Marea resetare

postare în lucru, reveniți...

Statisticile, listele, istoria și formularele sunt lucrurile pe care le-am urât cel mai mult în tinerețea mea. Iar acum asta am ajuns să fac, dar nu așa ci în ritm alert, într-o medie de 12 ore pe zi timp de ani de zile, până la blocarea nervilor sciatici de la atâta stat în fața calc..

Nici uneltele nu mai sunt ce au fost. Această gigantică bază de date, internetul, în care supercalculatoarele lui google de mărimea unui stadion cu consum de GW pot face căutări instant în miliarde de pagini.

Sincer, cred că am fost persoana cu cel mai mare număr de căutări pe google în ultimii ani, și am folosit cel mai mult aceste posibilități.

Motivat, măiastru, de pierderea unei stări pe care o puteam numi fericire, înainte de plecarea, aiurea, din România.

Voi include această introducere în postarea de blog la care lucrez, dar n-am mai avut răbdare, însăși senzația unui dialog mă ajută să-mi golesc buffer-ul imediat și să continui.

Iată deci încă două liste pe care vi le propun pentru comparatie.

Lista actorilor români (notabili spune pagina, adică ce au apărut în vreun rol principal în vreun film) și lista actorilor maghiari de origine română, la fel de notabili după acest criteriu.

Ce pot să adaug. Toți actorii români pe care i-am căutat în listele de actori maghiari, i-am găsit. Însă în ansamblul listei de actori români (din România) sunt puțini, este o muncă prea uriașă pentru un singur om de a-i parcurge pe toți.

Am spus cândva că există probabil în Ungaria o comunitate de români nedeclarată foarte mare, probabil de ordinul a milioanelor. După înfățișare, unii chiar după nume.

Numai așa se poate explica acest număr de actori maghiari de origine română (a doua listă). Cineva, un filolog, mi-a spus odată că ungurii sunt de fapt români, și m-am supărat pe el.

Eu vă pun la dispoziție link-urile și dumneavoastră judecați singuri.

Mă voi limita în postarea asta la câteva fraze despre ce am făcut înainte de plecarea din România.

În August 1986 m-am prezentat la IMU, înainte cu o lună față de restul absolvenților repartizați acolo.

Fiindcă inginerul șef de la proiectare (Sămăchiș) nu vroia să mă angajeze, m-am dus la Ovidiu Tășală, tot din Bacău, fost coleg, al cărui tată era colonel de securitate (de fapt la o unitate care era echivalentul la jandarmii de azi), de la care mai luam cursuri care-mi lipseau la examene, care bineînțeles s-a supărat pe Ovidiu în fața mea, fiindcă vroia să plece la mare (uite, alții vor să se angajeze, etc..) dar l-a sunat pe Samachiș care m-a angajat și nu așa ci direct la proiectare, în subordinea lui Cărămidaru, și aici începe show-ul, fiindcă inginerul Cărămidaru, "cel care petrecuse timp în America cu punerea în funcțiune a unor mașini exportate de IMU", era chiar... Cristian Țopescu, care nu a mai putut să comenteze după o afirmație din 1983. Lucru de care habar n-am avut până recent, auzisem vag de Țopescu, nu am fost fan de fotbal, etc.. Și prin generalizare, fiindcă mai recent am ajuns să realizez că de fapt toate persoanele care le-am cunoscut vreodată au fost celebrități.

Și fiindcă am avut de-a face în facultate, la lucrarea de diplomă, și cu alte ocazii, cu programarea, în limbaj Fortran, pe un calculator al catedrei de Mașini Unelte, pe care l-am avut parțial la dispoziție pentru lucrarea mea de diplomă și doctoratul îndrumătorului meu (și aici e o istorie, fiindcă era acolo un tip, programator, (da, cu barbă) care fusese dat afară de la Dacia, ce semăna cu Mark Hamill, tipul care l-a jucat pe Skywalker în Star Wars.

Practic, am avut o carte, care conținea sursa la un program de analiză statistică pe care am introdus-o instrucțiune cu instrucțiune după care am eliminat (în mare parte) greșelile (normal făcute de mine la introducere, sursa având peste 2000 linii de cod în Fortran clasic, din acela cu "go to" la linii de program, adică puțin intuitiv sau nestructurat deci foarte greu de urmărit).

La IMU exista deja un sistem de pregătire a fabricației pe calculator, cel vechi, un  Felix (o copie sub licență franceză a unui IMB 360) ambițioșii de pe vremea lui Ceaușescu, care a fost pilot pe industrie la vremea respectivă și am avut o opoziție foarte mare de la Oficiul de Calcu, care voiau să preia ei și activitatea de proiectare pe calculator. Timpul a dovedit însă că această abordare era greșită, proiectarea pe calculator astăzi se face folosind softuri specializate, gen Autocad, altele, normal de către ingineri și nu de IT-iști.

Deci de bine de rău am reușit, ca stagiar, înființarea acestei secții de proiectare, am adus și calculator (copie PDP-11 a CDC) și aici începe o altă istorie, fiindcă am primit pentru a lucra drept colege doar tipe, divorțate sau necăsătorite, care nu făceau mai nimic, cu mici excepții iar eu făceam restul.

În afară de Iulian Mârț, care putea să fi fost Gregorian Bivolaru (Narcis Tarcău lucra oficial la IMU iar la IPEP peste drum era și Eugen Mârț, pentru confuzie de nume), mai aveam colegă de birou pe Olivia Newton John (Liliana Toma), care totuși a lucrat ceva pe acolo, Angela Ciochină (Gabi Rafailă), la fel, fată muncitoare, Julia Roberts (Rodica), iar în alte birouri, Anda Călugăreanu, care de fapt era foarte sexy deși mititică, Mick Jagger (Mitică), Dida Drăgan (Mutică) și cine mai știe cine. Toți actori sau mă rog cântăreți de prin Ungaria de fapt.

După ce am eșuat implementarea unui program (aplicații li se spune azi) făcut la o firmă de mașini unelte din Timișoara, fiindcă tipul care îl făcuse "a plecat în Germania", am reușit să termin un program similar făcut de mine însumi, care de fapt era un limbaj de descriere pentru produse tipizate, care scotea fișa tehnologică și normarea. Când l-a văzut șeful meu, mi-a mai dat un premiu, pe care l-am băut tot așa cu el pe diferite terase din Bacău, după care tipul mi-a spus să-mi văd de treabă fiindcă intrasem în conflict cu normatorii și toată mafia din IMU.

Acesta a fost unul din motivele pentru care imediat după Revoluție m-am mutat la CPL, unde Angela era șef la contabilitate, și m-am apucat de programe de contabilitate și salarii, ceea ce am reușit, după care am trecut și am lucrat pe cont propriu, ca și contractor, la Direcția Apelor Bacău, Canal Siret și alte firme mai mici private. La CPL se pare că am avut-o ca șefă pe o tipă care semăna cu Madonna, coleg un tip care semăna cu Albano (în realitae un tip destul de mititel dar foarte înfipt), operatoare la oficiu mai erau Romina Power, cu care era și să mă iau la bătaie fiindcă nu lucra și a sărit la mine când i-am reproșat, Bunty Bailey (tipa din videoul AHA, etc..) care m-a scos de pe mâna ei, etc..

În 93 am avut o aventură de 3 luni în Italia pe care, așa cum a fost, nu o regret fiindcă Italia este într-adevăr o țară binecuvântată de Dumnezeu, cu oameni minunați.

În 94 primăvara am văzut simultan în România Liberă și Evenimentul pe care le citeam zilnic un anunț despre Loteria Vizelor în SUA la care am aplicat. Cum să nu merg în SUA. Tot ce era legat de ce făceam, venea de acolo. MS-DOS, PC-Tools, Norton, dBase, Foxbase, mai înainte, Fortran, PDP-11, CDC, RSX. Mă gândeam că acolo probabil este paradisul programatorilor. Prin septembrie mi-a venit rezultatul pozitiv, formularele, pe care le-am completat cu mare grijă. Însă când am mers să le trimit prin DHL, tipul de la DHL mi-a spus că dacă merg fac o greșeală și bineînțeles m-am supărat foarte tare și am început să am îndoieli dacă aplicația mea va ajunge. De fapt a fost un adevărat început de paranoia, ca o obsesie, cea mai mare de până atunci din viața mea. Plătisem confirmare, și m-am dus după câteva zile la el, avea birou într-un hotel în centrul Bacăului, și mi-a spus și numele tipului care a semnat pentru primirea aplicației.

În orice caz, nu am mai auzit nimic până în iulie 1995, când am găsit în cutia poștală la bloc, Energiei 35, o scrisoare de la Ambasada Americană, fără ștampila poștei, în care scria că trebuie să mă prezint la Ambasadă să dau în scris că renunț la aplicație. La care m-am dus imediat la București, am completat restul de formulare, care se pare că s-au pierdut în poștă, sau cineva a încercat să mă împiedice să plec.

La începutul lui August am plecat și am ajuns la New York cu o cursă Tarom Ro13, aceeași ca număr ca a avionului care s-a prăbușit în anul acela la Balotești. Avionul era un vechi DC10 închiriat de la Air Belgia (aprop de DC8, avioanele de aceeași formă dar fără motoare cum le știm noi cu care Scientologia crede că Xenu i-a adus pe tetani pe pământ acum 75 de milioane de ani și i-a îngropat în vulcani). La New York avionul a parcat chiar lângă un Concorde care venise puțin mai devreme.

Am stat o noapte la New York la o tipă, care era o cunoștință a unei rude, iar ea m-a invitat să rămân acolo, a văzut că știu engleză, partenerul ei avea un business de taxiuri, ce să caut eu în Oregon. Însă eu nu prea știam să conduc, vroiam să merg în Oregon, la Iulian Mârț, cu care am fost 4 ani coleg și în care aveam perfectă încredere.

Și fiindcă nu am știut să-mi iau bilet de avion cu cei 600 de dolari pe care-i mai aveam, am ascultat sfatul lui Iulian, cu care am vorbit la telefon, și am plecat cu Greyhound-ul. 3 zile, 2 nopți, 8 șoferi, 5 autobuze și un accident care era să se întâmple, când unul din șoferi a adormit și a fost trezit de negrul din spatele lui, care era singurul treaz din autocar, în afară de mine.

La stația de Greyhound din Salem ne aștepta Veronica, soția lui Iulian, care astăzi cred că este o actriță, Mehes (Albina) Marietta. Care m-a și șocat din prima. M-a îmbrățișat, m-a bătut cu mâna pe spate și mi-a spus cu o voce de reproș. Gigi, Gigi!

Și astfel a început coșmarul meu american, care ține de 26 de ani și merge înainte. Veronica lucra la o firmă taiwaneză din Salem (Oregon, nu Massachusetts) iar Iulian la o firmă japoneză Yamamoto, la 40+ mile distanță unde mergea cu mașina în fiecare zi. Locuiau într-o localitate Dallas, undeva lângă Salem, nu capitala Texasului, într-o casă mică închiriată. Veronica aștepta un test de cancer la sân. Tocmai le veniseră și cei doi copii din România (erau plecați de 3 ani), și o prietenă de-a lor, cu băiatul, tot cu loteria. Mi-a hotărât să merg undeva la o bibliotecă universitară unde erau cărți care te învățau cum să faci un CV (Resume cum se spune în SUA). Mi-am făcut unul, bazat pe al lui în care totul era invers, el înființase proiectarea asistată de calc la IMU, el a fost șeful meu, etc.. Avea un Mac destul de nou, internet, de care nu auzisem și trimisese prin email acel resume la vreo 400 de firme. Ceea ce am început să fac și eu, cu rezultate bineînțeles dezastruoase.

Eu habar nu aveam ce-i cu mine, mă simțeam ca în concediu, într-o zi am vrut să merg la pescuit, ceea ce Iulian a acceptat. Ne-au dus într-un loc pe niște drumuri neasfaltate, la un moment dat am văzut pe o inscripție numele unei străzi, Southfork (multe râuri din SUA au afluenți ce se numesc Southfork sau Northfork), a trecut și mașina șerifului pe lângă noi, foarte neobișnuit pe o asemenea stradă, atunci nu știam, și am poposit într-un loc unde am prins un pește cât o palmă.

Într-o zi a venit în vizită proprietara casei, care semăna cu cine. Cu Linda Ronstadt, cu un album colorat tipărit în România și a început să mă întrebe din el, iar eu nu știam nimic, fiindcă nu vizitasem mai nimic din locurile turistice din România, în afară de câteva, fiindcă nu aveam mașină. La vreo câteva zile după, Iulian și Veronica au primit înștiințare că trebuie să se mute, iar eu am intrat în panică.

Multe alte faze dar într-o zi m-am certat cu Veronica și am sunat pe un tip care a fost prieten cu un fost coleg de-al meu de liceu, Timotei, care mi-a dat adresa lui pe care o aveam de fapt pe formulare, unde mama lui ținea un fel de grădiniță de copii.

El m-a dus la un tip de la biserică, erau pocăiți. Am stat la el vreo săptămână, am fost într-o zi la poștă să fac mutarea fiindcă așteptam cartea verde (green card), aveam viză pe pașaport doar pe un an, Angela a început să plângă și dintr-un colț au venit la noi un tip și o tipă care vorbeau românește. Uca Hălmășanu (pe al am uitat cum îi zicea) care de fapt era Aura Urziceanu și soțul ei din Canada. Recent am înțeles că ea apăruse și ca o vecină de palier la Bacău, țiganca îi spuneam ei, din București, cu soțul care lucra tot la IMU.

Ei ne-au luat și ne-au dus la un restaurant mexican, ne-au dat ceva de mâncare și un Margarita și ne-am trezit acasă pe balcon la John Mladin, prietenul lor, care de fapt era cred tipul acela dr.John, care de fapt se pare că chiar a fost implicat în voodoo. Din balcon avea o priveliște de vis. (Chiar lângă parcul Tryon unde am mers de atatea ori când am stat în Lake Oswego, 2010-2015, la poalele vulcanului Sylvania, unul din puținii vulcani cuprinși într-un oraș în SUA, iar referința la Xenu).

John Mladin avea casă de bătrâni (ca și tipul la care stăteam după ce am plecat de la Iulian) și a angajat-o imediat pe Angela. Spunea că e ortodox, din Focșani. Ce să căutăm noi cu pocăiții. E un tip de business pe care îl practică mii de români în Portland, își cumpără o casă în rate unde îngrijesc până la 5 bătrâni, de obicei cu Alzheimer, chestii din astea, pe bani serioși. De fapt mi-a spus Vlaicu când am plecat de la el. -Crezi în Dumnezeu? căci o să ai nevoie dacă mergi la tipul ăsta.

Ne-a dat o cameră micuță cu o saltea unde era furnalul pentru încălzirea centrală, care mai pornea din când în când, la Mârț am stat într-un garaj care era amenajat ca o cameră.

Da mă șochează și pe mine ce scriu aici, dar se pare că asta a fost. Motivul pentru toate astea, îl voi spune mai târziu. Poate voi mai completa și ce am mai sărit printre aceste paragrafe.