Ryles Center

View Larger Map
01-30-18. The building where all this happened in 2003 was still there when i first wrote this blog post. Unfortunately in Romanian. All that's left of it is the painted wall which actually belonged to a dealership next to it to the right. I think i got pictures done by me somewhere. However i would add the essential now and here in English.

I wouldn't have done it today or probably ever if i didn't find out that "Demi Lovato" is one of them. As i said before i think she is the same person with an ex-Hungarian body builder, Suzana Kovesi. Whom i saw working here at this complex back in 2015 when i first signed the lease forms and many times after.

I have to admit. I was more dead then alive when i got there after almost a month at Woodland Park Hospital (another one that has been closed next year). I could not even walk 3 or 4 city blocks to the convenience store. After i left i did my first walks in the park, after a decade of total inactivity. Next year i went to Romania.

Today another of the Glee team died. And i think i knew him. More than that. I was thinking yesterday at the chef who was cooking there. Only gourmet food. Very little to my taste, though. And at the guy who was drinking lots of cocoa from the bags on the table. I was too shy to do it though. I think he was some sort of body builder too. I myself could not wait for breaks to go outside and smoke. I am so sorry they tore down that building and put something else in place.

Îmi amintesc ziua când am ieşit de la Woodland Park, ianuarie 2003. Au chemat un taxi şi m-au urcat şi m-au dus la alt spital, Providence St.Vincent, la urgenţe. După două internări succesive la Woodland Park, aveam capul plin de antidepresante dar care nu puteau să-mi micşoreze nişte dureri fantastice de ulcere la stomac. O durere care nu dispărea niciodată. În paralel cu antidepresante luam şi antiacide din cele mai puternice, zantac, prevacid, nu sunt sigur care în ce perioadă (am luat ani de zile prevacid, protonix, nexium, când am venit în România în 2004 luam 80 mg protonix). Tot timpul simţeam că efectiv leşin de durere. I-am spus taximetristului şi tot drumul a strâmbat din nas şi a protestat că de ce nu i-au spus fiindcă nu prea îi plăcea să mă vadă aşa în maşina lui. Am ajuns la Providence unde au început alte negocieri, ce să facă cu mine. Erau două doctoriţe la urgenţe care efectiv s-au certat ore în şir şi până la urmă s-au hotărât. Mă trimiteau la Ryles Center. 3333 SE Division, exact poza de mai sus. Care erau simptomele mele? O congestie nazală severă intermitentă care îmi dădea dificultăţi la respiraţie din cauza căreia nu puteam adormi de care nu ştiam atunci şi durerile de stomac. Lipsa cronică de somn suficient dădea un şir lung de alte probleme.

Nevastă-mea m-a dus cu maşina şi ţin minte era o coadă lungă de km pe Burnside înainte de intrarea în downtown şi eu nu mai puteam de durere şi ea a luat-o pe banda din stânga şi i-a depăşit pe toţi iar eu am ridicat pe geamul din dreapta dosarul cu actele medicale, pe care am scris cred HOSPITAL sau ceva asemănător. Dar era un mare semn de întrebare, dacă mă vor primi acolo.

În sfârşit am ajuns. O casă donată de cineva (familia Ryles, era undeva o poză pe un perete, un cuplu mai în vârstă) pentru a deveni un centru de recuperare pentru bolnavi mintali, adicţi, homeleşi. Vreo 15 de paturi în câteva camere, pacienţi femei şi bărbaţi, vreo câteva asistente şi terapiste, nu mai ţin minte dacă erau şi doctori. Era destul de lejer, se putea fuma în curtea de după gardul din poză, (LOL, era o brichetă electrică în perete şi băgai ţigara în gură, te apropiai de perete şi băgai ţigara în gaura aia şi apăsai pe un buton şi se înroşea chestia) iar ţigările le luam chiar de acolo dar erau foarte proaste.)

(După ultimul job de la AVX care l-am terminat în august 2000, nu am mai lucrat. Am stat vreo 2 ani căutând servici iar în rest făceam un program ca să învăţ limbajul C (Stero Spectrum Analyzer, bazat pe transformata Fourier rapidă, ca cel care era pe vremuri la iTunes, barele alea care dansează în partea de sus a ferestrei, acu nu mai ştiu dacă este). Îmi făcusem cu vreo 200 dolari un calculator care nu l-am conectat la internet niciodată, aveam Micosoft Visual C++ 6.00 pe Windows NT, o carte de Horton dar nu aveam nici un spor. Nici la învăţat nici la program. În apartamentul de jos se mutaseră trei băieţi tineri, poate studenţi, care câteodată mai băteau cu mingea de basket în podea. Noaptea când dădeam să adorm se auzea o singură bătaie cu un deget în perete, exact în secunda când mă lua somnul. Nu mai dormeam o oră două după aia, adormeam în sfârșit, după miezul nopţii iar dimineaţa după ce pleca nevastă-mea la servici, la 6 sau 7 adormeam iar şi mă trezeam într-un fel de fum care venea de la ei cred, ameţit şi nu eram în stare de nimic. Am avut şi perioade de o lună când nu am ieşit de loc din casă. M-am atrofiat complet, nu mai puteam să merg mai mult de 500 metri fără să ameţesc. Aşa am ajuns între decembrie 2002 şi ianuarie 2003 să stau aproape 2 luni încontinuu în spitale. Dar povestea e mult, mult mai lungă). Totuşi am terminat programul înainte de a merge la spital. Când l-am terminat, am intrat pe un forum de audio şi am încercat să-l prezint, şi a intrat un tip şi m-a luat tare, ce, ăsta poate fi program, la 18K mărime, la aşa mărime nu poate fi decât un virus.)

Deci am ajuns la Ryles Center. Michelle a luat un teanc de hârtii şi a început să mă întrebe şi să scrie. Era foarte frumoasă și zâmbăreaţă şi în sfârşit am realizat că voi sta acolo.

În exterior erau camere, la mijloc hol, iar în mijlocul holului era staţia asistentelor şi toaletele. Era o tablă unde te scriai la ora când era liber la maşina de spălat rufe. Era chiar o cameră cu un calc legat la internet. O sală de terapie cu un pian. Totul vechi şi cam dărăpănat.

Ce mişto era Michelle. De fapt nu numai era. Mai era o terapistă şi o pacientă, nu ştiu, nu prea am văzut modele de aproape dar cred că aşa ar arăta. Brunete, înalte, binevoitoare şi încercau să menţină un fel de atmosferă veselă.

Ţin minte pacienta aia înaltă mişto odată m-a chemat în cameră la ea şi mi-a arătat un album cu picturi în special o pictură unde era un tip care semăna cu mine. Aveam 42 ani chel, din profil, da, parcă eram eu. M-am enervat, i-am zis: "uggly", şi am plecat din cameră. Eu, adică nu mă puteam suferi pe mine însumi pe atunci.

După vreo câteva zile Michelle ne întreba care vrem să merge la plimbare. După masa de prânz, câţiva pacienţi, cu Michelle sau altă terapistă, o luam încet încet pe stradă până la un magazin de convenienţă, dulciuri, sucuri, chestii din astea. Pentru mine acea jumătate de km părea un maraton. (Eu care am urcat într-o noapte de februarie, în vacanţa de după sesiune, cu Cătălin Butnariu, după ce am băut o zi întreagă la Deia, pe Rarău, pe traseul Pârâul Alb, 14 km de la gara de est din Câmpulung, pe o zăpadă de jumătate de metru pe lângă cărare, cu o ghitară în spate şi cu o lună şi o zăpadă pe brazi ca în tabloul ăla de Şîşkin.) Ţin minte că o altă pacientă m-a şocat. În timpul unei plimbări s-a apropiat de mine şi mi-a zis, "fake it till you make it, eh?" adică a sugerat că mă dau bolnav, adică nu am nimică. Asta după ce am stat vreo 2 zile şi am analizat expresia, fiindcă nu, nu am înţeles pe loc ce vrea să spună şi nici nu aveam acces direct la internet, şi nici internetul nu era ce este acum.

Odată am intrat cu Michelle în camera aia cu calc şi i-am arătat ce ştiam eu pe la internet iar ea se prefăcea că nu-i venea să creadă. Chiar i-am pus o poză undeva pe un cont făcut instant pe tripod sau undeva. După care am luat-o înapoi de acolo, bineînţeles la cererea ei.

Ţin minte mi-a zis într-o zi o asistentă, făcâdu-mi cu ochiul, zâmbind, dar destul de serios, "Go ahead George and impress Michelle with your bubbly personality!"

Mai era un bolnav, un tip care tot aşa venise de la alt centru şi probabil urma să plece la altul şi toată ziua zâmbea şi întreba pe oricine, "nu-i aşa că pisicile sunt mult mai mişto decât câinii?" "cats are much cooler than dogs". De obicei când ne adunam toţi în faţa uşii, ieşeam afară din clădire şi intram în altă "aripă" a clădirii, unde era sala de mese iar la subsol, bucătărie. Mie mi se făcea foame cam cu jumătate de oră înainte, dar aşa de rău că tremuram şi mă luam ameţeala.

Mâncarea era foarte bună, gătea un tip cred că era şef, făcea tot felul de chestii gurmet, dar puţin. Mai completam cu banane, după aia am descoperit în sala de mese nişte pliculeţe cu cacao cu lapte în care puneam apă fierbinte.

De obicei nu rezistam la o oră de terapie până la sfârşit, mă lua durerea de stomac. Mă strecuram afară şi fumam.

Într-o zi a venit un tip, nu ştiu ce era, se învârtea pe acolo, s-a aşezat la pian şi a început să cânte meseriaş, nu mai ştiu parcă jazz. Mă uitam la el şi am rămas blocat

Dar era să uit. Într-o zi a apărut un pacient care zâmbea tot timpul. L-am întrebat de ce e aşa de happy şi mi-a zis că în dimineaţa aia îi făcuseră şocuri electrice, de unde venise, şi se simţea întotdeauna bine după aceea.

Până când într-o zi am mers odată chiar singur cu ea. La plimbare. Mă uitam cu coada ochiului, era aproape la fel de înaltă ca mine, (eu am 1.84), un profil perfect, nasul scurt şi drept, ochii negri, părea franceză sau irlandeză de origine, dar putea să fi fost şi româncă, doar ceva mai brunetă şi cu părul creţ, probabil făcut. Vorbea tot timpul zâmbind îngăduitor. Pe atunci nu prea aveam curaj să întreb lumea de pe unde se trage. Dar mă uitam şi înainte unde pun următorul pas, şi credeam că de fiecare pas va fi ultimul.

Când am ieşit, eram pe zyprexa şi probabil nexium. În primăvara m-am hotărât să merg în parc să mă plimb după cum m-au învăţat la Ryles Center. Aveam sandale, pantaloni scurţi, dar nu prea îndrăzneam fiindcă mă cam lua ameţeala. Totuși m-am dus şi am început să merg dimineaţa, singur. Întâmplător, unul din cele mai mişto parcuri din zonă era cam la 2-3 minute de unde stăteam. Mergeam, dimineaţa nu era nimeni pe alei, şi de fiecare dată mă întâlneam la un moment dat cu o tipă, care zâmbea cu gura până la urechi.

Câţiva ani după aceea, chestia avea să se schimbe complet. Parcul acela (Greenway, Beaverton) s-a aglomerat brusc. Întâlneam zeci sau sute de persoane la o plimbare. Mai ales după ce au instalat nişte coşuri de sârmă pentru un joc de aruncat farfurii de plastic (disc golf). Pozele următoare sunt făcute cu 4 ani mai târziu, după Ryles Center, în 2007, cu un Nikon CoolPix L6 de 6MP, pe care am dat cam 100 dolari, culoare silver, prima mea cameră digitală. (Când s-a stricat, mi-a luat un L18, de 8 MP, roşu, de la Target, cu acelaşi preţ. LOL nu s-a stricat în urma numeroaselor izbitor chiar pe asfalt sau beton în parcare de la un metru şi ceva, dar a intrat un fir de praf la senzor şi fiindcă pe vremea acea nu ştiam să-l scot, am desfăcut camera şi după ce m-am curentat zdravăn de la condensatorul de la blitz de mai multe ori, am reuşit şi am făcut un scurtcircuit pe acolo) După cum în zonă, în 2010, 2011 vara, una din 5 maşini avea număr de alt stat, părea că migrează lumea de peste tot în Oregon, dar anul trecut nu prea.

So. It was not Keiko Fujimori after all. Or maybe she was?