"They seem to move!"

Uneori e greu să priveghezi pe cineva care nu e chiar mort mort. De multe ori, amintindu-mi faza de mai jos, am stat și m-am gândit. Poate una din motivațiile ritualului de priveghi este chiar ăsta, să se convingă fiecare că persoana respectivă e moartă și nu într-o comă ceva.

În vâltoarea media de acu, își mai amintește cineva poezia Actorii a lui Marin Sorescu? Ar trebui fiindcă e foarte importantă. Chiar odată când nu aveam ceva mai bun de făcut, am tradus-o în engleză și mi-a ieșit așa de bine, încât îmi place și mie, deși am tradus-o chiar eu! (deci pot să nu mai pun ghilimele, pe care le urăsc).

The most daring - the actors!
With their sleeves rolled up
They really know how to live (for) us!
Never seen a more perfect kiss
Like of the actors in the third act,
When sentiments start to clarify

Their death on the scene is so natural,
That compared to its perfection,
Those in the graveyards,
The real dead,
Tragically, forever dead,
They seem to move!

And us, still in our only life!
Not even this one know how to live.
Talking small or being silent for years,
Embarrassed and unaesthetic,
And (we) don't know where the hell to keep our hands.

Mi s-a întâmplat chiar mie o fază. Eram prin liceu și un fost coleg de generală cu nume unguresc cu care mă mai băteam prin clasă, probabil singurul mai în vârstă ca mine, (l-am găsit odată pe o listă cu actori din Ungaria, alături de alții, cu doi ani mai mici ca mine, acum nu-mi amintesc cum îl chema și nu am timp să caut), "a fost bătut la miliție pentru că l-au prins furând în piață" până a făcut icter. Sau "era bețiv și avea ficatul praf". În orice caz, într-o vacanță mi-a arătat cicatricea de la o operație la ficat care-i înconjura ca un șarpe corpul galben-verde. Nu știu exact de ce l-au operat. (Probabili "i-au scos o bucată de ficat necrozat?").

Spuneau alți băieți prin oraș că s-a dus la o cârciumă în centru, mai la intrare, așa gablen cum era, a cerut o cinzeacă și aia i-a fost.

Deci m-au chemat părinții să fac poze la înmormântare. Bunicul care era pozarul cartierului murise, aveam camerele lui, din care una, rusească bineînțeles, făcea pozele pe verticală, la jumătate din mărimea normală, deci scotea vreo 80 de poze pe un film (de 36, pe care normal ieșeau vreo 40).

Ceva, o intuiție sau poate văzusem faza într-un film, sau frustrarea (nu a fost chiar cea mai fună zi din viața mea) m-a făcut să fac tot filmul, poză după poză, mai ales când l-au scos din casa în construcție în care era sicriul.

După ce m-am dus acasă, sau la o zi două după, nu mai știu sigur, a venit bunul meu vecin Mihai (cel care semăna cu Baniciu) și sub un pretext oarecare m-a făcut să-i dau camera în mână. A desfăcut-o sub ochii mei și a scos filmul. A mai rămas o bucățică cred, sau mai făcusem poze cu cealaltă cameră, încât am reușit totuși să-i dau surorii lui, care de atunci a umblat îmbrăcată în negru mulți ani și care mă chemase, câteva poze.