Analiză Vox Publica

Nu credeam vreodată că am să învăț să fac Sloppy Joe. Am mâncat prima dată la casino la Food Court, aveau ăia în niște cuve mari la împinge tava tot felul de chestii, de la orez cam uscat cu carne gătită în stil chinesesc la Sloppy Joe. Deși a stat acolo într-o oală încălzită probabil câteva ore ca și celelalte încă era bun la gust. Mi-a plăcut mai mult ca hamburgerul lor de casă, ars cu care era să mă înec. La propriu. (Iar cu orezul chiar m-am înecat odată când am condus până acasă cu disfagia). Sloppy Joe cu gravy și piure de cartofi. Am luat o porție și am împărțit amândoi fiindcă era uriașă.

Din dorul piftelelor din România din când în când iau carne tocată de vită 93% slabă, nu e prea scumpă la WinCo, 10 dolari un kg și fac meatloaf. Metloaf e carne tocată cu adaosuri vegetale adică ceapă și alte alea cu sos de roșii înăuntru și deasupra (bine americanii mănâncă orice cu zahăr deci ketchup). Sosul de roșii deasupra împiedică arderea cărnii care stă 2 ore în cuptor la moderat. Dar fiindcă meatloaf-ul durează așa de mult în cuptor și încălzește suplimentar apartamentul care abia e menținut de un aparat ieftin de aer condiționat, azi am încercat chestia de la casino. Am găsit rețetă, și mi s-a părut că durează numai 10 minute. În realitate, erau 50 în total, cu stat lângă, în timp ce la meatloaf timpul de lucru e 30 de minute, restul se face singur în cuptor. Deci un fel de piftele desfăcute în tigaie cu sos de roșii și alte condimente minore. Foarte asemănător cu pregătirea cărnii la sarmale.

Ok deci după două porții cu suc de roșii în pahar, castraveți murați, piure de cartofi și fără nimic de băut (mi s-a terminat și rachiul aromat cu cireșe, o vodcă făcută din alcool rafinat în care pun câteva cireșe tăiate în două și vinul și orice și asta e bine) și o oră și jumătate în zona bucătăriei (practic aceeași cameră cu sufrageria) am prins energie și am venit aici. Și îmi văzură ochii, după multe alte tâmpenii cu care mă lupt de mult timp, care nu sunt nici știri nici analize ci doar cuvinte cheie și poze cu subliminale aruncate pe ecran, o chestie care are ceva sens. Deși nu am mai făcut-o de mult, am să încerc o analiză cu inserare de comentariu. Deci copy/paste tot articolul, se supără nu se supără cineva și bag din când în când comentariile mele. Fiindcă nu există altă cale de a trata un asemenea articol lung și aproape corect. Cât de corect, nu știu, vom vedea la sfârșit. Tot ce pot acum să spun e că există fraze care-mi doresc să le fi scris eu. Și chiar aș putea dacă repet nu ar trebui să mă lupt cu răspunsurile lor pe idei și pe sărite, de la un site la altul, care crează fire invizibile, diferite de conversație care merg direct la inima cititorului, și pe care nu îmi mai pot permite să le pierd.

România are o mare problemă de redistribuire după o perioadă destul de lungă de creștere economică. Se fac bani, nu ajung la foarte mulți. Adică, pe înțelesul tuturor, și al celor care manifestează în Piața Victoriei și al altora , e o problemă inclusiv faptul că se alocă bugete enorme pentru polițienism de toate formele (de la jandarmerie, la poliție locală, SRI etc.). Cele mai multe sunt forme de rentierism (zonele polițienești și de justiție au ajuns la retribuții și pensii incredibile, totuși, față de salariul mediu) și, evident, sunt mari mase de manevră pentru maimarii prezentului. Dacă investim în bastoane și lacrimogene, de ele vom avea parte.

Se fac bani. I-auzi. Asta înseamnă că există o economie care merge. Funcționează. O economie nu poate funcționa decât într-un stat. Statul Român e în mare parte minimalist și chiar fake. Că trebuie să existe ceva, sunt de acord. Chiar în aparență, lumea care a mai rămas trebuie să meargă la job-uri, să-și ia salarii, să meargă în piață, să cumpere. Există, dar cu proptele și cu ocolirea în mare parte a statului, a legilor aberante, a altor legi. Uneori cu dezlegare de sus. Trebuie să existe. Nu putem închide România în 30 de ani. Poate în 50. Nu cred că România ca stat mai există pentru români. Sorry.

Cât despre buget, cifrele seci spun totul. Sau nimic. Văd că lumea se ferește să spună cifrele. Cifrele sunt în anexa 3 a legii Bugetului de Stat. Am muncit eu odată câteva zile și le-am pus în niște grafice. Sunt mai multe versiuni. La Ministerul de Interne, ăsta cu jandarmii, aveam vreo 15 miliarde din care vreo 9 cheltuieli salarii. La salariul mediu corespunde la 322 de mii de angajați. Al doilea minister ca mărime de cheltuieli salariale după Educație. Avem, dacă vreți, 3 jandarmi la 5 profesori.

Jandarmerie și austeritate

PSD a luat-o razna dacă a ajuns să dea ordine pentru astfel de atacuri violente și haotice asupra mulțimii. În 2012, Băsescu o luase razna, iar jandarmii au bătut ca la fasole grupuri mult mai mici de protestatari. PSD dă și el pe-afară de putere și comite greșeli. Nu au rost comparațiile între violența protestatarilor și violența jandarmeriei, unii sunt echipați să bată, ceilalți improvizează, cel mult. Violența este mai mereu deplina responsabilitate a părții armate, cam așa a fost și acum.

Nimic nu a fost real. Totul a fost regizat, protestatarii și jandarmii. S-au aruncat grenade fumigene și au dat cu spray-uri incolore. Tot mitingul a fost creat cu scopuri propagandistice. În jurul acestui eveniment s-au țesut fantezii și discuții viitoare inutile.

În primul rând mitingul a fost unul de detensionare. Pentru a răspunde unor dorințe reale. Însă "violențele" au început la 1000 de protestatari ca să descurajeze participarea reală. Cei care ar fi vrut de mult așa ceva au stat acasă și au privit spectacolul. Au introdus tot felul de elemente specifice teatrului. Femeia jandarm bătută. Arma furată (pentru liniștirea acasă a entuziaștilor). Jandarmi în formații de atac spartan. Fum pe care presa, președintele și toată media l-au numit gaze lacrimogene. Petarde. Protestatarii reali spontani or fi fost dar au fost blocați pe străzile alăturate.

Un reflex neinspirat e să tot cataloghezi protestatarii în huligani, ”cocalari” (cum am auzit un analist rezistent urlând) și oamenii de bine.

O nouă dezbinare a românilor. O clasă muncitoare (re)formată în străinătate care nu se mai înțelege nici măcar cu clasa muncitoare rămasă și e huiltă și de intelectuali, și de media și de fapt de toată lumea. Și acum s-a organizat un miting în numele lor. O garanție în plus că nu va exista spontaneitate de simpatie din partea localnicilor și totul bătutul șeii va fi sub control.

Există o spirală publică a violenței care tot crește, exista o tensiune și în piață, iar jandarmeria a tratat situația asta abuzând preventiv, cu tracasarea constantă încă de la ore în care se aflau doar 1000 în stradă.

Difuzia de care vorbeam.

România a urmat un trend al înarmării împotriva luptelor de stradă, încurajat în toată Europa în perioada crizei economice. Am protestat încă de acum 7-8 ani împotriva acestui polițienism ieșit tocmai din nevoia de a susține puterea în vremuri de austeritate economică. Iată că parte din criză s-a stins, dar jandarmeria bate în continuare.

Ce am văzut a fost teatru. Dacă veneau bucureștenii pe bune, câteva grenade lacrimogene reale rezolvau situația iar show-ul era terminat cu liniște asurzitoare, și cei mai puțini rezistenți morți sau pe la spitale.

Austeritatea economică sau sfârșitul party-ului care a urmat eliberarea sexuală din anii 60-70 marchează sfârșitul europenilor așa cum îl știm și începutul înlocuirii lor cu imigranți. Care cel puțin pentru câteva generații va asigura docilitate.

Cine vrea să înțeleagă abuzurile jandarmeriei trebuie să înțeleagă tratamentul austerității în întreaga Europă, cu particularitățile dure estice.

Abuzurile sunt teatrale și într-adevăr șocante. După cum am spus, de difuzie dar și de descurajare.

Criza economică nu a însemnat doar tăieri de salarii, pierderi de joburi, a însemnat și creșterea fondurilor pentru trupe de represiune a manifestațiilor cu caracter social (nu terorism, nu refugiați, nu nu-știu-ce).

Teama de manifestații anti-bănci, anti-politicieni, anti-austeritate din Vest aici s-a dovedit nejustificată. Nu există un curent puternic anticapitalist, nu există nici măcar un curent puternic social-democrat. Ba chiar există antisistem cu bancheri care vin și ei la protest. Pentru că antipesedismul – oricât de justificat cât timp e îndretat împotriva abuzului de putere – este și un camuflaj pentru extraordinarul conformism al clasei de mijloc care uită instant problemele cu rata, cu patronul, cu factura și nu-și dorește decât frumusețe morală.

Cât despre unii activiști de acum, ar trebui să li se scuipe 2012 în față tot timpul: totuși cât tupeu să ai ca ziarist, analist politician, ca la distanță de  5-6 ani de când încurajai jandarmeria să dea, acum să ții lecții de ”antisistem”. Și eu și alții care am descris aberațiile acestui sistem de represiune încă de atunci, noi suntem ăia care luăm lecții de morală acum de la vitejii Pieței Victoriei care nu văd decât abuzurile de pe spinarea lor, nu și de pe spinarea altora.

Lecții antisistem? După cum am spus, nu fac decât să confirme că există un "sistem" care mă rog căpușează un stat bla bla. Dar eu nu cred că există nici un stat. Există un schelet, un simulacru, un minim de organizare birocratică populată cu străini care fac ca totul să pară că funcționează cumva. Iar statul pe care îl vedem în media e un spectacol.

Redistribuire, da

Problema cu redistribuirea nu stă însă doar în zona polițienească, aici e un mic sector. O mare problemă avem în zona angajatului precar din zona privată. Salariile sunt în continuare mici, și nu contează atât de mult cum se umflă PSD în pene că am tras de medii în sus cu măriri la bugetari (celor mulți mai puțin, celor puțini, foarte mult) și cu trucuri contabile (mutarea contribuțiilor, adică stăm mai bine ”pă brut”).

Se tot pierd drepturi și se tot privatizează discret accesul la traiul decent. Piața Victoriei nu are legătură cu astfel de probleme. Presa și politicienii nu au astfel de probleme. Anul ăsta au fost zeci, chiar sute de proteste ale muncitorilor din mediul privat care abia dacă au fost menționată în presa de largă circulație. Asta ca să ne înțelegm că avem probleme diferite, de aia nu sunt în Piața Victoriei. Cine îmi tot repetă că ”înseamnă că sunt cu corupții” e pierdut pentru mine. Anticorupția a ajuns ideologie pură, nouă fațetă difuză a anticomunismului – a fost folosită pentru consolidarea unei puteri, și are păcate ascunse pe care nu trebuie să le discutăm nici în termenii lui Iohannis, nici în termenii lui Mircea Badea.

Alina Mungiu-Pippidi a început să-și revizuiască placa anticorupție tocmai fiindcă s-a trezit că a fost promotoarea unui tip de discurs antidemocratic în timp ce îi dădea cu liberalismul. Și ea, și alții au promovat acea atitudine care închide ochii la abuzurile unor instituții de forță sau la buzurile capitalului de dragul ideii frumoase că ne vom aresta corupții. E probabil dureros să vezi surpându-se un ”concept” inutil.

Și aici intrăm în lumea teatrului. Autorul crede că există un Iohannis, un Mircea Badea etc.. Am obosit de câte ori am spus. Iohannis e un actor din Cluj, Andras Hathazi care la rândul lui e un actor din Ungaria, Gyozo Szabo, Mircea Badea e un italian, Luca Argentero, etc.. Toți.

Ce să mai vorbim de dubla măsură a antipesedismului, că întotdeauna pare că indivizi precum Videanu & Băsescu sunt mai simpatici, mai bine intenționați, sunt ca o ”muie devulgarizată”, ca să citez dintr-unul din intelectualii înfierbântați de revoluție zilele astea. Corupția poate fi combătută doar dând drepturi, nu atribuindu-le unor unități ”de elită” care ”să facă ordine”. Lupta cu corupția ar trebui să fie atribut obligatoriu și clar al oricărui procuror, nu al unor procurori ”de elită”. Așa cum, dacă știi să asiguri demnitatea cetățeanului de rând, ai mai puțin servilism și mită, e o condiție clară, dar da, e un proces îndelungat.

Că tot am ajuns la elită, e și noua problemă a Alinei Mungiu Pippidi, că tot visează la rezolvarea situațiilor de criză prin ”elite luminate”. La fel și proaspeții ei inamici, Liiceanu et comp. Când sper la o elită iluminatoare, inevitabil ajungi și la conspiraționism. Serviciile nu sunt chiar peste tot. Acum vorbesc mai tare injustițiile sociale ale ultimelor decenii.

Care elită domnilor.

Cine cu cine se bate

În jurul manifestațiilor din 10 august, au gravitat mii de interpretări despre cine sunt manifestanții: sunt ”lumpeni”, sunt frumoși și corporatiști, sunt nu știu cum. Bâjbâiala va continua dacă nu observăm de la o oarecare distanță schimbări sociale importante, modificări în comportamentul clasei de mijloc determinate de criză, noi structuri în zona de conducere.

Modificări în comportamentul clasei de mijloc nu vor fi atâta timp cât nu înțeleg diferența dintre gaz lacrimogen ca armă chimică și spray-ul de piper și alte asemenea tehnicalități ca de exemplu bugetul care se întâmplă tot timpul chiar sub ochii lor amețiți de decenii de propagandă.

Elita conducătoare de acum 10 ani, maeștri ai furtului prin retrocedare  ad integrum și ai speculei imobiliare în general, era altceva decât elita conducătoare de azi, mult mai preocupată de conectarea la plasa de siguranță a statului. Puterea adevărată politică s-a transferat acolo unde contează, în zona afacerilor – dovadă că nimeni nu mișcă în front când se iau noi măsuri împotriva angajatului prin parlament. Anticorupția chiar a însemnat și măturarea unor vameși politici de doi bani din fața marelui capital, cel care a abuzat nestingherit pe aici, indirect, prin anihilarea oricări rezistențe și prin obținerea profiturilor netaxate, toate urmate de întrebarea arogantă: păi de ce nu știți să ne cereți?

După 30 de ani în care ne-au încurajat să ne autodistrugem tot ce am avut de pe timpul dinainte, nu mai e nimic de furat sau de corupt, de aceea a venit Dragnea, Terminatorul să ne dea lovitura de Grația.

După criză a urmat un câștig pentru puterea administrativă, baronii și-au mai revenit din gâfâială, au găsit energia naționalistă pentru a-și proteja influența (și la PSD și la PNL). Ceea ce e numit general ”nepotism” este pur și simplu vag. Este o adevărată baricadare în fața pieței libere a muncii care este știută și întreținută ca un bazin de exploatare și nesiguranță. Economia și-o fi revenit, dar angajații își revin mult mai greu și cu mult mai multe zbateri. Chiar și acum, când cererea de mână de lucru e mare, pârghiile de negociere au rămas slabe.

Aceeași chestie și în SUA. Nu există o competiție reală între oameni calificați ci la angajări sunt pescuiții obedienții și co-clănarii. Marile corporații strangulate la gât de pitoni care fac selecții artificiale mai funcționează din inerție. Dar nu răsuflați ușurați doar din cauză că și SUA se duce de râpă.

Fuga asta de piața liberă, rămas un parc darwinist pentru fraieri cu vreo 10% câștigători pentru că au funcții de conducere sau supracalificare, aici e panica unei clase de mijloc pe care o înțeleg. E o frică vag camuflată de anticorupție, dorință de frumusețe și onestitate, dar până la urmă e și disperarea celor  situați în marele urban, mai ”european”, orientat spre idealul european popular-conservator, și înlocuiți cu alte progenituri ”de mijloc”, acelea susținute de PSD.

Analfabetismul e ultima problemă, adevărata problemă e tocmai această competiție a unor grupuri conducătoare în a crea rezervații pentru pulime și buncăre de protecție socială pentru diverse rețele de clan sau de partid. Împotriva lor nu lupți decât cu măsuri solide stânga. Cum stânga la noi e inexistentă, rămâne loc doar pentru revolte care mai de care mai de dreapta.

Nu numai stânga e inexistentă la noi ci totul e inexistent. Noi mai existăm dar ne micșorăm în fiecare zi.

Din această olimpiadă a dreptei nu ies decât reconfirmări ale urii față de sărăcime, dorința de a fi liber sub patronajul cui trebuie, spirit antidemocratic cât cuprinde. Ce să mai, un eșec al liberalismului ca la carte.

Au venit în 1990 liberalii și țărăniștii, de fapt niște actori țigani de prin Ungaria și au definit liberalismul pentru noi cu definițiile de acum o sută de ani. Din lipsă de imaginație mai bine zis din frică de a complica scenariul, o țin așa de atunci și o vor ține până la sfârșit. Noi gândim pe aceste stereotipuri pe care ni le-au dăruit, concepte ridicol de învechite pe care le mențin în media și discursul politic. De aceea politica din România post decembristă nu a putut să se nască niciodată. Un baraj informațional între noi și vest. Până și știrile din alte țări sunt prezentate altfel, întotdeauna cu inexactități, întotdeauna traduse la acel nivel culturalo-politic incredibil de înapoiat pe care l-au impus din 90 și îl mențin.

Deci înainte să vedem conspirații de sepepiști și securiști peste tot, bine ar fi mai bine să speculăm (sau să cercetăm, dacă ne dăm oameni de știință) tectonica socială complicată în Est și cu nuanțe suplimentare românești. Se bate piața libera cu raspunsul birocratic și administrativ? Nu, se bate o utopie a birocrației de stat tehnocrate, care crede doar în elite profesionale și de business și cu total scepticism față de mase (o utopie care a prins suflu și gustul puterii în acel an cu  Cioloș), cu o realitate a întăririi birocrației de tip PSD, fricos, nepotist, mediocru, și slugă la privații cu banii, și disprețuitoare față de muncitorii din privat, am numit pesedismul a la Olguța. Unii spun că așa bagatelizezi forța binelui dinspre Cioloș. Nu, doar numesc realitatea în deplinătatea ei, Cioloș reprezintă un tip de birocrație lipsită de empatie în ce privește vulnerabilitatea cetățeanului de rând.

Aplicați la acest paragraf ce am spus până acum și veți vedea că teoria se confirmă prin inducție.

Statul tehnocrat

Există o fantezie a statului ”de bine”, încurajată de  fuziunea publicului cu privatul și cu oengismul, cam cum au început să și apară unele proiecte pe vremea lui Cioloș, expresie a neoliberalismului european. E greu să te lupți cu așa ceva, cu viziunea funcționarului care zburdă prin toată Europa, are salariu de mii de euro și luptă toată ziua pentru cauze bune, sărăcie, drepturile minorităților etc. în timp ce susține toate programele politice antisociale ale deceniului. Este un vis mai puternic decât crede PSD-ul…, care propune mai degrabă rentieri obosiți și semidocți, de tip vechi, plictisiți de mici și bere în familie, complet înghițiți de afaceride clan. Un lucru e cert, de câțiva ani și-a făcut și PSD ONG-urile lui și suge bani la greu, spre frustrarea ălora mai vechi în branșă.

Tehnocratul român o fost o invenție pentru a încerca să facă viața mai ușoară actorului ungur. Cu tehnocrații nu e nevoie de ideologie sau discurs, se aplică sufocarea și așteptarea.

Asta a generat riposta postcriză. ”Diaspora” este mută și cu probleme nediscutate nici în România, nici european, e până la urmă și o sumă de vinovății ale exploatării băgate de toată lumea sub preș. Cu atât mai stupiduțe încercările de a prinde ”diaspora” în etichete simple.

Se încearcă aplicarea modelului din interior la diaspora. Și fiindcă se aplică foarte puțin, ieste foarte puțin. Dar nici nu are cine să se împotrivească. Diaspora e mută. Oamenii respectivi, dispersați, imersați în alte culturi pe care nu le înțeleg în mare parte, sunt într-o asemena stare de confuzie încât efectiv nu știu ce se întâmplă, nici în țările respective, nici în România.

Singura formă de interpretare pe care aș încerca-o este că îi unește și pe ei aceeași spaimă de o piață volatilă a muncii, făcută și mai înspăimântătoare de extremismul de dreapta crescând din Vest (de care bune părți din diaspora sunt infectate – antiafricani sau antiasiatici pentru că le atacă direct joburile, dar și pentru că se lipesc de noile trenduri politice din dorința de siguranță și acceptare).

Uitați-vă în jurul dvs. Cu ce sunteți îmbrăcați. Gadget-uri, device-uri și chiar la mașini. În afară de VW. Până și Dacia acum e deținută de un consorțiu Japonezo-Francez. China, Japonia și Coreea de Sud au devenit motorul economic și tehnologic al lumii. Cum puteți să comparați cu Africa. Și persoanele sunt pe măsură. Numai cine nu-i cunoaște, nu a lucrat cu ei, nu știe.

Dorința de întoarcere acasă este și frica multora de ceea ce ar trebui să le fie țară-gazdă, dar care îi privește în continuare chiorâș. În orice caz, injustiția socială ale cărei victime au fost mulți trebuie să îi facă pe toți analiștii avântați să aibă mare grijă cum și ce vorbesc. Nu poți să încurajezi o viață neoliberalism dur și să beștelești echilibrarea socială minimală, iar dup-aia să te plângi că ai mase de oameni pierduți prin tot Vestul, tociți bine în muncile de jos și că nu sunt toți savanți la NASA.

Frica. Frica a fost motorul principal al românilor în timpul dictaturii și pe ea apasă în continuare ca pe o pedală de accelerație stăpânirea și media obedientă.

Cine credeți că-i mai deosebește pe români din marea de imigranți din Europa?

Eram în Italia în 93, fără viză. Fiecare polițist care trecea pe stradă mă făcea să tremur. La vreo 3 luni am rămas fără bani și m-am dus la poliție. Auzisem povești că i-au pus în avioane sau autobuze și trimis pe unii acasă așa că i-am întrebat dacă nu mă trimit și pe mine. Au râs și mi-au zis să-mi văd de treabă, nu are nimeni nimic cu mine. Să mă duc acasă și să-mi caut de lucru. Asta mi-au zis. Poliția în alte țări nu are nimic represiv în atitudinea față de cetățeni. Sunt și ei oameni ca toți ceilalți nu ca la noi unde oamenii au preluat o tradiție și se folosesc de ea fiecare cum poate.

NASA nu mai e nimic, mai lansează și ei din când în când la câțiva ani câte o rachetă, dar și aia cu motoare rusești.

Despre muie

”Muie” a beneficiat de analize de toate felurile. Unii s-au dezis de invectivă, alții i-au dat valențe politice de-a dreptul hazlii. Dar am o simplă observație de istoria limbii de făcut. De câteva zeci de ani, nu doar de la explozia rețelei sociale, s-a dezvoltat un limbaj internautic antisistem. Nu e ”muia” de pe stadioane, e mai curând ”muia” din diverse rețele de internauți activiști furioși și de cele mai multe ori anonimi. Adică originile cuvântului în noua lui forță și interpretare aparține mai curând unei generații educate internautic. Un fan al lui Macovei, fondator dexonline, umplea netul încă de acum ani de zile youtubeul de ”muie cu percutorul” și alte invenții de gamer frustrat. Rezonanța și furia goală ”muie” aparține mai curând paradigmei 4chan & alt-right decât altora.

E unul din elementele teatrale de șoc ascociat manevrei numită mitingul diasporei.

Sigur că limbajul se radicalizează și în funcție de absurdul și radicalismul taberei adverse – adică ai în SUA și o furie antifascistă care nu mai stă la povești, care atacă trumpismul cu invective directe (care e proporția de antiTrump din Piața Victoriei, însă? – mai bine nu ne gândim), dar măcar filologic să încercăm să stabilim originile noului uz al acestui cuvânt. Este o furie ”geek” care ia tot soiul de avataruri ciudate în lumea de azi.

Și în SUA și în România totul este fals. Nu exită trumpism sau antitrumpism ci niște teme media. Vedeți ultima demonstrație a extremei drepte unde extremiștii drepți sunt niște țigani tunși și bărbieriți să pară fioroși, tot de prin Ungaria.

Efectul ”bula”  în stradă

Ce ți se spune când te ții la distanță de o manifestație care nu te reprezintă și critici PSD de la stânga? Că ești al lui Dragnea, normal. Sau că ești al statului paralel, când te iei de jandarmerie.

Facebookul se mută în stradă. Efectul designului adversativ, așa numită ”bulă”, este evident. Orice dispută nu duce la dezbatere, nu e negociere, este reconfirmarea bulei, reconfirmarea unei categorii de care aparții.

Am impresia că totuși autorul după ce a obosit cititorul spre sfârșit îl suge într-o pâlnie de masochism.

PSD și anti-PSD își întăresc nucleele de luptă, evenimentele din 10 august au tăiat și mai multe punți de negociere democratică. E un fapt, nu e o judecată. Vine un an electoral, cine să aibă chef de dezbateri.

Unde sunt stângiștii

Nicăieri, ca și ceilalți. Ca orice.

Prin Piața Victoriei au fost și oameni pe care i-am simțit mereu aproape, măcar în chestiunea apărării unor drepturi fundamentale. Nu ei sunt reprezentativi, îmi pare rău să le-o spun, o știu și ei. Sunt și mulți care o tot ard progresist până vine dreapta la putere și se liniștesc, că doar ”dreapta” înseamnă bine; ”bine pentru patron e bine și pentru mine”, și știți toate bălăriile obișnuite în ultimii 30 de ani.

Câțiva tot întreabă ”unde e stânga, ce face stânga”. Păi, parte din micuța stângă bucureșteană au fost pe acolo, măcar ca să protesetze împotriva jandarmeriei. În ce mă privește, mi-am jurat acum ani de zile că nu ies decât la manifestații cu caracter social, revendicări de salarii, revendicări de drepturi clare pentru angajați, minorități etc. ”Anticorupția” am tot explicat de ce nu mă interesează. Iar criticile anti-PSD le fac cu mai multă justificare decât cei care nu văd decât dreapta dură ca salvare. Sunt anticorupție și anti-Kovesi și alte manifestări de gen. Unora li se pare oximoron, mie mi se pare coerență.

Într-un stat simulat nu poate exista nici corupție nici anti-corupție, aici mă apropii puțin d.p.d.v. al autorului. Nu are rost să lupți pentru sau împotriva a ceva ce nu există. Ceea ce percepem ca și corupție suntem noi înșine furându-ne căciula după cum ni s-a dat liber în 90.

Există o caracteristică a urbanului mare de continuă confirmare de statut prin preluarea mantrelor dreptei la nesfârșit, având mereu pretext primitivismul PSD. Am exprimat-o și mai dur: așa cum e cool în Teleorman să fii cu Dragnea e cool să fii cu puterea de urban mare, corporația, modelul de afaceri de succes, politicianul tip Bruxelles. Sigur că nu seamănă, dar fondul tot trist-tribal e.

Aici e un fel de conciliere a tuturor fanteziilor de până acum. Mantra dreptei, primitivismul PSD, țărănismul lui Dragnea, bruxelismul Monicăi Macovei și a Gabrielei Zoană și toate stereotipurile de lemn din ultimii zeci de ani. Pentru cine nu a observat ce nivel de sofisticare și câte probleme (de-ale lor) au vrut să repare cu această ieșire la scenă numită mitingul diasporei. Cât de șmecheri pot fi dacă-i iei puțin pe bune la întrebări.

Acum că PSD e de dreapta conservatoare, acum că dacă te uiți la mai toate politicile din Parlament mai toată lumea e probusiness și anti-săraci, mă întreb ce rost are să justifici și tu, ca om de stânga, astfel de radicalizare în indiferență. Așa privesc lucrurile, nu sunt un tip popular, deh. Dar nici ca stânga să tot ia note de bună purtare civică de la o dreaptă cu păcate cât casa nu e deloc în regulă.

Am impresia că PSD a dat-o la dreapta doar ca să demonstreze cum ar fi trebuit să fie dreapta până acum spre stupefacția satisfăcut suprinsă, încă băloasă a propriului electorat.

În fine, stânga are misiuni mai clare decât să se bată pe burtă cu un PNL sau USR, de-a dreptul reacționari în chestiunile sociale. Au crescut niște salarii, ceva recuperare în unele zone salariale a existat; nu negi asta, spui unde sunt neregulile adevărate, cum se tot scad taxele și se mizează pe un soi de boom continuu al economiei. Stânga non-PSD trebuie  să desființeze aburelile pesediste gen ”dau un leu la profesor și o 100 de lei mie și alor mei”; trebuie să susțină dezbateri antilobby (vezi ultima dezbatere pe energie), să se bata cu dreapta care face show antisărăcime și cere împreună cu PSD eliminarea salariului minim, trebuie să cenzureze politica procapital a PSD camuflată cu zorzoane naționaliste, trebuie să facă denunț public antifascist și câte altele. Așa văd treaba.

Deci mai așteptăm până vom fi complet redistribuiți. Care în străinătate, care la dracu.

Gagamuia

Subiectul este vast și a fost tratat de numeroși lingviști amatori ca și mine pe însemnări de bloguri. Iată aici un mic exemplu, care este important din faptul că aflăm că în 1982 cuvântul muie nu era considerat derogatoriu, peiorativ, (obscen sau profan cum spun masonii).

Această pagină este însă importantă fiindcă autorul practic încearcă să stabilească data sau anul de transformare a acestui cuvânt într-unul obscen. Dacă citim, vedem clar că nu înainte de 82. De ce toată povestea și mai ales titlul. Pentru că mă simt cumva vinovat până și de această tărășenie. Înapoi în timp în 1972. Îmi amintesc cu am ajuns acasă în ultima zi de școală și am sărit în sus la propriu (jump for joy) povestindu-le că am fost selectat pentru o tabără în RFG în vara aceea. Cred că început cândva la mijlocul lui iulie și a durat o lună inclusiv zilele de carantină de la Palatul Pionierilor din București, înainte și după. 3 săptămâni în total.

Pentru cine știe, existau pe vremea aceea plecări în tabere internaționale. Foarte puțin ajungeau, și mai puțini știu dedesubturile. Da bine toată lumea se întreba, eu inclusiv, de ce. E adevărat că eram foarte activ pe la toate cercurile de la Casa Pionierilor, unde eram mai în toate după amiezile. Sculptură (încrustații în lemn), cineclub, foto, am mers de câteva ori și la carturi, unde ne împingeam unii pe alții prin curte (carturile nu prea mergeau de unele singure decât mai rar), eram al doilea pe clasă, cântam la acordeon iar taică-meu fusese nu de mult la o conferință pe țară a organizațiilor de pionieri, trimis de unii de la partid din Câmpulung (sau poate de aceea). La taraf am început să merg după 1972.

Am primit o listă cu ce trebuia să am la mine. Trening, teniși, cearceaf de plajă, cămăși nu mai știu cum, șlapi, șort negru, pantalon, costum de baie. Costumul național, împrumutat de la un vecin, bineînțeles cu boanda cu blana de dihor. 360 de lei pentru bani de cheltuială. În rest, totul gratuit.

La Palatul Pionierilor în București am stat o săptămână. Ne-au așteptat cu o Volgă neagră la Gara de Nord. Cu toate acestea Bucureștiul atunci la prima vedere mi s-a părut cenușiu și prăfuit.

Acolo i-am cunoscut pe ceilalți. Toți fii/fiice de secretari de județ, primari, numai eu eram de muncitor. O săptămână în care directorul de la Casa Pionierilor din Câmpulung a stat cu noi acolo pentru a fi o față familiară. Instructorul care urma să meargă era din Piatra Neamț și știa cam atâta franceză cât și noi după un an (tocmai terminasem clasa a V-a). Ne-au pregătit ăia, ne-au învățat jocuri, ne-au dat o valiză cu insigne. Fiecare avea cu el mici obiecte de artizanat, cadouri.

Tabăra era într-o localitate de lângă Hamburg pe care am identificat-o ca o școală de țară în această postare mai veche.

Am plecat cu un tren nu știu cred că expres. Probleme imediat cum am ajuns la Budapesta. Acolo am stat câteva ore și am pierdut toate legăturile după. Una din fete s-a îmbolnăvit, diaree severă. La un moment dat ne-am urcat într-un tren de clasa I-a fiindcă nu erau locuri la a doua. Instructorul a dat toți banii (acei 360 lei schimbați în mărci) pentru a plăti diferența. Nu am avut nici un ban la mine 3 săptămâni (cazare și masa și toate activitățile au fost asigurate).

În dimineața când am ajuns aia credeau că nu mai venim. Și totuși ne-au așteptat la gara la toate trenurile cu care puteam veni timp de mai mult de 24 de ore. Ne-au luat în două mașini, un Citroen din acela cu suspensie variabilă și un Opel parcă. Colegul meu (eram 4, două fete și doi băieți) se pricepea la mașini și mi-a arătat acul kilometrajului care arăta 120. O oră două pe autostradă, nu mai știu și am ajuns. Un drum de țară (asfaltat) cu o singură bandă parcă și o școală de țară.

În tabără toți purtau etichete cu numele așa că mi-am pus și eu una. Gigi. Toți se chinuiau să pronunțe și spunea Ghighi (citit ca în română). Mi-au trebuit zile să le explic. Cumva căci majoritatea vorbeau engleza ca limbă străină. 36 de copii, câte 4 din 9 țări, profesorul și mai mulți voluntari care ajutatu cu programul.

CISV (Children International Summer Village). Probabil o caritate, căci în fiecare weekend veneau familii și ne luau acasă la ei. Am stat la un doctor care avea sală de jocuri la subsol cu Fußball și masă de ping-pong, locuia într-o clădire de blocuri cu etaj unde fiecare ocupa o secțiune, o dată la un director care avea un Mercedes alb automatic și care ne-a dus la muzeul transporturilor unde era o machetă funcțională a unei mari părți din sistemului feroviar de atunci din Hamburg, la fel ca și la aeroport unde la muzeul de lângă avioanele circulau pe sârmă într-o sală mare, decolau, aterizau și unde am intrat și într-un avion-muzeu și ultima dată parcă chiar la directorul local CISV unde m-am lăfăit în piscină și m-am jucat ore în șir cu niște mașinuțe telecomandate. Tot directorul acela cu Mercedesul ne-a trecut și printr-un tunel pe sub Elba, dar la restaurantul din turnul de televiziune am fost cu toții (nevastă-sa avea un Opel iar fi-su un Ford).

În tabără. Îmi amintesc Klaus săracul, directorul taberei, dimineața după micul dejun ne spunea programul. Pe mese carafe de lapte, cafea, cacao, venea o mașină de la un brutar cu chifle calde în fiecare dimineață, unt, nutella, mă rog orice vroiai. Prima dată în engleză din care nu înțelegeam nimic. A doua oară în germană (erau 4 copii și din Germania) și a treia oară în franceză. După care noi românii șușoteam unii cu alții și încercam să vedem ce a înțeles fiecare.

Programul de obicei însemna urcarea în autocar și vizitarea a diverse locuri. Când nu găseau nimic mai bun de făcut mergeam la câte un ștrand. La unul din ștranduri m-a scos salvamarul când am sărit în apă în zona olimpică unde fundul părea la un metru distanță. Am vizitat o școală care avea și aia bazin de înot și am făcut un fel de cârcel la un mușchi la gât. Mi-a făcut masaj o instructoare de acolo căci mă durea rău tare.

O cofetărie unde am devenit toți cofetari cu diplomă. Acolo m-am jucat vreo oră cu uși glisante automate. Mall-uri unde nu puteam cumpăra nimic. O regată de pânze în Lubek. O excursie în weekend cu doctorul (la el am făcut o baie adevărată și a intrat nevastă-sa peste mine) la o plajă cu bolovani unde bătea vântul și am încercat să mușc dintr-o bucată de tutun de mestecat crezând că e ciocolată.

Catedrala Sfântului Mihail, alte muzee cu vitralii.

O plimbare cu un iaht până la o insulă pe Marea Nordului unde se făcea un fel de inițiere. Un tip mai solid, instructorul din Suedia, Olaf, ținea copii de picioare și le dădea drumul cu capul în jos de pe un pod într-un fel de râu.

Un tur de o zi al portului Hamburg nu mai știu cred că tot într-o ambarcațiune.

Pe stradă eu cu celălalt român săream la toate mașinile să ne uităm până unde merge kilometrajul. Odată am văzut o Porsche roșie care mergea până la 240 cred că aia a fost recordul.

În tabără, într-o clădire mică ce nu se vede în dreapta în poză erau mese de ping-pong și alte activități. Jucam ping-pong cu cei doi englezi și mă furau la scor fiindcă nu știam să număr în engleză. Unul din ei era Dean din Manchester. Excursii în împrejurimi pe ploaie cu cizme de cauciuc și pelerini galbene. Helen din Suedia care mi-a arătat o mură și m-a întrebat cum se spune în română iar eu am ghicit fiindcă nu văzusem niciodată (la Câmpulung adică).

Discotecă.

A și Renault 4. Instructorul din Suedia avea un Renault 4. Într-o zi l-am întrebat dacă mă lasă să-l conduc și spre surprinderea mea a zis da. (Deja călăream de cel puțin un an motorul lui tata, pe aeroport la Câmpulung, o Java făcută în Cehoslovacia de 350 cm deja condusesem cel puțin odată (10 metri) un cart. Renault-ul acela nu avea motor mult mai mare decât Java. Totul a fost ok. Am ajuns la prima intersecție, eram în pantă, după stop și asigurare și a trebuit să fac balansul cu ambreiajul pe care cred atunci l-am învățat. Am mers vreun km, m-am întors și la sfârșit nu știu ce mi-a venit, am vrut să fac pe glumețul și în loc să opresc la perete în parcare am accelerat și apoi am frânat brusc de i-au sărit ochelarii de pe nas culturistului Olaf. Oricât de mult l-am mai rugat după nu a a mai vrut. Când îi spuneam, devenea agitat, explica din nou toată faza, prin mișcări de mâini și la urmă dădea din cap că nu.

Mașina de scris la care am scris o carte poștală pentru acasă timp de o zi, un barbecue la foc de tabără și Sam The Recordman. Cremvurști fripți la foc cu ketchup dulce.

Vine într-o zi Klaus și ne cheamă în sala de proiecție (unde au ținut și cel puțin o discotecă) pe toți care ne-au putut aduna și pune un film. Apar și imagini pe care le-am luat eu crezând că mă joc cu camera aceea de 16 mm în ziua cu barbecue. Apoi apar eu, alergând, cu un tricou pe care scria Sam The Recordman. Și se blochează aparatul de proiecție, se oprește filmul și ia foc și se face o gaură ăe ecran chiar în mijlocul tricoului după care arde toată imaginea. În august în acel an la câteva zile după ce am plecat a avut loc atentatul din timpul Olimpiadei de la Munchen.

Serile naționale. O dată la o două trei zile fiecare delegație organiza ceva după specific național. În seara României am gătit fasole bătută (am lucrat toți românii în bucătărie), iar seara la foc de tabără parcă am cântat la acordeon îmbrăcat în boanda cu blană de dihor și ceilalți trei i-au învățat jocurile de la Palatul Pionierilor. Era unul cu bâz bâz bâz bondare bâz și bineînțeles perinița.

Și începând din seara aceea băieții când mă vedeau îmi spuneau buzz buzz iar seara se adunau fetele din Turcia de exemplu cu băieții din Suedia și se pupau îndelung la toate colțurile. Eu nu am avut noroc. Dansam cu fata bucătarului, (de aceeași vârstă cu noi pe care el a adus-o cu el în tabără, Suzana) la discotecă pe întunerec. Ne țineam de gât cu mâinile întinse și eu i-am spus I love you iar ea mi-a dat o palmă.

Cei mai bine organizați erau cei din Filipine și de fapt ăsta era singurul lucru pe care vroiam să-l spun. Șușoteau unii că printre ei era copilul guvernatorul de atunci. Aveau camere din acelea cu flash cu magneziu. Aveau multe haine mișto și cumpărau mereu chestii.

A fost în seara lor națională când au venit doi tipi de la consulatul României iar Klaus ne făcea cu ochiul și bătea cu palma pe umăr, sugerând securiști?

Au dansat chestia aia cu lampioane și bețe de bambus.

Și totuși au așteptat până a doua zi când ne-au împărțit în sala de mese la toți un fel de fețe din pâslă de mărimea unui pumn puțin diferite una de alta, maro, cu gură roșie și dinți parcă, lucrate artizanal,  cu mânuțe și piciorușe, un fel de prototip al smiley de azi combinat cu o mască africană. Și Noni, instructorul lor după ce le-a împărțit la toți a organizat un fel de licitație pentru găsirea unui nume. A propus mai multe nume și apoi ne-a pus să ridicăm mâna. Gagamuia a câștigat licitația.

Astăzi m-am uitat pe un dicționar on-line să văd dacă în filipineză înseamnă ceva. Nu în limba filipineză sau tagalog, dar în limba maori, care a este vorbită în Filipine și Noua Zeelandă.

Inutil să încerc să explic la câte băute și la câți am povestit poveștile de mai sus. De "muia" în sens peiorativ am auzit prima dată în primii ani de facultate, deci după 80. Nu este o înjurătură specifică românească ci una de golani intelectuali, care îi face să se mire pe muncitori. Nu știu ce reacție e în mintea lor când aud, dar cred că cineva a vrut să pară că liberalii, care tind să fie mai intelectuali decât PSD-ul îi înjură cu jargoane de-ale lor intelectuale.

În tren am găsit în valiză o pereche de adidași originali, dar uzați. Am știut că am ajuns în România când am văzut oameni în tren mâncând pate de ficat direct din cutiile de conserve. În București am mai stat câteva zile și nu reușeam să înțeleg de ce apa din Ștrandul Tineretului era așa de murdară. Am ajuns în Suceava unde mă aștepta taică-meu și am continuat într-un tren cu locomotivă cu aburi parcă. Nu înțelegeam de ce totul arată aș de în... paragină. Seara la Câmpulung timp de vreo lună mă lua plânsul după care am început să uit, să filtrez.

Gelu Voican Voiculescu vs. Carlos the Jackal

Odată revoluționar, mereu revoluționar!

Când am văzut astăzi poza cu barbă rară din tinerețe a lui Carlos Șacalul am mai avut puține dubii că el este Gelu Voican Voiculescu. Dar ca să fiu mai sigur am căutat mostre de scris de mână a celor doi. Mai mult decât atât... Explicația. Singura explicație este că tipul nu e nici Gelu Voican Voiculescu nici Carlos Șacalul, Carlos Șacalul fiind o legendă inventată de Pacepa (Patrichi) și susținută de Statul Francez iar tipul e încă unul din lungul șirag de unguri veniți în România să pună țara la cale (poate chiar român din Ungaria care a locuit toată viața în Franța).

 

géolog? Această declarație este dată în 1985 deci justifică diferența de scris. Același scris mărunt dar alungit, spațiat, paralelism între literele cu coadă, devierile de la orizontală arată că ar fi copiat după alt document.

Link-uri

Poze mai vechi și mai noi cu Carlos Șacalul

Poze mai vechi și mai noi cu Gelu Voican

François Mitterrand...

Video cu Gelu, puternic accent franțuzesc, totuși pare că știe româna din copilărie.

Beligan sau Meleșcan sau Buddy Holy. Ceaușescu sau Ritchie Valens

Știam aproape sigur că Belgian era Buddy Holy. Adică. Perioada corespunde, Buddy Holy a murit împreună cu Ritchie Valens într-un accident de avion cam atunci când au apărut în România permanent Beligan și Ceaușescu. Sunt și alții, mă opresc aici la cei doi. Am mutat postarea pe blog fiindcă fb nu vrea să-m afișeze un pdf. Așa dintr-o dată după ce am încercat să înfrumusețez o postare s-a supărat și nu-mi mai întoarce preview la pdf. Și oricum am zis de atâtea ori că am să scriu mai mult pe blog fiindcă pe fb mi-e foarte greu să mai găsesc ceva ce am scris de exemplu acum un an (Deși eu sper ca treburile să se lămurească mai devreme de un an căci m-am cam săturat de scris și de ei).

Deci unde am găsit pdf-ul cu semnătura lui Meleșcan. Pe site-ul Senatului unde mi-a fost lene să intru mai devreme fiindcă nu sunt la fel de familiar ca și cu cel al Camerei. Deci pornim de la un google search Senatul României și alegem senatori.

Mai jos este lista. La Teodor Meleșcanu, inițiative, expunere de motive, semnături. (Apropo, tipa asta senatoarea Ecaterina Antonescu cred că are cele mai multe legi inițiate. Am putea spune, mama legii din România. Senatorii pe total, mai puține inițiative decât cameriștii lui Dragnea.)

Am încercat întâi pe o lege inițiată de Mele, toate semnăturile, mai nou, barate (ca să nu le imite lumea mă rog bla bla, oricum inutil fiindcă fiecare și-a scris singur numele). Totuși consecvența nu a fost întotdeauna prieten bun al conspiratorilor. Deci până la urmă am găsit la altă lege (din toate cele 3 inițiate de el) la expunerea de motive lista cu majoritatea semnăturilor senatorilor (clasica fugă sau împărțire a răspunderii normal). Nu mai pun aici link pentru a nu distrage.

După cum scriam în comentariul șters de pe fb, același scris ezitant cu litere săltărețe al cuiva care cândva a scris cu litere de tipar gen desen tehnic și a revenit la scriere normală.

Câți ani are acest autograf? Buddy Holy și Ritche Valens au murit prima dată în 59 sau aprox 50 de ani înainte de cel de mai sus. Locul morții, Clear Lake, Iowa. Sciento?

Și dacă tot v-am făcut curioși, iată și semnătura lui Ritchie Valens

Alături de cea a lui Ceaușescu

Mihaela

Se întâmplă cam așa. Azi este mâine nu mai este. Alte dive din aceeași școală cu portițe umplu iar și iar ecranul. Va mai fi o Mihaela însă? Va mai putea curăța vreo altă icoană pata de pe creier? Nu știu fiindcă Mihaela cred că era o pisică de-a noastră, autohtonă, majoritatea celorlalte sunt de import.

Margarete. Sigur își amintește lumea de Margareta pâș pâș. Cu fața fină de catifea, cu o aluniță ca o lacrimă, cu un botic cam pe sus și o voce îndrăzneață. De import.

Cine nu o mai știe pe fata cu ochii mari și luminoși care dansează cu băieți cu ochi mari și luminoși.


Dar am sărit de la subiect. Hai înapoi la Mihaela. Mihaela Dragostea Ei, Superbețea de Catifea. Un veșnic model pentru Cațavencii lui Dinescu.

Dar ce m-a mai făcut să deschid subiectul azi. M-am riscat cu clicul pe un site despre reclamele din SUA de odinioară. E adevărat, tot ce ni se spunea la învățământ politic. Sexism, supraconsum alimentat de reclame, iar sexism, sclavia cel puțin a femeilor, sex în orice reclamă. Dar aveau ăia cel puțin în facultate așa ceva ca o patină, ca un rânjet intelectual care te făcea să nu crezi nimic din ce spuneau. Și mai era și tabăra din 1972 din RFG unde am fost tratat ca VIP deși nu mi-am dat seama atunci de am crezut până mai recent că de fapt așa e în vest.

Și am găsit poza asta și am început să caut unde am mai scris despre asta și pe g+ și pe fac bine e aproape imposibil deci am venit aici și am luat-o de la capăt, de la tabulă ras în cap cum se mai spune.

(Da bine nu e secure bla bla... Mixed content affecting security.)

Ia să vedem ce avem aici. Copil sexualizat. Și mesaje. Beatiful than. E așa de ușor încât până și un câine o poate face... Și întrebarea. Unde am mai văzut eu așa ceva?

Aici am mai văzut. Ce avem aici. Cu ce e de fapt îmbrăcată Mihaela. Cu jachetă chinezesască și pantaloni evazați, fustiță și chiloței, combinație? 1001 de nopți parcă era o poveste din harem.

În rest, cam aceeași idee ca mai sus, pe melodie, intro Perry Como, Magic Moments, urmează ceva din Spărgătorul de nuci (sau de momente magice sau de nuts) și am uitat cum se termină. Cu un avion care intră într-un bloc.