Sieben Burgers

"Doamne dă-mi cuvintele și răgazul să scriu această postare de blog care îmi stă pe inimă!" De câte ori am folosit rugăciunea asta în ultimul timp?

Moment muzical la Sibiu. O piesă super nostalgică. Cine nu-și amintește acordurile lui Kirculescu de sâmbătă seara (care urmau celor ale lui Burt Bacharah de la 1001 de seri, care... ok nu vreau să merg în direcția aceea acum). What the heck. I will. Un paragraf. Cân-tecul cu desenul cu cățelul care face niște gesturi neașteptate pentru un cățel. Bicicleta care se transformă în caleașca cenușăresei (în timp ce melodia se transformă în Nut Cracker) și apoi în avion băi frate și împreună get high și chiar zboară și apoi crash într-un apartament. Era deliciul nostru secret de sâmbătă seara care se termina cu Dallas.

Și un freeze frame (stop cadru) pe Mihaela și Azorel (fără zor adică).

Cine stătea atunci să analizeze? O putem face împreună. Cu mintea noastră de-acum. Kirculescu, un pic de Gershwin, ok, mai mult Gershwin, bine, foarte mult Gershwin dar în ce nu a fost Gershwin (un jidan, dacă n-o fi și ăla fake, ca mai orice) din toată muzica scrisă după el? Niște intervaluri și arpegii în suită ceescătoare descrescătoare care amintesc de Debussy, cineva pe un forum spune că pianul seamănă foarte mult sau "Inspired by Mahler's 1st symphony", asta e rețeta, noi toți trăim la confluența (intersecția) influențelor a tot ce ne înconjoară, după cum cultură oricărei țări este media celor dimprejur plus acel je ne sais quoi, esența locală (Porumbescu).

Punerea în scenă a acestei piese la Sibiu (da, vine de la Sieben) este o operă de artă în sine. Supersexy (pentru o pianistă oricum) Monica Florescu

de data asta îmbrăcată în roșu aprins o execută destul de precis pentru un spectacol în aer liber și mai aruncă și niște zâmbete răpitoare în pauzele dintre mișcările voluptoase ca moartea lui Eminescu din Odă în metru antic de pe scaun.

Dar cine. Cine se joacă de-a v-ați ascunselea în spatele feței ei, cu o barbă de țap muzical, cu gene făcute cu albastru, cu jumătate de față acoperită de o cameră improvizată (după buget)? care-l face să arate ca un Schwarzenegger justițiar cu un ochi mecanic, deșteptat în afară? E un tip cu o chitară care nu știu dacă mai și cântă la ea (cine are partitura, are vreun acord de chitară, eu cât m-am uitat (nu am răbdare acum să văd tot video-ul) nu am văzut nimic), drept care ține mâna stângă acolo unde nu se vede, adică pe ultimele bare, dar totuși, totuși, dă și dintr-un deget? În timp ce scenariul și regia suprapune imaginea lui de cerber păzitor peste o turmuliță de copilași care se joacă în fața a 6 case care simbolizează apartamentele noastre de burghezi proletari care vedeam sâmbăta aceleași seriale ca americanii și chiar beam ca JR?

(Nu, chitaristul nu are capul foarte mare, pare doar foarte mare în comparație cu cel al Monicăi).

Încât îmi vine și mie să răcnesc, ca muzicantul...