Gabriela Ciripan

(Îmi cer scuze anticipat. Dacă există în Cluj sau Suceava sau oriunde o dentistă care se numește așa, sau s-a numit, înainte de căsătorie, să mă contacteze și voi șterge această postare.)

Despre cele 3 luni petrecute în România în 2004 am mai scris. 19 aprilie- 19 iulie. (Neverificat, din memorie).

Motivul principal pentru care am venit au fost ulcerele. Mă durea stomacul așa de tare încât uneori mă târam pe jos. Am stat mai întâi la Spital la Suceava. Aveam rețetă din SUA şi luam 80 mg de blocante de acid ca Prevacid sau Nexium + 250 mg Zantac, doze la care doctorii din România s-au îngrozit. Mi-au dat în schimb... 75 mg Zantac. Injectabil. Şi o injecție de algocalmin la admitere. Dar nu aveam de ales.

În spital bătea vântul la propriu în cameră şi era un moș pe moarte cu o pungă cu o sondă care nu era golită la timp. Camera puțea a urină.

La un moment dat l-am contactat pe prietenul meu din facultate, Aurel Patraş. Presupus că lucra la CET. A apărut, puţin nebărbierit, puțin mirosind a băutură. Pe terasa din fața spitalului, el la o votcă, eu la un suc și în pijama, mi-a povestit nişte faze (de groază) din spitale și mi-a zis că dacă e să merg undeva să mă operez, să nu merg la Iaşi, să merg la Cluj.

Asta am şi făcut. Nu mai știu exact perioada. Undeva am documente. Cred că prin iunie am ajuns acolo. După ce mi-am făcut cu greu o adeverință de asigurat iar o doctoriță de familie mi-a dat trimitere. Pentru chirurgie. Să mă opereze de ce? Nu știam nici eu, orice numai să-mi treacă durerile.

Aurel, amabil, mi-a dat şi nr. de telefon al unei dentiste din Suceava care lucra la Cluj. "Fiica lui Ciripan, colegul lui de birou." În prima seară când am ajuns am încercat să mă internez la gastro-enterologie, însă pe biletul de trimitere scria chirurgie. Aşa că am dormit până dimineață în hol la urgențe la Chirurgie I, iar dimineață când au apărut doctorii i-am dat unuia un plic şi m-a internat.

Mi-au luat hainele şi buletinul şi mi-au dat o lingură. Mâncam un fel de zeamă subțire. Când mi-era foame treceam peste drum şi-mi cumpăram biscuiți de la un chioșc. La un moment dat am pierdut lingura și umblam în pijamale pe străzi până am găsit un magazin de unde am cumpărat una.

Cel mai naşpa era cu veceurile. Puțea rău.

Am sunat-o pe Gabriela. A venit şi deși amabilă, avea tot timpul o atitudine de reproș. Vorbea cu ușor accent ardelenesc peste cel de Suceava. În fine, din discuții a început să se contureze că eu eram nebun şi nu aveam nimic la stomac. Într-o zi a trimis un prieten să vb cu mine, probabil psihiatru. A, nu, "student în ultimul an la psihiatrie".

Şi încă o chestie la Cluj. O radioscopie pe un aparat Philips foarte performant, din care rezulta că aveam un diverticul duodenal, o malformație foarte rară, la 10 cm mai jos de duoden. Şi "atâtea ulcere pe duoden încât duodenul se strâmbase de la cicatrici".

În ziua când eram la subsol şi așteptam să intru la radioscopie am auzi niște studenți cântând un Gaudemus (era în iunie) cum n-am mai auzit niciodată, păreau că știu toate cuvintele (eu nu ştiu latină), iar corul părea profesionist. Îmi mai amintesc că mi-au făcut şi o gastroscopie, fără sedare (mai făcusem una la fel în 2003 parcă în Portland dar atunci m-au păcălit şi mi-au pus un intravenos şi am impresia că au pus totuși un sedativ în ăla fiindcă aia de la Cluj a fost mult mai intensă). Şi erau acolo şi vreo zece studenți care se uitau. Au văzut, după spusele doctorului care a făcut-o, o gastrită.

În ultimele zile la Cluj, înainte de a fi trimis la psihiatru, am încerca să-l conving pe doctor să mă opereze. Diverticulul e ca un fel de apendice, însă în alt loc decât trebuie. Probabil, cred şi acum, e ușor de operat.

La un moment dat, doctorul care s-a săturat de încercările mele de a-l convinge de a mă opera de diverticul, a desemnat două practicante de la o şcoală de asistente care m-au luat de mânuţe şi m-au dus (pe jos) în altă zonă a orașului, tot aşa, în pijamale unde am vb cu un psihiatru care foarte vag folosea același limbaj pe care îl știam (până atunci fusesem internat de 5 ori la psihiatrie aici în Statele Unite, şi când am plecat chiar aveam psihiatru, un dr.Welch, care între timp i-a trimis o scrisoare lui nevastă-mea, când eu era în România, din care rezulta că eram prea nebun ca să mai încerce să mă trateze).

M-am întors la Fălticeni însă, din cauza durerilor, a doua zi m-am dus iar la spital la Suceava.

La Suceava radiobiologul a confirmat acel diagnostic. Dar nu era nimic de făcut, fiindcă, spuneau ei, era foarte greu de operat şi nu se justifica riscul, iar durerile proveneau cel mai probabil de la altceva.

Mă rog. Povestea e mult mai lungă, până la urmă am ajuns înapoi în Statele Unite (aveam bilet dus-întors la exact 3 luni diferență). Aici iar sar peste multe alte chestii.

La câteva luni sau poate chiar un an după acea am fost să mă tund într-o frizerie în Beaverton. Pe perete, un poster cu poza asta.

Am rămas blocat. Era ... Gabriela Ciripan! Credeam că visez. Nu se poate. După ce m-au tuns frizeriţele alea sexy şi obosite de muncă din Asia (nu mai ştiu ce erau, chinezoaice, filipineze, vietnameze, etc., faza s-a întâmplat acu vreo 9 ani, eu mă uitam la poza de pe perete şi nu-mi venea să cred iar ele tundeau alți clienți cu spatele la mine iar după, când m-au tuns chiar nu le-am mai văzut) m-am dus acasă şi am căutat pe internet. Modelă Paul Mitchell sau de genul ăsta. Am găsit poza. Dar nici un nume.

Cu Gabriela am mai vb de câteva ori la telefon. La un moment dat mi-a răspuns un tip (era celular) şi n-am mai sunat-o. În 2006 după ce am fost o singură dată la un chiropractor și mai ales după niște exerciții yoga, dar și un tratament cu ulei de in a început să-mi treacă stomacul şi chiar mi-a trecut pe la jumătatea anului.

Astăzi cred că mă durea de la praful de izolație din clădire (locuiam în Beaverton pe atunci, la Sussex Village Apts, al firmei de management Regent, al cărui CEO era/este "John Winquist"). Sau poate durerile mi-au trecut din cauză că la parter s-a mutat un arab care fierbea în fiecare săptămână, timp de câteva ore, carne de oaie. Vaporii de grăsime de oaie urcau din geamul lui deschis direct în pod unde se lipeau de praful respectiv. În timp, izolaţia s-a stabilizat, după care începând din 2009 managera, Caroline (Carole King), mi-a spus să plec. Mai multe detalii, aici.
http://georgesblogforfriends.blogspot.com/2012/09/kaleb.html

Despre dezastrul din acest apartament unde locuim acum am scris mult prea mult ca să mai insist. Între timp m-am prins la faza cu praful de sticlă (fibră minerală ce conţine mai mult silica, adică sticlă). Am reparat multe chestii şi am blocat sursele principale de praf (găurile dinspre tavan). Pentru compensare, s-au mutat unii jos unde nu a stat nimeni 3 ani şi lasă un sistem de ventilatoare pornit ca să scuture totul şi să menţină aceeaşi cantitate de praf. Chiar acum când scriu îl aud şi respir praf din acela.

La vreun an după ce am întrerupt legătura cu ea, l-am rugat pe amicul Aurel Patraş să-mi facă iar legătura. Într-o zi mi-a zis că colegul lui de birou, "inginerul Ciripan" a murit în toaletă la CET.

Apropo, Aurel Patraş seamănă mult cu Pierre Richard. Şi la voce, şi la gesturi. Singura chestie e că în 78 când l-am cunoscut eu şi PETRECUT cu el 9 LUNI în armată, ar fi trebuit să aibă... 44 ani! LOL îmi amintesc că eram singurul care-i tundeam buclele blonde, întindeam câte una şi o măsuram cu privirea după care o tăiam, şi dormeam sus în patul supraetajat unde el dormeam jos... Dar nici o mirare din moment ce locţiitorul comandantul de pluton era... Dieter Bohlen!

07/12/17 Could had been her...