Neologisme naşpa II

Am mers un drum lung de când am scris postarea Neologisme naşpa. Cum ar spune americanii, "i came a long way", dar încă mai am atât de mers...

Am înțeles ce e sintagma şi paradigma, hai să mă aventurez mai departe.

E în mintea mea un subiect zemos despre numele unor personaje politice care par a le defini principalele caracteristici. Am tot căutat şi bineînţeles, am dat şi peste concept, împreună cu o definiţie. De fapt îmi amintesc ca prin ceaţă, la şcoală parcă ne spunea profa de română ceva despre caractonime. În nu ştiu ce tipuri de opere literare, dacă nu în toate, se practică alegerea numelor de personaje în funcţie de calităţile lor (bineînţeles la început virtuale, existente numai în mintea scriitorului). Ion de Liviu Rebreanu. Ce putea să fie Ion, decât un ţăran. Grobei al lui Breban, vine de la grobian cu un pic de spice care nu sunt sigur ce e în momentul ăsta şi nu am chef să cercetez, cum e scris, dar multe cuvinte germane, dacă nu o declinare întreagă se termină în ei.

Şi aşa mai departe, putem scrie aici şi descifra la caractonime până mâine cred că nici un scriitor nu s-a putut abţine în a pune cât mai multă încărcare psihologică în opera lui, folosind aceste caractonime. Cred că e un fel de concurenţă şi între ei, scriitorii, pe epoci, şi dacă începe unul aşa şi îi merge, după aia se iau toţi după el şi apare moda.

Chestia e bună şi nu prea, fiindcă odată ales un nume pentru un personaj, după aia eşti cam limitat de definiţie, mai poţi să exceptezi pe ici pe colo, dar trebuie să te cam ţii de idee. E bine pentru scriitor că uşurează munca, fiindcă întotdeauna când croieşte acţiunile şi spusele unui personaj, are ca ghid chiar numele acestuia. E bună pentru cititor pentru impactul psihologic, căci nu-i aşa, principala funcţie a unei opere de artă (ştiu asta de la fotografie, care totuşi este disputată ca fiind o artă, mă rog, depinde de fotograf) trebuie să fie impactul emoţional. E clar de ce, trebuie să se vândă.

Un mijloc literar cam ieftin şi rătăcit în istoria literaturii până în ziua de azi, căci oamenii odată ce capătă succes cu el cam refuză riscul de renunţa şi a încerca altceva. Asta pentru scriitori care merg pe reţetă sigură pentru a avea succes comercial fără prea multă bătaie de cap.

(Nu ştiu nu am citit o carte de mult, dar presupun că încă se mai practică.)

Dar ce mă îngrijorează şi mă motivează să scriu postarea aceasta nu e literatura. Literatura stă cuminte în cărţi şi pe raftul bibliotecii şi nu-ţi face nimic până nu deschizi paginile, şi mai este şi un leac pentru opere literare care încearcă să interfereze cu personalitatea sau mood-ul, închiderea cărţii şi lăsarea dulce a capului pe pernă. Sincer, eu când am încercat să citesc ultima dată am descoperit acest minunat somnifer. Două pagini, maximum. Natural şi refolosibil.

Problema e că această caractonimie şi-a făcut un loc sigur în politică şi în dinamismul mediei televizate. Tot ce apare şi mişcă şi vorbeşte pe ecranele ce ne luminează sufrageriile şi ne reglează ritmul respiraţiei are şi un nume pe măsură, "parcă ales înadins" de vreun scriitor năstruşnic, să poată cântări în balanţa competiţiei dar şi să se potrivească în puzzle-ul scenei politice lărgite cu celelalte caractere medie-vale ce ne bântuie televizoarele. Cu vorbe citite chiar în secunda respectivă de nenea supercomputerul de pe paginile de Facebook a milioane, repetate din micro-cască sau citite de caractere pe miniteleprompterele (alea profi, nu Google glass de 100 dolari) de pe ochelari. Bine calculat, bine potrivit, hai care ne daţi feedback-ul mai repede. Cum ne place nouă. Dovadă că ce a spus Shakespeare e adevărat. Toată lumea e o scenă. O întrebare aici, spectatorii cine suntem?

Politicienii, precum personajele din cărţi sau filme, fiind şi ei limitaţi de caractonumele alese, (de către cei ce aleg personajele politice), nu pot nici ei, după cum am scris într-un paragraf mai sus) nu pot să se abată prea mult de la trăsăturile sugerate de numele lor, (asta e puţin greşit spus fiindcă nu ei hotărăsc ce să facă, dar aşa apare), deci încă un motiv în plus să lăsam speranţele la o parte când privim pe cei vechi cum vin mereu cu poante noi să ne ducă mai departe.