Azi m-am trezit cu urme ale frustrării după citirea articolului. Frustrare care s-a reînoit după ce am reușit în sfârșit să defilez (scroll down) în articol mai jos și să descopăr diagrama. Aia cu trecerea de la semnătură la amprentă și invers. Chestia ar putea fi o glumă din categoria... dar nu e fiindcă autorul vorbește serios. Și mi s-a întărit și mai mult idea că articolul este din categoria celor care tâmpesc folosind ca pretext filosofia însăși, ceea ce nu e de mirare dacă e să luăm în calcul, ca ipoteză, identitatea falsă, neromânească a autorului.
O acțiune tipică și generalizată în toată media românească, de decenii. Pentru că ieri mă blocasem la citirea pomelnicului de autori, necesară întotdeauna într-un asemenea demers pentru a pune de la început cititorul în dezavantaj, admirație, umilință și obediență pentru ce va să urmeze mai jos.
O "scurtă" istorie a digitalizării pornind de la Platon și Aristotel, într-un articol din Cotidianul, ziarul care vă rămâne în istorie pentru găina care naște răspunzând astfel la întrebarea filosofică, ce a fost mai întâi. Este fraza asta o platitudine?
Mai mult decât atât, autorul se adresează unui public foarte larg pe tonul cu care probabil o face cu studenții mai avansați ai domniei lui. Ca și cum publicul Cotidianului ar fi toți recent trecuți printr-un curs de
Toate înainte de a abandona orice în favoarea învățării și folosirii extensive, timp de o viață, a computerului (cu speranța că într-o zi voi răsufla ușurat și voi spune, gata, știu destul despre și să fac orice ca să-mi eliberez mintea de această directivă de a învăța învăța învăța și a mă bucura pe deplin de ce știu) cu o pauză mare, de vreo 20 de ani, dată de un accident de muncă în 1996 care mi-a spălat, la propriu, creierul cu 1,1,1 tricloretan, o substanță care încă de pe atunci era interzisă de OMS.
Primul lucru. Încerc să mă re-familiarizez cel puțin cu terminologia. Având acum la dispoziție vastele resurse digitale ale internetului, față de poliloghia interminabilă, adormitoare din timpul cursului sau chiar a discuțiilor ghidate din seminar de acum 40 și de ani, când totul părea atât de logic. (Nu și la examen, unde m-am dus după o băută (gașca) și prea multe cursuri lipsă, neștiind bine diferența între Socrate, Platon și Aristotel și am încasat după niște bâlbăieli 5-ul promis tuturor care se prezentau.
Suficient de lezat în amorul propriu ca acea rușine, o erupție, o furtună imperfectă de neurotransmițători din diverși centri ai creierului care iată au creat niște căi neuronale multidimensionale permanente, o amintire care iată a rămas până azi, deși profesorul s-a abținut totuși în a-și arăta disprețul pe față lui de poker).
Concepte. Principii. Categorii. Concret. Abstract. Inducție. Generalizare (care lipsește atât de mult celor care urmăresc blogurile mele).
A, metafizica, definiția îmi amintește de ce știam eu de pe vremuri, dar nu de ce am auzit, văzut, de decenii în media și informații sporadice ce au contribuit la definiția curentă ce stăruie în minte, de supra sau super realitate (vezi metavers), în urma abuzului mediatic la care, iarăși, de decenii suntem toți niște supuși), definiția etimologică (oare nu sunt cele mai bune, clare, definițiile etimologice)
O căutare pe "ramurile filosofiei". Bine, am găsit niște texte. Dar ochii mi-au sărit imediat la imaginea din dreapta.
Ok, pare logic, din moment ce vorbim de ramuri, să existe și un copac (inducție!). Curios ca întotdeauna, sau ca la 4 ani, am schimbat căutarea pe imagini, însă nu mică mi-a fost mirarea când am văzut mai mulți copaci. Fiecare cu alt număr de ramuri, după autor. Consternation!
Mda, cred că sunt gata să face enunțul cheie în această intervenție.
Programarea (codarea cum se mai numește astăzi) computerului este cea mai precisă meserie existentă. Nu există loc de eroare, nu există milă din partea mașinii. Nu vorbim aici de logică, ci de o rigurozitate extremă, unde o singură literă sau semn lipsă dintr-un program de câteva mii de linii (instrucțiuni, fraze, linii de cod) duce la prăbușirea întregului edificiu.
Să nu mă înțelegeți greșit. Nimeni nu poate scrie un program (pentru mulți, un produs descărcat și folosit sub numele de aplicație) fără greșeli de la început. De aceea eu personal abordez (abordam) stilul progresiv.
Scriu o mică bucată, o testez, trec mai departe. Fac multe greșeli, computerul mi le arată în faza de compilare (analiză sintactică, traducere în cod mașină), interpretez ce îmi spune, corectez, mai găsesc altele în faza de testare, văd posibilități noi, reproiectez, repet ciclul, merg mai departe. Însă această abordare nu face decât să sublinieze faptul că lucrezi într-un mediu fără loc de eroare.
Deci după atâția ani, începi să privești totul, orice text, orice exprimare prin prisma logicii absolute, nemiloase a mașinii. Da știu, am acea senzație aici (feeling) că trișez puțin spunând toate astea ca informații din interior (insider information). Care a simțit digitalizarea pe pielea lui adică.
Ce poate spune un programator hârșâit când privește haosul răspunsurilor google la o simplă întrebare, câte ramuri are filosofia?
Prezentă în viața noastră mai mult ca o curiozitate, folosită de unii ca punct de autoritate (bulism cultural), filosofia așa cum o știm nu este altceva decât o înșiruire istorică de nume de autori cu școlile lor de gândire și citatele esențiale.
Cineva cu mult talent poate încerca să facă legături între ei. Care de la care se trage sau moștenește. Care a clădit pe ideile celuilalt, astupându-le, ca pe Ana lui Manole.
Însă toate aceste școli sau fiecare din ele nu reprezintă decât abordări istorice ale unor aspecte al realității reușind abstractizarea dar și idealizarea acelui aspect, crezând că explică totul.
Ok am așa un feeling că postarea e incompletă, așa că mă duc, înapoi, pentru inspirație să fac saltul transcendental în partea articolului de după poza cu amprenta. Sau poate să citesc, din nou, prima parte, încercând să înțeleg ceva. Cu toată bunăvoința, să iau de acolo ceva folositor. Nu înainte de a face o vizită în bucătărie pentru mai mult curaj, unde într-o pungă am 5 sticle de 750 ml de vin italian luate cu 4 dolari bucata.
O găselniță rară care nu are alte plante aromatizante și totuși are gust de vin așa cum îl știam eu. Ok poate nu chiar așa, ăsta e doar un vin de masă, îmi amintesc de cel mai bun vin "nobil" pe care l-am băut la niște rude dintr-o sursă... Un IAS din județul Iași (oare pe ăla cine îl beea sau unde ajungea, probabil pe un raft din vest la 3 dolari sticla, jefuiți atunci, jefuiți acum). Sau cel care l-am găsit șampanizat în primăvară, o surpriză ("fragă", "producător", de fapt viță americană nealtoită) din butoiul care l-am îngropat în grădină la socri. Care era promis și socrul l-a vândut.
Fiindcă la acest preț, un vin furajer de California nu are decât acreală, alcool și puțin amar, nici o aromă. Foarte similar cu vinurile de regiune pe care le puteai cumpăra înainte de 89. La fel ca uleiul de măsline. Apropo, am auzit relativ recent despre mafia... avocado-urilor.
Ok am mai citit. Cred că știu ce mă deranjează cel mai tare la acest articol. Abordarea filosofiei ca istorie, cu mulțimea de autori invocați, o boală a tuturor autorilor contemporani. Evident, nu vrei să riști noi clișee, scriind în mod inevitabil sau repetând ce au spus alții în trecut, existând riscul să fii declarat chiar plagiator. Trebuie să te servești mereu de această ierarhie cronologică chiar dacă vrei să scrii ceva nou, trebuie mereu să clădești pe acele stereotipuri, citând mereu. Orice abatere va fi considerată o erezie de către criticii academici.
Dar trebuie să cântărești foarte mult orice referință astfel ajungi astfel în situații când nu poți să armonizezi acele fraze ce vin din trecutul îndepărtat cu ce vrei să spui sau realitatea contemporană, iar orice text chiar de filosofie devine foarte greu de citit mai ales într-un ziar popular atunci când nu e armonios. Logica nu trebuie să fie o povară, ci trebuie să decurgă, pentru a fi folositoare și multora.
Însă poți să mă bați sau oricâtă bunăvoință sau "lăsare pentru mai târziu, stai să recitesc" aș aplica, fraza asta (încă) nu o înțeleg. Gramatical. După mulțimea de citate și referințe pentru a construi o colecție de argumente din care să înțelegem că gândirea e mai bună decât digitalizarea deși nu mai putem fără ea, autorul, când vrea să tragă o concluzie sau un sumar al ideilor cu propriile cuvinte, pare că obosește să se mai exprime într-o limbă ce pare că nu e a lui.
Cultura și facultatea nu trebuie să fie o povară chiar pentru cei care nu se consideră hedoniști dar pentru asta am avea nevoie de autori și profesori de-ai noștri. Părerea mea.
Da știu. Citind postarea din link mulți se vor mira. Buda, un filosof? În mod sigur, el a fost un învățător al oamenilor și zeilor, miezul religios (al budismului), cu toți zeii, fiind preluat de fapt din panteonul hinduist, diferența fiind învățăturile lui Buda, într-un fel similar în care învățăturile lui Cristos cuprinse în Noul Testament (în sensul de mărturie) sunt diferența între Creștinism și Iudaism.
Un filosof transcendental din moment ce îi învață și pe zei. Un filosof apocaliptic care ne învață că singura cale de a termina ciclul suferinței pe pământ este distrugerea (arderea) acestuia, în contrazicere cu altă afirmație a lui care spune că iluminarea (enlightenment) în sensul de învățare, pierdere a ignoranței, este calea de urmat pentru încetarea suferinței. Totuși cele două afirmații nu se contrazic prea mult. Când ai doi sau trei sau 7 sori ești mai iluminat decât atunci când ai numai unul.
