Întâmplări cu autocare, tunele, etc.

6 August 1995, New York. Am venit cu cursa Tarom din acea zi, şi lângă terminalul din aeroport tocmai parcase la terminalul următor o pasăre zveltă şi majestoasă, un Concorde. Am stat trei ore la imigraţie (şi din cauza scandalului fantastic făcut de un român care venise din Canada şi nu avea acte şi se certa cu ăia pe acolo, poate mai mult de o oră) după care m-am dus la o proaspătă cunoştinţă de-a noastră în Flushing Queens (ne-a dat adresa cineva din România). Am vorbit la telefon cu Iulian Mârţ, fostul meu coleg din Bacău, atunci în Oregon, destinaţia noastră finală. Aveam 600 de dolari, nu ştiam cum să cumpăr repede două bilete ieftine de avion şi ne-a sfătuit să luam Greyhound-ul. Nici o problemă, doar citisem cartea lui Romulus Rusan. Din care însă nu îmi mai amintesc nimic.

Deci a doua zi am luat un taxi şi ne-am dus la staţia Greyhound din Manhattan cred. Casiera s-a uitat la mine ca la o fantomă când i-am cerut bilete pentru Oregon. 160 dolari pentru două. Am luat multe sandwich-uri de la o tonetă. Şi ăla se uita ciudat la mine. Nu ştiam de câte ori va opri autobuzul şi unde, etc. 8 şoferi, 5 autobuze, 3 nopţi. Pe 10 August eram în Salem, Oregon. Veronica (soţia lui Iulian) ne aştepta şi m-a îmbrăţişat uşor şi mi-a şoptit la ureche... Gigi, Gigi... (cu un ton ce sugera... ce te-aşteaptă pe tine pe aici...)

Nu ştiu cred că a fost a doua noapte în Greyhound. Toată lumea dormea în afară de mine (eram pe la mijloc), şi un negru din spatele şoferului. Nu cred că era nici o altă maşină pe autostradă. La un moment dat autocarul a părăsit banda din stânga şi a început să iasă spre refugiul din stânga lat cât banda, apropiindu-se de parapet. Negrul l-a bătut uşor pe umăr pe şoferul care adormise. Acesta s-a trezit şi a adus maşina înapoi pe bandă. După care a început să râdă! M-a şocat atunci atitudinea lui, faptul că nimeni nu a spus nimic, nu a oprit, de aceea nici nu mai ţin minte locul şi data exactă.

31 August 1997 http://en.wikipedia.org/wiki/Death_of_Diana,_Princess_of_Wales

Şofer cu urme de anti-depresante şi anti-psihotice, dar urme nu cantităţi. A accelerat ca să scape de paparazzi. Flash-uri. Dacă printre paparazzi era o maşină cu un şofer care mai ştia câte ceva? Am văzut accidente la curse provocate de şoferi care nu au păţit nimic.

Primăvară-vară 1998. Tocmai îmi luasem camionetă. Tracţiune numai spate. Mergeam pe Hwy 26 la ieşirea din downtown Portland spre Beaverton. Am trecut prin tunel şi la ieşire ploua. Nu plouase de mult timp şi ploaia s-a amestecat cu resturile invizibile de ulei de pe drum. Am fost distras de ceva, o altă maşină care mergea repede, nu mai ştiu. La ieşirea din tunel am accelerat la deal fără să mă gândesc. Roţile din spate au derapat pe pavajul ud şi am pierdut controlul. Am început să oscilez stânga dreapta. Am ridicat piciorul de pe accelerator şi după câteva oscilaţii m-am redresat. Aveam în jur de 100 kmh.

3 iulie 2004. Mergeam de la Suceava spre sud într-un autocar Volvo nou nouţ al Atlassib. La un moment în jur de Roman s-a băgat în faţă o maşină am impresia că tot Volvo. Noaptea pe şoseaua cu două benzi nu mai era nimeni. A frânat brusc. A frânat şi şoferul autocarului şi s-a oprit la bara lui. Am crezut că sunt ceva hoţi la drumul mare care vroiau să prade autocarul. Dar nu, a pornit. A pornit şi şoferul autocarului. Când a atins viteza normală de mers (eram "în localitate"), cel din faţă iar a frânat brusc. Faza s-a repetat de vreo 5 ori după care cel cu maşina a plecat. Nu cred că ar fi putut provoca un accident major, dar cred că a vrut să facă unul prin care să ne întrerupă drumul acolo.

http://en.wikipedia.org/wiki/Sierre_coach_crash

13 Martie 2012 lângă Sierre, Elveţia. Un autocar plin de copii venea de la un weekend de ski în Elveţia. Autocarul mergea pe o bandă care se termina într-un zid de beton. Şoferii sunt morţi şi nu pot să ne mai spună nimic. Nu a depăşit viteza, şoferul nu era băut sau sub alte influenţe şi nu a avut atac de inimă. Dar din fotografia inclusă mai sus, nu se poate trage decât o singură concluzie. O maşină a apărut în stânga lui, şi nu a mai putut să schimbe banda. O maşină cu un şofer cascador ca cel de la Roman din situaţia relatată mai sus a fost în stânga, iar dacă autocarul ar fi schimbat banda, s-ar fi dat la o parte şi nu s-ar fi întâmplat nimic. (Bine acum dacă ignorăm posibilitatea de maşini conduse fără şofer, cel puţin pe o distanţă scurtă). Dar şoferul autobuzului nu avea de unde să ştie că s-ar fi dat la o parte şi a rămas pe banda aceea. Probabil nu a ştiut nici că drumul se va termina imediat într-un zid de beton, mai ales dacă nu era din zonă.

În ultimii trei ani am întâlnit cred cel puţin 100 de situaţii pe drum când alţi şoferi au vrut să îmi creeze accidente dar care să pară că din vina mea. De multe ori, combinat cu indispoziţii, indigestii şi alte probleme care reduc capacitatea de condus, toate fiind datorate unora dintre vecini în special prin zgomote sincronizate sau tot felul de fumuri. Chiar acum când scriu unul a început să taie la circular, dar foarte interesant şi ritmic. Cea mai frapantă situaţie am descris-o aici. http://georgesblogforfriends.blogspot.com/2013/05/pictures-from-streets-2.html Dacă cineva l-ar întreba pe acel şofer al Volvo-ului de la Roman sau cel cu Toyota Prius cu nr. Oregon BURIAN din link-ul de mai sus ce au vrut să facă cred că s-ar lămuri şi ce s-a întâmplat ieri în Montenegro. Bine dar acel cineva nu va veni să ne spună la toţi ce a aflat.

http://en.wikipedia.org/wiki/Montenegro

Montenegro, o ţară sub 1 milion de locuitori, cu puţine resurse pentru a desfăşura ancheta. Şoferul a fost probabil antrenat într-o situaţie confuză cu alte maşini care l-au făcut să accelereze. În tunel era uscat dar afară ploua. La ieşirea din tunel, şoferul a fost puţin orbit de schimbarea bruscă a luminii. Drumul care era uscat în tunel a devenit brusc ud. Din presă am citit că unii călători au spus deja că era vorba de o depăşire (a depăşit în tunel, ce s-a întâmplat, l-a enervat al şofer?). Toţi şoferii din autocar sunt morţi. Au mai fost şi alte persoane prezente pe acolo imediat după accident, în afară de salvatori, cărora probabil le-a luat ceva timp să apară? Bine, la timpul când scriu eu aici toţi martorii au intrat în contact cu multe alte persoane. Nu vom mai şti nimic.

Cu toţii ştim de tragedia prin care trece şcoala de cascadorie din România, cea mai bună din Europa, dar poate vreun elev de-al lui Sobi Ceh să ne ne facă o favoare şi să încerce să analizeze situaţiile de mai sus şi mai ales ce s-a întâmplat ieri în Montenegro şi dacă ar fi putut fi provocat.  Aşa cum a făcut-o Sobi pentru palma lui Băsescu.

În fond, văd că în ultimul timp totul este analizat în media înainte de a fi rezolvat legal, ca de exemplu tragedia Alexandrei Stan, ca să nu vorbim de alte probleme internaţionale. Nu cred că s-ar ofusca nici unul din profesioniştii de la MAE, MAI, CCR, parlament sau ICR. Doar aşa, pentru noi toţi ceilalţi, semidocţii.

August 1995

A day i should celebrate. As Yolanda said. Yolanda is a friend of Mart-Maerz-Mârţ family. She and her son came in Oregon just before us. They stayed at the Marts just before us.

With borrwowed money and some little other money i had i went to Tarom with my yellow envelopes with the Green Card Lottery documents to buy two tickets to New York. They only had tickets for a Sunday at the beginning of August. Tarom flight nr. RO13, with a DC10 rented from a Belgium airline replacing the Airbus that crashed at Baloteşti. Captain Michel.

We arrived in New York on August 6. They kept us for 3 hours at the INS. Ron, my new friend from the plane was still waiting for us. With a native american guy. But i already made up my mind. We're still going to Oregon, at my ex-colleague Iulian Mârţ from Bacău. Ron was really disappointed. I still had $600 dollars. (There was a guy in the plane that said he had 100.000 dollars and needed help into smuggling those money through the customs but i refused).

I went to an airline counter in the airport. The price to Oregon, tickets bought on the spot was double of the $600 we had.

So the next day we took the Greyhound, as Iulian told me on the phone. After all i've read the book, Greyhound America. It should have been fun, we're gonna see lots of places. I remember the face of the woman at the counter when i bought the tickets. She gave me a look that in a way defined all that happened later. Bad sign.

Three days, two nights, 8 drivers, 5 buses. And the accident that almost happened that night when i and the guy behind the driver were the only people awake in the bus. The driver fell asleep the bus drifted on the freeway's shoulder and the black guy behind him gently taped him on the shoulder awaking him. He didn't panic and brought the bus back on the second lane. I remember something that really shocked me. He started laughing! Never stopped to catch his breath. Now i know why, the fear of being fired was bigger than his need for a comforting break.

On August 10 there we were, at the Greyhound station in Salem. Veronica was waiting for us, she took a little time from her work at that high tech silicon foundry (i forgot the company name, Wafertech i think), gave me a hug and another bad preview, whispering condescendingly in my ear: Gigi, Gigi... And then she took us directly to the Social Security office in Salem, watched everything we wrote in the applications, went with us at the counter and told the clerk that we're only temporary here... Although we had on the passports the stamp from INS at the airport that said "processed for I551", that is permanent residency... Which i told the clerk in plain English. The Mexican woman at the counter with the passports and applications in her hand looked at me, looked at Veronica, at me again then wrote something on the applications and two weeks later the cards came with the inscription "No right to work" on them. Veronica said something that she had a friend somewhere who's gone help us to get permits for work but the next day under some pretext i secretely went with Angela to Portland (fearing that they wouldn't let us) straight to the downtown Social Security office, i explained them the whole situation, they gave us new applications and in another two weeks new cards arrived, this time the right ones. And i was exercising my signature in English with the first name first on some yellow pieces of papers at the Marts so i could sing the cards...

And since then, daily, hourly and weekly hundreds, or thousands of similar situations... Yesterday i called Oregon State Bar Association asking for a referral. Every once in a while i do so. They asked me what i needed a lawyer for. And i told them, in any area of non-violent crime, i think there is no law that has not been broken in our regards.

And then yesterday at the WinCo store, this younger athletic tall blond guy standing at the other check stand checking in the same time so i could see him, with a 6 inch blade hanging on his waist belt. By the way, for many years after we came here WinCo was called Cub Foods...

And i just remembered while staying at the Marts, one day Veronica received the negative result for her breast cancer test...

And i really made my attempts to work around here... Until August 2000 i had 23 jobs... The longest one year... The shortest one day... Some of them are in the Resume with the link in this blog on the lower left area... But that is another story, hope i will be able to share it here...

08/14/2013:

1996, George's (Hirsovescu) House, Salem, Oregon. Cloe (wife), his daughter, Dan Onu, son-in-law (Boeing), Julian Mart, Angela.

Later i found out he was also associated was Associated with Aristotel Popescu, Iaşi, possibly with Peter Kiss, Portland Oregon.

Electronic Specialty

In January 1996 i got hired by Interim Personnel, later known as Spherion, in Vancouver, WA. On January 29 i started working at Electronic Specialty Corporation, a Washington corporation, presumably owned by Deltec International, Inc., a Florida corporation, according to this document "On April 13, 1998 (the "Closing Date"), ESC Acquisition Corp. ("Buyer"), a Washington corporation and wholly-owned subsidiary of Pacific Aerospace & Electronics, Inc. ("PA&E"), purchased substantially all of the assets (the "Asset Purchase") of Electronic Specialty Corporation, a Washington corporation ("Seller"), pursuant to an Asset Purchase Agreement between PA&E, the Buyer, the Seller, and Deltec International, Inc., a Florida corporation and Seller's majority shareholder (the "Asset Purchase Agreement")." http://www.secinfo.com/dr8Tq.7Fk.htm#1ey [this link doesn't work anymore as discovered on 02/28/2012, [it works now on 02/29/2012], please try here] http://business.globe24h.com/sec/001/06/068000/0000068189.shtml [or here] http://google.brand.edgar-online.com/EFX_dll/EDGARpro.dll?FetchFilingHTML1?ID=833556&SessionID=eGPqHC9nzzITjk7 at 14511 NE 13th Ave, Vancouver, WA, 98668-3501.

Between January 29 and January 31 1996 i was working continuously for 10 hours a day at a drilling press, alone in a corner of a building, far from the other workers, using 1,1,1 Triclhoroethane aka methyl chloroform as a cooling agent, calibrating ferrite relay armature holes. The 1,1,1 Triclhoroethane was sprayed onto the armatures with compressed air that i was controlling myself with a pedal, from a metallic container initially with no label on it and i was not aware of the danger of inhaling the substance. I was instructed to press the pedal every time i was inserting the calibrating tool in a hole. A fan was present but it was pointed towards me. Because i had my eyes irritated they gave me safety glasses.

1,1,1 Trichloroethane was used as anaesthetic in WWII alongside or before chloroform and was replaced by chloroform in use in general anaesthesia. The difference in toxicity between methyl chloroform and chloroform is somewhat similar with the difference between methyl and ethyl alcohol. It had various uses in the United States including in dry cleaning until January 1996, when it was banned by the WHO. Later they realized that even traces of this substance in the clothes cleaned this way were toxic.

I did thousands. Mery, the supervisor congratulated me for doing so many and "bringing them back to schedule". Yes it was spelled Mery, i was staring at her badge many times as it was unusual.

I remember this well because it was my first job in the United States in an industrial environment and that phrase gave me hope.

There were lots of Russian workers in there and in one of those days a young and beautiful Russian woman came into my corner of that huge warehouse and gave me a piece of paper with a phone number and told me that if i had any problems to call that number. 

One day a gentleman in his 40s, with blue eyes came to me and told me he was the owner of the company, from Argentina, asked me how i came to the United States and welcomed me to his company. 

After that i can't remember exactly what i was doing but i have the notes i made for dr Robert Bradley at Vancouver Occupational Medical Center (VOMC) at 315 SE Stonemill Dr #110, Vancouver, WA.

In another day there was on a table in the cafeteria a local newspaper that later i found in the library on microfilm, with an article saying that the Green Card lottery was intended to curb the illegal immigration into this country and he expects from the legal immigrants brought here this way to play by the rules.

On February 2 i was working with another machine using 1,1,1 Triclhoroethane as lubricant. One of the company's employee's, the one who helped me with the initial setup, named John, put “by mistake” some 1,1,1 Triclhoroethane in a plastic jar . The jar's bottom melted right away. But i didn't react because i was feeling euphoric and i wasn't thinking anymore. But after that they moved me into a different work place.

Needless to say i was driving to work and from every day. 

In that weekend i was really euphoric and there was black ice all the way between Vancouver and Salem and i was invited by my friend Julian Mart and drove anyways, skidding all my way there.

I remember i locked myself out of the car with the engine running when i arrived and Veronica, Julian's wife, kinda smiling, gave me the explanation that i was too excited.

In the next week i worked in other different places at ES.

On February 6 in a company's meeting someone made me aware what i worked with and the next day a red, big, label appeared on the container with the name of the substance and they also made the MSDS available. 

On February 13 i had lunch in the cafeteria with a couple of young ladies and they gave me bagels and cheese. At 14:20 i got sick and feeling breathless and i was afraid i was going unconscious or even die. Somebody told me she talked to Elisabeth, the manager and i should go home, not to worry about the time card and evertying. I went home. I started to feel better and i returned with my wife in about an hour. Mery told me that a descision was taken and my assignment ended.

Starting that day i couldn't sleep anymore. Anything i was eating or drinking had a strange taste so i stopped eating or drinking. Any noise from the apartment above seemed amplified. I started having hallucinations too. Somehow i had this obsessive idea that i was poisoned or drugged. The smells where amplified as well. I had no medical insurance. In the night of January 17 i became paranoid and took my wife from bed and drove away. On Fourth Plain Blvd i stopped a police car, i had no shoes and my wife was undressed. I asked the officer for some water because i thought the water from the apartment was poisoned. I told him i was thinking that someone drugged me. The officers told me to drive away. I drove for a minute and stopped again. They were following us and told me again to drive otherwise they are going to arrest me. Than i drove around downtown Vancouver for about an hour and went to the police station telling them they were fumes in my car. Etc.

It continued like this for six days since i couldn't sleep no more until i got pepper sprayed, arrested and beaten by a couple of policewomen on February 19 after i called 911 and the police came several times. After that they falsely accused me of assault against my wife and resisting arrest. I spent another sleepless night in jail with my eyes hurting from the spray because i was not treated. But that is another story

There were numerous negative health effects arising from that exposure including the elevation of some liver enzymes that were up to 6 times higher than normal one month after exposure.

I am aware of the statutes of limitations. I never got and probably will never get any compensation for this, ever. I remember i filed a complaint with the State of Washington Department of Labor Industry twice with no result.

About more than a month after accident i saw a doctor, his name is Joseph Eusterman of Lake Oswego, (friend with dr.Kitzhaber and cofounder of the Archimede Movement) and in his Jeep, in the 7 Eleven Parking lot on A street, in Lake Oswego, not far then from his home. The second time the appointment was in a building in downtown Portland, on 3rd of 4t St, it might very well have been the hotel where FBI in Portland was residing. At that time.

The name of the Romanian gentleman who took me to Interim Personnel in Vancouver is Dan Laurentiu Costan of Camas, WA. I mention his name because it seemed to me in different occasions that he was personally interested in doing this, by the expression of his face. 

The name of the person who sent me to dr. Eusterman was Veronica Mart of then Salem, now Seattle. 

And there is much more to this story. 

What i was describing above is just a tiny example of the things i was subjected to since i came in this country. They continue to present day. 

I was never compensated for anything. I am living from my wife's work and my $500 Social Security check. We have a small debt on a few credit cards. And i do not expect anything either. Just an explanation.

Dapâi aceala-i gratis...!

În primăvara lui 97 lucram la Epson, Portland, ca asamblor de imprimante pe o linie cu mexicani, asiatici, arabi şi vecina mea de linie, o irlandeză de vreo 20 ani, Holly, frumoasă cât poate cineva să fie de frumoasă. De mă uitam la ea numai cu coada ochiului drept (era în dreapta, pe Michelle de la Ryles Center o ţin minte în coada ochiului stâng). (Normal, nevastă-mea lucra pe altă linie în spatele meu). În schimbul doi, în 8 ore, într-o noapte, am asamblat în 25 oameni 521 imprimante, cam dublu cât făceau celelalte linii, în tot atâta timp şi tot atâţia oameni şi cei de la Epson ne-au spus că a fost record mondial şi ne-au menţionat într-un pliant.

Holly odată m-a întrebat dacă ştiu ce este ura. M-am uitat blocat la ea şi nu am îneles atunci ce vroia. Era blondă, frumoasă, 20 ani şi avea un Ford mai mic, nou, albastru, şi nu prea înţelegeam ce ura ea în lumea asta. Altă dată mi-a spus că stă în apartament cu o româncă care şi-a pus diamante pe toţi dinţii. În altă zi m-a întrebat ce cred despre nazişti şi atunci am înţeles.

Îmi amintesc alte două chestii de acolo, ba nu, trei, un panou cu istoria firmelor de profil electronic din Portland, printre care Electronic Specialty, înfiinţată în 1946, că bucătăreasa a dispărut la un moment dat şi am auzit că a avut un accident (După aceea, în altă zi când săteam toţi din schimb în sala de mese şi aşteptam să intrăm în schimb, am auzit un buf, şi a fost un accident în intersecţie şi după aia au instalat semafor şi acolo pe strada ...Evergreen!) (îmi amintesc ce îmi spunea Mladin despre cum pun americanii semafoare, după trei accidente la o intersecţie) (îmi amintesc acum o ştire recentă asemănătoare).

Epson avea un fel de training de o săptămână înainte de a începe să lucrezi, timp în care erai plătit ca şi cum ai lucra. Eram într-o grupă cu nişte vietnamezi, ţin minte că la o oră a venit profesoara cu nişte baloane albe, mai mult lungi, ne-a pus să le umflăm fiecare şi ne-a învățat să ne frecăm pe păr cu ele după care se lipeau de perete. Am luat şi eu balonul meu acasă şi l-am lipit pe perete şi a stat şi s-a dezumflat, în fiecare zi era puţin mai jos şi când a căzut am mers la spital deci a stat luni de zile lipit pe perete).

La Epson era funny să lucrezi. Eram la postul 9. Puneam 4 şuruburi cu o şurubelniţă electrică ce atârna de sus pe un cablu cu arc şi alte 5 piese, din care una sau două roţi dinţate, în mai puţin de un minut. Era cea mai grea staţie. Pe alţii îi mai roteau de la o staţie la altă (pe toţi) dar nu şi pe mine. La roata aia dinţată din stânga era o şmecherie, dar cu mintea mea de inginer mecanic am descoperit un clic care nu se auzea dar îl simțeam ca şi confirmare că e pusă bine.

Şi venea supervizorul, Salvador Solorio cred, un mexican mult mai tânăr ca mine, brunet, cu nevastă-sa şi mai brunetă care era responsabilă cu calitatea aproape zilnic şi se uitau la mine câte 10 minute în şir cum pun piesele şi le verificau şi plecau îmbufnaţi. El stătea în dreapta mea, punea mâna pe banda rulantă ca să se "sprijine" şi între degetul mare şi arătătorul mânii drepte avea tatuată o zvastică, cam de 2 cm şi avea grijă să o văd când se sprijinea acolo aşa, la mişto, şi mai vorbea cu mine iar ea în stânga se uita în special la roata aia dinţată, punea mâna pe ea (eu lucram cu degetare de cauciu) şi o verifica de fiecare dată şi nu înţelegea cum o pun aşa repede şi nu greşesc.

Odată unul din portari, un tip ras în cap, m-a întrebat de unde sunt şi eu i-am zis că din România, şi m-a întrebat dacă România e ţara din care vin toţi ţiganii, iar eu i-am zis că nu, vin din Egipt, fiindcă gypsy în Engleză este o prescurtare de la Egyptian (tocmai văzusem o emisiune nu mai ştiu la Discovery sau History channel). (Un exemplu de pseudoetimologie).

Epson plătea parte sau totul nu-mi aduc aminte, până la 2000 pe an cred, cursuri. Deci am zis că ia să profit şi eu şi m-am înscris la un curs de AutoCad la PCC, 3 credite, şi am fost repartizat cred, la Sylvania Campus, (aproape de unde locuiesc acum într-o zonă unde văd tot timpul femei cu costum musulman pe stradă.) Aveam şi atunci probleme de congestie nazală şi mi se făcea tot timpul rău în timpul cursului şi nu ştiam de ce, apărea-dispărea, şi am luat notă maximă la toate testele. (Îmi amintesc ce mişto predau aici profesorii, era un profesor armean, dar cred că nu numai el preda aşa, tâmpit să fii şi tot înţelegi, nu cum a fost când eram la facultate în România). Dar cu o zi înainte de ultima zi au venit la noi la apartament şi au pus pe lângă copaci nişte lemn compostat şi mi s-a făcut rău şi nu m-am mai putut duce la verificarea finală. Cred că şi chestia aia a contribuit la îmbolnăvirea mea. Mi-a venit factura de la curs cred că după ce am plecat de la Epson aşa că am plătit-o eu cred, ceva puţin sub 300 dolari.

(Chestia cu congestia nazală a descoperit-o o asistentă la care mergeam prin 2006 cred, care avea cabinet şi lucra ca doctoriţă (nurse practitioner). Eu mergeam când mi se făcea rău la ea, de 2-3 ori pe săptămână. S-a uitat ea odată cu lupa în nas şi a văzut că am membrana aia dilatată şi mi-a dat un decongestant, problema e că pe el scria să nu-l foloseşti mai mult de 2-3 zile iar eu l-am folosit 2 ani la rând (altă poveste cum m-am lăsat de el).

După cinci luni de recorduri la Epson, într-o zi mă sună Veronica Mârţ din Salem atunci. Îmi spune că dacă tot am fost de atâtea ori pe Mount Hood, de ce să nu merge eu odată şi la Mt.St.Helens. Stăteam eu aşa şi mă gândeam chiar de ce şi deodată am simţit că am ceva în urechea dreaptă parcă. M-am dus la oglindă în baie şi am descoperit un dop de ceară (de fapt era păr îmbâcsit cu ceară până aproape la suprafaţă) în urechea dreaptă. Am rămas blocat, eu ascultam muzică tot timpul, îmi amintesc în jur de 10 Martie am fost la ziua lui Iulian Mârţ (la amândoi adică) la Salem şi aveau un boombox şi eu ştiam că el nu se pricepe la muzică şi cumpărasem eu un CD cu Tina Turner, Simply The Best, iar el avea o melodie din România cu fetele de la Căpâlna după care am dormit acolo. Mai era la el şi Nae Croitoru, fostul nostru coleg de la IMU Bacău, acum în Vancouver, CA. Deci am fost la o doctoriţă şi mi-a smuls chestia din ureche cu o pensetă, avea vreo 2 cm lungime, mi-a zis că o să mă doară puţin dar alternativa e să introducă apă caldă şi e mai naşpa. După aceea am început să nu pot dormi, am intrat într-o fază, după vreo câteva zile am lăsat job-ul, normal l-a lăsat şi nevastă-mea, că ea nu conducea, iar fără maşină pe aici e cam imposibil să faci un job la 20 km distanţă,  pe atunci nu ştiam ce se întâmplă, eram paranoic, conduceam noaptea aiurea pe străzi, mă temeam să merg acasă, să mănânc, să dorm şi să beau apă şi aveam toba de eşapament spartă şi îmi închipui că mă auzeau toţi prin Beaverton şi şi într-o seară aşa nedormit ne-am dus acasă la domnul Mladin.

Şi el cam râdea de mine şi mi-a zis o povestioară le la mine din Bucovina. Cum a fost el ”la Cârlibaba, unde se întâlneşte Bistriţa cu Bistriţa aurie” şi a stat la un ţăran care i-a luat cam mult pentru nişte cartofi fierţi după care i-a adus şi nişte unt. Când l-a întrebat domnul Mladin cât pentru unt, ţăranul i-a zis, cu un accent veritabil, bucovinesc: ”dapâi aceala-i gratis...!”

Povestea e mult mai lungă, cam după o săptămână fără somn, mâncare sau apă şi multe plimbări pe la urgenţe am fost internat în sfârşit la Pacific Gateway, un spital psihiatric specializat pentru dependenţii de droguri, acum cam înţeleg de ce, unde m-au reînvăţat ăia să dorm, cam în două săptămâni.

Îmi amintesc înainte de a merge la Gateway am fost şi pe la Emanuel în downtown Portland şi stăteam la urgenţe aşezat pe marginea patului şi dădeam să adorm, dar nu puteam din cauza durerilor de stomac, tresăream, mă trezeam, iar aţipeam, iar tresăream, iar mă trezeam. Deci m-au pus într-un taxi şi m-au trimis la Pacific Gateway. Nu perfuzie nu nimic. Total dezhidratat.

Spitalul a fost închis după un an, când într-o duminică asistentele rămase au chemat poliţia fiindcă nu ştiau ce să facă cu un bolnav mexican care le ameninţa cu un pix, şi au venit, şi l-au împuşcat doi poliţişti, un glonte în cap şi unul în inimă.

ŞI a fost dărâmat acu câţiva ani buni, prin 2007 cred şi un dezvoltator a făcut nişte case pe terenul acela. Singura clădire rămasă este asta unde erau birourile dar acum sunt alte cabinete medicale acolo.

Acolo s-au întâmplat multe, ţin minte noaptea nu puteam dormi şi mă uitam la copacii ăia de pe stradă, aveam aproape în fiecare zi alt vecin de cameră (erau două paturi) care sforăiau sau respirau cu zgomot, ceea ce mă antrena şi pe mine să respir normal şi adormeam; după vreo săptămână, mi-au dat o carte cu boli psihiatrice şi mi-au cerut (bine, la mişto) să-mi pun diagnosticul singur şi mi se părea că am toate bolile din carte şi ei râdeau de mine. Unul din simptome era că respiram foarte greu şi nu ştiam dar aveam o simplă congestie nazală, care a trecut, parţial, după câteva zile, ca efect secundar de la ranitidină, care mi-au dat-o pentru dureri de stomac, ranitidina avea un uşor efect antihistaminic.

Nu am să uit niciodată, pe un perete era o reproducere foarte mişto după una din serigrafiile lui Thomas McKnight, cu o piscină, un peşte, un trident, nişte ochelari subacvatici în formă de infint cu o ieşire şi oceanul, şi pe tablou era cu litere mari de o şcioapă, jos, numele firmei care l-a tipărit, CHALK AND VERMILLION, NY. LOL, numele lucrării este CRESCENT Bay! De câte ori vedeam combinaţia chalk and vermillion în mintea mea apărea altă combinaţie, choke viermele Ion, pentru că tot timpul simţeam că mă sufoc de la acea congestie nazală. (Pe marginea tabloului de mai jos nu scrie CHALK AND VERMILLION, fiindcă am impresia că e fotografia unei serigrafii din seria originală, nu reproducea firmei CHALK AND VERMILLION, NY.) La vreo două săptâmâni după ce am ieşti din spital l-am cunoscut pe Shawn Robert Parker.