acolo şi a plecat, a condus o tipă ce tocmai ieşise din biserică, şi care semăna mai mult a sârboaică din Banat decât a româncă, de fapt în biserică am auzit foarte puţin vorbindu-se româneşte, pe aceleaşi persoane şi cam tare.
Deci am plecat, am zis că nu se poate să mai dureze prea mult, am găsit un parc şi m-am plimbat pe acolo, dar şi acolo s-au întâmplat tot felul de faze din care îmi amintesc numele parcului.
Deci m-am mai plimbat prin parc şi la un moment dat am ieşit pe stradă să ajung mai repede în parcare unde am lăsat maşina şi văd vizavi dincolo de parcarea de la o biserică, Bible Church cred, ieşind fum dintr-un coş. Din acel moment până a ieşit nevastă-mea din biserică, după ora 1:10, toată zona a mirosit a fum ciudat, mi s-a făcut rău, am condus în jur de 20 mile prin jurul bisericii până a venit ea, dar cu puţin timp înainte mirosul s-a schimbat într-un miros înţepător care m-a mai inviorat. Era să am mai multe accidente, am scăpat şi de data asta. Singurul loc unde nu mirosea era în faţă la... unul din dealership-urile de pe 122 cu Burnside parcă.
Dacă vroiam fum, mai bine mergeam la ocean, unde pe tot drumul, la orice cătun, iese cel puţin de la un coş fum albastru. Iar la ocean singura şansă să respiri e dacă bate vântul dinspre Ocean. De fapt m-a învăţat Ron Boger, când mergeam la Biserica Nazarineană din Beaverton, că dacă bate vântul dinspre ocean vremea e naşpa şi dacă bate dinspre continent e mişto şi atunci să mă duc la ocean.
Am condus aşa deci vreo oră în jurul intersecţiei 122 cu Stark, şi traficul mi s-a părut cel puţin dublu faţă de normal.
Ce am scris aici nu e decât 5-10% din ce am văzut azi, dar nu pot să stau aici să scriu toată ziua, iar după câteva ore uit oricum, nu că nu am memorie bună dar se întâmplă mereu alte chestii şi pe aici, când am intrat în apartament mirosea a mucegai, o chestie nouă fiindcă în ultimele zile nu a mai mirosit a mai nimic.
Un coşuleţ de căpşuni care l-am luat ieri şi în afară de 2-3 lovite toate erau perfecte aseară, azi când m-am întors erau toate moi şi unele maro înăuntru.
Friday, April 12, 2013
Manafu şi Chinezu
Nu prea ştiu cine sunt cei doi şi cum le arată blog-urile. Nu prea am chef în seara asta. Am intrat să trag cu ochiul la blogu lu' Simona Tache şi am văzut acolo o invitaţie. O bere cu băieţii...
Am băut butoaie de bere cu băieţii, ultimele dăţi când mergeam cu şeful meu (am impresia că a murit, Dumnezeu să-l ierte) şi alţi colegei de la IMU Bacău. Îmi dădea premii (bonusuri cu ar zice corporatiştii de azi) ca să plătesc berea. Mergeam la Moldova la terasă sau la parc sau mă rog la crâşmele din centrul Bacăului şi beam tăvi cu halbe şi ne pişam şi iar beam şi iar ne pişam până mă trezeam acasă în pat iar nevastă-mea îmi spunea că miros a coniac... Nu ştiu de ce că beam numai bere, şi aia părea diluată cu apă...
Dar nu de asta am început postul acesta care va fi lung dacă-l voi termina... În timp ce despachetam pungile de la supermarket mă gândeam ce să scriu... Vecina mea care azi seamănă cu LeeLoo (multipass) a băgat nişte başi speriaţi prin perete dar nu mă mai impresionează, azi au demontat un acoperiş în vecini şi au aruncat bucăţile în nişte dube mari care sunau ca nişte clopote după care au început să bată cuie cu maşini pneumatice toată ziua iar acu seara mă dor timpanele... Pour qui? sera demain l'été...
Deci eu când aud numele ăsta (adjectivul chinezu' folosit ca nume adică, (chinezuţi cum le spunea Angela când mai eram oameni amândoi, adică atunci când am venit din Ro) nu mă pot gândi decât la un singur lucru.
Era un tip în Câmpulung. Parcă prima dată când îmi amintesc de el era în timpul unui Festival Naţional al Cinecluburilor din România ţinut la Câmpulung Moldovenesc. Deci în Câmpulung pe atunci erau două "şcoli de cinematografie" la Casa Pionierilor. Era şcoala lui T...n, şi şcoala lui M...i. T...n era cu animaţia şi documentarele, M...i era cu documentarele şi... nu pot să spun artistice, dar aşa parcă ziceau toţi...
Îmi amintesc o fază cu M...i, m-am întâlnit cu el în staţia de autobuz de la FCL din Câmpulung-vestul sălbatic, eram într-o vacanţă din liceu parcă şi mi-a zis... Bă Gigi, cum îmi spuneau toţi pe atunci, tu ştii că filmul ăla în care ai "jucat" tu cu bădiţa M.L. a ajuns tocmai în Australia? (un film color pe 16 mm, developat şi montat (editat) chiar de M...i la Casa Pionierilor într-un laborator improvizat, cu o tobă pentru "solarizare" pe care se înfăşura filmul şi apă distilată pentru "soluţii" de la FCL care se făceau în damigene. (câteodată îl mai ajutam şi eu, tot procesul se desfăşura pe întunerec complet (erau peste 10 soluţii diferite cu tot cu spălări intermediare şi fiecare baie trebuia cronometrată, nu-mi mai amintesc cum făcea, pe întunerec) în afară de faza de solarizare, cu trei lămpi cu halogen, pentru că era film "direct pozitiv" cu două rânduri de emulsii, după developarea celor negative, se expunea la lumină, se transfera imaginea pe emulsiile pozitive, se spălau cele negative şi se developau încă o dată cele pozitive, eram în şcoala generală.) Filmul era despre transmiterea tradiţiei de a construi tulnice din lemn de "rezonanţă". Ţin minte că filmul începea iarna cu alegerea bradului din care se făcea lemnul, iarna când totul era îngheţat şi bădiţa M bătea cu dosul bărdiței în brad să-l audă cum sună, îl însemna dacă îi plăcea şi vena apoi vara să-l taie.)
(Îmi amintesc acum, când am developat scena finală din filmul menţionat mai jos, cu un foc imens pe vârful unui munte, şi cu multă lume care parcă a făcut o horă în jurul focului, undeva pe lângă Prislop, dar nu în timpul festivalului de acolo, s-a greşit ceva şi nu a mai ieşit scena. Ştiu că a fost mare scandal şi nu mai ştiu pe cine s-a dat vina până la urmă, parcă îl auzeam pe M...i ceva că a stat la un moment dat prea aproape de foc şi a filmat focul ăla de câţiva m înălţime şi s-a voalat filmul de la IR, iar scena a fost înlocuită cu un munte cu nu foc pe el la masa de animaţie (era un montaj din nişte bare pe o masă, cu lămpi cu halogen, se folosea aceeaşi cameră, cu declanşator frame by frame cu foi A4 de "acetofan", celuloid adică cu găuri de îndosariere pentru aliniere pe care nişte colegi de-ai noştri pionieri meseriaşi desenau filme de desene animate, cadru cu cadru, prin suprapunere, 24 desene pentru o secundă, care după ce se termina filmul se spălau şi se refoloseau)).
Deci la Festivalul Naţional al Cinecluburilor din Câmpulung eu nu am participat decât ca spectator. (Am mai fost şi la un festival la Sibiu, când am prezentat un film despre plutaşii de pe Bistriţa şi umblam îmbrăcat în "costum naţional" din Câmpulung cu boandă din blană de dihori.) Deci tipul acela, Chinezu cum îi spuneau toţi, a jucat şi el într-un film proiectat atunci la Câmpulung, într-o vacanţă de vară. Era un film alb-negru, pe 16 mm, dar au folosit o optică specială la filmat cu o lentilă cilindrică şi era proiectat pe ecran panoramic.
Tot filmul era cu el, Chinezu, mergând pe o cale ferată, şi o grămadă de bocanci. Nu ştiu cum se chema sau despre ce era vorba. Dar îmi amintesc că la festival cineva i-a "sabotat", nu mai găseau lentila aia cilindrică care "desfăcea" imaginea într-una panoramică, au început să-l proiecteze aşa, îngrămădit ca un video pe youtube care nu respectă proporţia, după care cineva a apărut cu lentila sau cu una de rezervă şi l-au proiectat din nou...
Chinezu nu era chinez dar avea ochii în sus ca chinezii... Era ca tot ce credeam eu că înseamnă chinez, prototipul chinezului (chiar şi mult mai târziu, când am văzut chinezi adevăraţi (am avut un coleg de serviciu la Quadramed) şi am fost şi la restaurante chinezeşti), imaginea aceea nu s-a schimbat. Era crescut de mama lui, care era soră medicală, era o femeie zâmbitoare şi de treabă, venea iarna la 12 noaptea şi-mi făcea injecţii cu penicilină când făceam amigdalită, aproape în fiecare iarnă când eram în şcoala generală...
Avea nume unguresc.
Îmi amintesc cel puţin două faze cu el de când eram student. Pe atunci putea să-mi spună oricine orice, mai ales dacă eram beat, nu mă supăram, zâmbeam tot timpul. De fapt nu am înţeles bine ce a vrut să-mi spună cu versetul acela din Biblie, şi îl citez aşa cum mi-l amintesc de la el (citisem Cântarea Cântărilor, într-o tipăritură separată care apăruse la magazinul Foto Sport şi Muzică din Câmpulung, mi-o dăduse bunica să o citesc), mergeam noi trei, Chinezu, eu şi încă un tip care îmi plătea tot timpul băutura, avea mai mulţi bani de allowance (de fapt eu lucram dimineaţa), probabil de la o cârciumă la BTT şi exact pe podul suspendat, în mijlocul râului, s-a oprit şi mi-a zis râzând "Sulamita, Sulamita, regele-nţelept cinstit-a trupul tău cu-a sale pofte, dar tu proastă n-ai vrut şi te-ai dus cu oile la păscut".
Când ne-am întors, în aceeaşi zi, spre seară, am trecut pe lângă o clădire văruită, mi-a arătat un zid, insistent, şi m-a făcut să văd ceva dincolo de varul subţire, încă se mai vedea, ce a fost cândva scris cu nişte litere uriaşe, de o şchioapă, "STABILAMENTUL BĂILOR".
Eram în vacanţa de iarnă în 81-82, înainte de sesiunea din anul II prim ăla pe care l-am repetat. Tot anul acela am băut vodcă Krepkaya de 50 grade cu C.B. şi cu Luli şi gemenii A. La demisol în Păcurari 33, Iaşi. N-am fost nici la jumate de cursuri, nu prea mâncam, mai făceam blatul la cantina din Puşkin. Când nu beam, sau şi atunci, mergeam la "repetiţii la formaţie" (Era la Casa Studenţilor o cameră cu instrumente, (ghitări, staţii de amplificare, tobe, orgă) sau aveam petreceri monstru cu tot felul de gagici de pe la diverse facultăţi pe care le aducea C. (aveam şi două vecine în camera de vizavi, o admitantă la medicină şi o elevă de liceu). Dar alea nu petreceau cu noi. Câteodată făceam repeţii chiar acolo, la demisol, cu ghitări acustice şi cu scaune în loc de tobe. C. era un tip foarte distractiv, cel mai popular din an, adevărul e că le zicea bine din ghitară şi cânta şi când avea chef îl imita pe McCartney sau Clapton.
Era linişte şi magie în noaptea aceea şi începea să ningă, la început un praf alb şi fin pe asfaltul gri şi îngheţat bocnă de pe străzi şi trotuare, apoi, răspunzând speranţei mele, fulgi mai mari. Cred că era a doua zi după Crăciun sau chiar Crăciunul. Am fost la discotecă la aceeași Casă de Cultură. La subsol era un disco-ball cu mii de oglinjoare, boxe cu başi serioşi (bine, nu chiar ca la BTT unde erau boxe şi staţie şi lumini Dynacord, cam ca alea de la Costineşti de pe vremea aia) şi lumini negre cu UV. Toate sculele şi muzica (ultimele hit-uri) de la o rudă din Germania a DJ-ului. Aveam un pulover albastru închis pe care se vedeau mii de scame albe. La toţi se vedeau aşa. Albul ochilor şi gulere de cămăşi violete. Nu prea multă lume în seara aceea.
Într-un colţ stătea o tipă destul de înaltă pentru anul II de liceu. Frumoasă ca o modelă. Cam îmbufnată. Am invitat-o la dans şi am condus-o lângă bloc. Tocmai se certase cu prietenul. Ningea tare şi dacă te uitai pe sub stâlpul cu vapori de mercur vedeai fulgii venind spre tine ca nişte stele dintr-un film SF când nava merge cu viteze superluminice. Chiar i-am spus dar nu părea prea impresionată.
(Pentru cine nu ştie, româncele sunt printre cele mai frumoase femei din lume, cam la acelaşi nivel cu polonezele şi britanicele (părerea mea). A şi irlandezele).
Cu ea am petrecut o vacanţă de vis frumos. (Vacanţă de la băut şi chiulit de la şcoală). Am făcut Revelionul împreună, scriam poezii dar nu i le-am arătat cred, care după aceea când am început şcoala le-am dus la o publicaţie în Iaşi şi erau toate numai cu fulgi de zăpadă şi tipul le-a citit şi mi-a zis că sunt "prea fulgurante"...
A doua noapte de după revelion eram la ea acasă, eu dormisem acasă toată ziua, părinţii ei erau plecaţi la ţară, ne uitam la reluare... Deodată auzim în stradă zgomote mari de bice pocnite şi la uşă începe un buhai...
Toată gaşca cu care am fost de revelion s-a adunat nu ştiu cum, pentru că era formată din două grupuri care "nu s-au cunoscut până atunci", (am fost la două şcoli generale) din Câmpulung Vest şi Valea Seacă) şi au venit cu uratul. Au urat ei, după care am pus şi noi paltoanele pe noi şi am plecat cu toţi cu uratul, toată noaptea, pe la nici nu mai ştiu cine, prin tot Câmpulungul.
Dar spre sfârşitul vacanţei, într-o seară aşteptam la o scară de bloc un autobuz, lângă unde stătea ea, şi a apărut Chinezu. El era elev la o şcoală profesională tot de mecanică şi a început să mă întrebe tot felul de chestii despre scule aşchietoare, care e unghiul de aşezare, care e cel de aşchiere, etc. Habar nu aveam. Şi el era foarte intrigat, spunea că dacă sunt la Maşini Unelte, cum să nu ştiu măcar de scule aşchietoare? Şi eu am încercat să-i explic că eram în anul II, încă nu începusem obiecte de specialitate, dar a încercat şi chiar a reuşit să mă pună în încurcătură în faţa ei. Cred că aia a fost ultima dată când am văzut-o în vacanţa aceea.
Astăzi sunt sigur că cineva l-a pus să facă chestiile astea aceea. Sau poate chiar toată povestea de mai de sus a fost aranjată de la început. Dar astea sunt amintirile mele. (cam recurente de altfel).
Îmi amintesc altă fază de atunci, la casa de cultură era o formaţie (amatori), Pietrele Doamnei. Vreo doi tipi bărboşi dintr-o localitate vecină şi un tip din Câmpulung care avea o copie japoneză după un Gibson Les Paul din ăla cu un triunghi alb sub corzi probabil adusă tot de prin Germania. Am pus şi eu mâna pe ea şi jam-uiam cu băieţii ăia şi pe atunci aveam degetele bătătorite de la zdrăngile noastre de lemn cu care ne chinuiam talentele pe la demisol prin Păcurari 33 şi ghitara aia mergea aşa uşor, avea corzile aproape de bare, numai le atingeai cu mâna stângă şi se formau melodiile parcă singure...
Când am venit în vacanţa de după sesiune, am fost pe Rarău cu alţi doi amici, care au plătit camera şi mi-au împrumutat o pereche de schiuri. (La sfârşit când am coborât chiar învățasem puţin. Îmi amintesc că am trecut pe schiuri pe lângă un grup mare care urcau.) Dar era greu fără un teleschi ceva la urcare, îţi lua timp mult ca să urci pârtia. (Jumătate de oră pentru un minut). În bucătărie la cabană am găsit o cutie cu plicuri de ceai şi-mi încălzeam apă pe marginea plitei uriaşe şi beam ceai să mă dezgheţ şi stăteam lângă plita aia până mă uscam (singur, tovarăşii mei aveau cred echipament mai bun şi stăteau mai mult pe pârtie).
Când am ajuns acolo, în prima zi, am semnat în registrul cabanei. Am văzut mai sus numele ei cu un scris caligrafiat lângă cel al fostului prieten, scris mai bărbătesc, grăbit, cu o dată cu câteva zile mai înainte.
M-am mai întâlnit cu ea odată, când am venit cu C. la Câmpulung, şi în vară, la Deia, când eram prieten cu nevastă-mea, şi ea părea interesată, dar eu nu mai.
Am băut butoaie de bere cu băieţii, ultimele dăţi când mergeam cu şeful meu (am impresia că a murit, Dumnezeu să-l ierte) şi alţi colegei de la IMU Bacău. Îmi dădea premii (bonusuri cu ar zice corporatiştii de azi) ca să plătesc berea. Mergeam la Moldova la terasă sau la parc sau mă rog la crâşmele din centrul Bacăului şi beam tăvi cu halbe şi ne pişam şi iar beam şi iar ne pişam până mă trezeam acasă în pat iar nevastă-mea îmi spunea că miros a coniac... Nu ştiu de ce că beam numai bere, şi aia părea diluată cu apă...
Dar nu de asta am început postul acesta care va fi lung dacă-l voi termina... În timp ce despachetam pungile de la supermarket mă gândeam ce să scriu... Vecina mea care azi seamănă cu LeeLoo (multipass) a băgat nişte başi speriaţi prin perete dar nu mă mai impresionează, azi au demontat un acoperiş în vecini şi au aruncat bucăţile în nişte dube mari care sunau ca nişte clopote după care au început să bată cuie cu maşini pneumatice toată ziua iar acu seara mă dor timpanele... Pour qui? sera demain l'été...
Deci eu când aud numele ăsta (adjectivul chinezu' folosit ca nume adică, (chinezuţi cum le spunea Angela când mai eram oameni amândoi, adică atunci când am venit din Ro) nu mă pot gândi decât la un singur lucru.
Era un tip în Câmpulung. Parcă prima dată când îmi amintesc de el era în timpul unui Festival Naţional al Cinecluburilor din România ţinut la Câmpulung Moldovenesc. Deci în Câmpulung pe atunci erau două "şcoli de cinematografie" la Casa Pionierilor. Era şcoala lui T...n, şi şcoala lui M...i. T...n era cu animaţia şi documentarele, M...i era cu documentarele şi... nu pot să spun artistice, dar aşa parcă ziceau toţi...
Îmi amintesc o fază cu M...i, m-am întâlnit cu el în staţia de autobuz de la FCL din Câmpulung-vestul sălbatic, eram într-o vacanţă din liceu parcă şi mi-a zis... Bă Gigi, cum îmi spuneau toţi pe atunci, tu ştii că filmul ăla în care ai "jucat" tu cu bădiţa M.L. a ajuns tocmai în Australia? (un film color pe 16 mm, developat şi montat (editat) chiar de M...i la Casa Pionierilor într-un laborator improvizat, cu o tobă pentru "solarizare" pe care se înfăşura filmul şi apă distilată pentru "soluţii" de la FCL care se făceau în damigene. (câteodată îl mai ajutam şi eu, tot procesul se desfăşura pe întunerec complet (erau peste 10 soluţii diferite cu tot cu spălări intermediare şi fiecare baie trebuia cronometrată, nu-mi mai amintesc cum făcea, pe întunerec) în afară de faza de solarizare, cu trei lămpi cu halogen, pentru că era film "direct pozitiv" cu două rânduri de emulsii, după developarea celor negative, se expunea la lumină, se transfera imaginea pe emulsiile pozitive, se spălau cele negative şi se developau încă o dată cele pozitive, eram în şcoala generală.) Filmul era despre transmiterea tradiţiei de a construi tulnice din lemn de "rezonanţă". Ţin minte că filmul începea iarna cu alegerea bradului din care se făcea lemnul, iarna când totul era îngheţat şi bădiţa M bătea cu dosul bărdiței în brad să-l audă cum sună, îl însemna dacă îi plăcea şi vena apoi vara să-l taie.)
 |
| Camera Krasnogorsk de 16 mm, cu zoom, cca 1970 |
Deci la Festivalul Naţional al Cinecluburilor din Câmpulung eu nu am participat decât ca spectator. (Am mai fost şi la un festival la Sibiu, când am prezentat un film despre plutaşii de pe Bistriţa şi umblam îmbrăcat în "costum naţional" din Câmpulung cu boandă din blană de dihori.) Deci tipul acela, Chinezu cum îi spuneau toţi, a jucat şi el într-un film proiectat atunci la Câmpulung, într-o vacanţă de vară. Era un film alb-negru, pe 16 mm, dar au folosit o optică specială la filmat cu o lentilă cilindrică şi era proiectat pe ecran panoramic.
Tot filmul era cu el, Chinezu, mergând pe o cale ferată, şi o grămadă de bocanci. Nu ştiu cum se chema sau despre ce era vorba. Dar îmi amintesc că la festival cineva i-a "sabotat", nu mai găseau lentila aia cilindrică care "desfăcea" imaginea într-una panoramică, au început să-l proiecteze aşa, îngrămădit ca un video pe youtube care nu respectă proporţia, după care cineva a apărut cu lentila sau cu una de rezervă şi l-au proiectat din nou...
Chinezu nu era chinez dar avea ochii în sus ca chinezii... Era ca tot ce credeam eu că înseamnă chinez, prototipul chinezului (chiar şi mult mai târziu, când am văzut chinezi adevăraţi (am avut un coleg de serviciu la Quadramed) şi am fost şi la restaurante chinezeşti), imaginea aceea nu s-a schimbat. Era crescut de mama lui, care era soră medicală, era o femeie zâmbitoare şi de treabă, venea iarna la 12 noaptea şi-mi făcea injecţii cu penicilină când făceam amigdalită, aproape în fiecare iarnă când eram în şcoala generală...
Avea nume unguresc.
Îmi amintesc cel puţin două faze cu el de când eram student. Pe atunci putea să-mi spună oricine orice, mai ales dacă eram beat, nu mă supăram, zâmbeam tot timpul. De fapt nu am înţeles bine ce a vrut să-mi spună cu versetul acela din Biblie, şi îl citez aşa cum mi-l amintesc de la el (citisem Cântarea Cântărilor, într-o tipăritură separată care apăruse la magazinul Foto Sport şi Muzică din Câmpulung, mi-o dăduse bunica să o citesc), mergeam noi trei, Chinezu, eu şi încă un tip care îmi plătea tot timpul băutura, avea mai mulţi bani de allowance (de fapt eu lucram dimineaţa), probabil de la o cârciumă la BTT şi exact pe podul suspendat, în mijlocul râului, s-a oprit şi mi-a zis râzând "Sulamita, Sulamita, regele-nţelept cinstit-a trupul tău cu-a sale pofte, dar tu proastă n-ai vrut şi te-ai dus cu oile la păscut".
Când ne-am întors, în aceeaşi zi, spre seară, am trecut pe lângă o clădire văruită, mi-a arătat un zid, insistent, şi m-a făcut să văd ceva dincolo de varul subţire, încă se mai vedea, ce a fost cândva scris cu nişte litere uriaşe, de o şchioapă, "STABILAMENTUL BĂILOR".
Eram în vacanţa de iarnă în 81-82, înainte de sesiunea din anul II prim ăla pe care l-am repetat. Tot anul acela am băut vodcă Krepkaya de 50 grade cu C.B. şi cu Luli şi gemenii A. La demisol în Păcurari 33, Iaşi. N-am fost nici la jumate de cursuri, nu prea mâncam, mai făceam blatul la cantina din Puşkin. Când nu beam, sau şi atunci, mergeam la "repetiţii la formaţie" (Era la Casa Studenţilor o cameră cu instrumente, (ghitări, staţii de amplificare, tobe, orgă) sau aveam petreceri monstru cu tot felul de gagici de pe la diverse facultăţi pe care le aducea C. (aveam şi două vecine în camera de vizavi, o admitantă la medicină şi o elevă de liceu). Dar alea nu petreceau cu noi. Câteodată făceam repeţii chiar acolo, la demisol, cu ghitări acustice şi cu scaune în loc de tobe. C. era un tip foarte distractiv, cel mai popular din an, adevărul e că le zicea bine din ghitară şi cânta şi când avea chef îl imita pe McCartney sau Clapton.
Era linişte şi magie în noaptea aceea şi începea să ningă, la început un praf alb şi fin pe asfaltul gri şi îngheţat bocnă de pe străzi şi trotuare, apoi, răspunzând speranţei mele, fulgi mai mari. Cred că era a doua zi după Crăciun sau chiar Crăciunul. Am fost la discotecă la aceeași Casă de Cultură. La subsol era un disco-ball cu mii de oglinjoare, boxe cu başi serioşi (bine, nu chiar ca la BTT unde erau boxe şi staţie şi lumini Dynacord, cam ca alea de la Costineşti de pe vremea aia) şi lumini negre cu UV. Toate sculele şi muzica (ultimele hit-uri) de la o rudă din Germania a DJ-ului. Aveam un pulover albastru închis pe care se vedeau mii de scame albe. La toţi se vedeau aşa. Albul ochilor şi gulere de cămăşi violete. Nu prea multă lume în seara aceea.
Într-un colţ stătea o tipă destul de înaltă pentru anul II de liceu. Frumoasă ca o modelă. Cam îmbufnată. Am invitat-o la dans şi am condus-o lângă bloc. Tocmai se certase cu prietenul. Ningea tare şi dacă te uitai pe sub stâlpul cu vapori de mercur vedeai fulgii venind spre tine ca nişte stele dintr-un film SF când nava merge cu viteze superluminice. Chiar i-am spus dar nu părea prea impresionată.
(Pentru cine nu ştie, româncele sunt printre cele mai frumoase femei din lume, cam la acelaşi nivel cu polonezele şi britanicele (părerea mea). A şi irlandezele).
Cu ea am petrecut o vacanţă de vis frumos. (Vacanţă de la băut şi chiulit de la şcoală). Am făcut Revelionul împreună, scriam poezii dar nu i le-am arătat cred, care după aceea când am început şcoala le-am dus la o publicaţie în Iaşi şi erau toate numai cu fulgi de zăpadă şi tipul le-a citit şi mi-a zis că sunt "prea fulgurante"...
A doua noapte de după revelion eram la ea acasă, eu dormisem acasă toată ziua, părinţii ei erau plecaţi la ţară, ne uitam la reluare... Deodată auzim în stradă zgomote mari de bice pocnite şi la uşă începe un buhai...
Toată gaşca cu care am fost de revelion s-a adunat nu ştiu cum, pentru că era formată din două grupuri care "nu s-au cunoscut până atunci", (am fost la două şcoli generale) din Câmpulung Vest şi Valea Seacă) şi au venit cu uratul. Au urat ei, după care am pus şi noi paltoanele pe noi şi am plecat cu toţi cu uratul, toată noaptea, pe la nici nu mai ştiu cine, prin tot Câmpulungul.
Dar spre sfârşitul vacanţei, într-o seară aşteptam la o scară de bloc un autobuz, lângă unde stătea ea, şi a apărut Chinezu. El era elev la o şcoală profesională tot de mecanică şi a început să mă întrebe tot felul de chestii despre scule aşchietoare, care e unghiul de aşezare, care e cel de aşchiere, etc. Habar nu aveam. Şi el era foarte intrigat, spunea că dacă sunt la Maşini Unelte, cum să nu ştiu măcar de scule aşchietoare? Şi eu am încercat să-i explic că eram în anul II, încă nu începusem obiecte de specialitate, dar a încercat şi chiar a reuşit să mă pună în încurcătură în faţa ei. Cred că aia a fost ultima dată când am văzut-o în vacanţa aceea.
Astăzi sunt sigur că cineva l-a pus să facă chestiile astea aceea. Sau poate chiar toată povestea de mai de sus a fost aranjată de la început. Dar astea sunt amintirile mele. (cam recurente de altfel).
Îmi amintesc altă fază de atunci, la casa de cultură era o formaţie (amatori), Pietrele Doamnei. Vreo doi tipi bărboşi dintr-o localitate vecină şi un tip din Câmpulung care avea o copie japoneză după un Gibson Les Paul din ăla cu un triunghi alb sub corzi probabil adusă tot de prin Germania. Am pus şi eu mâna pe ea şi jam-uiam cu băieţii ăia şi pe atunci aveam degetele bătătorite de la zdrăngile noastre de lemn cu care ne chinuiam talentele pe la demisol prin Păcurari 33 şi ghitara aia mergea aşa uşor, avea corzile aproape de bare, numai le atingeai cu mâna stângă şi se formau melodiile parcă singure...
Când am venit în vacanţa de după sesiune, am fost pe Rarău cu alţi doi amici, care au plătit camera şi mi-au împrumutat o pereche de schiuri. (La sfârşit când am coborât chiar învățasem puţin. Îmi amintesc că am trecut pe schiuri pe lângă un grup mare care urcau.) Dar era greu fără un teleschi ceva la urcare, îţi lua timp mult ca să urci pârtia. (Jumătate de oră pentru un minut). În bucătărie la cabană am găsit o cutie cu plicuri de ceai şi-mi încălzeam apă pe marginea plitei uriaşe şi beam ceai să mă dezgheţ şi stăteam lângă plita aia până mă uscam (singur, tovarăşii mei aveau cred echipament mai bun şi stăteau mai mult pe pârtie).
Când am ajuns acolo, în prima zi, am semnat în registrul cabanei. Am văzut mai sus numele ei cu un scris caligrafiat lângă cel al fostului prieten, scris mai bărbătesc, grăbit, cu o dată cu câteva zile mai înainte.
M-am mai întâlnit cu ea odată, când am venit cu C. la Câmpulung, şi în vară, la Deia, când eram prieten cu nevastă-mea, şi ea părea interesată, dar eu nu mai.