Această pagină este însă importantă fiindcă autorul practic încearcă să stabilească data sau anul de transformare a acestui cuvânt într-unul obscen. Dacă citim, vedem clar că nu înainte de 82. De ce toată povestea și mai ales titlul. Pentru că mă simt cumva vinovat până și de această tărășenie. Înapoi în timp în 1972. Îmi amintesc cu am ajuns acasă în ultima zi de școală și am sărit în sus la propriu (jump for joy) povestindu-le că am fost selectat pentru o tabără în RFG în vara aceea. Cred că început cândva la mijlocul lui iulie și a durat o lună inclusiv zilele de carantină de la Palatul Pionierilor din București, înainte și după. 3 săptămâni în total.
Pentru cine știe, existau pe vremea aceea plecări în tabere internaționale. Foarte puțin ajungeau, și mai puțini știu dedesubturile. Da bine toată lumea se întreba, eu inclusiv, de ce. E adevărat că eram foarte activ pe la toate cercurile de la Casa Pionierilor, unde eram mai în toate după amiezile. Sculptură (încrustații în lemn), cineclub, foto, am mers de câteva ori și la carturi, unde ne împingeam unii pe alții prin curte (carturile nu prea mergeau de unele singure decât mai rar), eram al doilea pe clasă, cântam la acordeon iar taică-meu fusese nu de mult la o conferință pe țară a organizațiilor de pionieri, trimis de unii de la partid din Câmpulung (sau poate de aceea). La taraf am început să merg după 1972.
Am primit o listă cu ce trebuia să am la mine. Trening, teniși, cearceaf de plajă, cămăși nu mai știu cum, șlapi, șort negru, pantalon, costum de baie. Costumul național, împrumutat de la un vecin, bineînțeles cu boanda cu blana de dihor. 360 de lei pentru bani de cheltuială. În rest, totul gratuit.
La Palatul Pionierilor în București am stat o săptămână. Ne-au așteptat cu o Volgă neagră la Gara de Nord. Cu toate acestea Bucureștiul atunci la prima vedere mi s-a părut cenușiu și prăfuit.
Acolo i-am cunoscut pe ceilalți. Toți fii/fiice de secretari de județ, primari, numai eu eram de muncitor. O săptămână în care directorul de la Casa Pionierilor din Câmpulung a stat cu noi acolo pentru a fi o față familiară. Instructorul care urma să meargă era din Piatra Neamț și știa cam atâta franceză cât și noi după un an (tocmai terminasem clasa a V-a). Ne-au pregătit ăia, ne-au învățat jocuri, ne-au dat o valiză cu insigne. Fiecare avea cu el mici obiecte de artizanat, cadouri.
Tabăra era într-o localitate de lângă Hamburg pe care am identificat-o ca o școală de țară în această postare mai veche.
Am plecat cu un tren nu știu cred că expres. Probleme imediat cum am ajuns la Budapesta. Acolo am stat câteva ore și am pierdut toate legăturile după. Una din fete s-a îmbolnăvit, diaree severă. La un moment dat ne-am urcat într-un tren de clasa I-a fiindcă nu erau locuri la a doua. Instructorul a dat toți banii (acei 360 lei schimbați în mărci) pentru a plăti diferența. Nu am avut nici un ban la mine 3 săptămâni (cazare și masa și toate activitățile au fost asigurate).
În dimineața când am ajuns aia credeau că nu mai venim. Și totuși ne-au așteptat la gara la toate trenurile cu care puteam veni timp de mai mult de 24 de ore. Ne-au luat în două mașini, un Citroen din acela cu suspensie variabilă și un Opel parcă. Colegul meu (eram 4, două fete și doi băieți) se pricepea la mașini și mi-a arătat acul kilometrajului care arăta 120. O oră două pe autostradă, nu mai știu și am ajuns. Un drum de țară (asfaltat) cu o singură bandă parcă și o școală de țară.
În tabără toți purtau etichete cu numele așa că mi-am pus și eu una. Gigi. Toți se chinuiau să pronunțe și spunea Ghighi (citit ca în română). Mi-au trebuit zile să le explic. Cumva căci majoritatea vorbeau engleza ca limbă străină. 36 de copii, câte 4 din 9 țări, profesorul și mai mulți voluntari care ajutatu cu programul.
CISV (Children International Summer Village). Probabil o caritate, căci în fiecare weekend veneau familii și ne luau acasă la ei. Am stat la un doctor care avea sală de jocuri la subsol cu Fußball și masă de ping-pong, locuia într-o clădire de blocuri cu etaj unde fiecare ocupa o secțiune, o dată la un director care avea un Mercedes alb automatic și care ne-a dus la muzeul transporturilor unde era o machetă funcțională a unei mari părți din sistemului feroviar de atunci din Hamburg, la fel ca și la aeroport unde la muzeul de lângă avioanele circulau pe sârmă într-o sală mare, decolau, aterizau și unde am intrat și într-un avion-muzeu și ultima dată parcă chiar la directorul local CISV unde m-am lăfăit în piscină și m-am jucat ore în șir cu niște mașinuțe telecomandate. Tot directorul acela cu Mercedesul ne-a trecut și printr-un tunel pe sub Elba, dar la restaurantul din turnul de televiziune am fost cu toții (nevastă-sa avea un Opel iar fi-su un Ford).
În tabără. Îmi amintesc Klaus săracul, directorul taberei, dimineața după micul dejun ne spunea programul. Pe mese carafe de lapte, cafea, cacao, venea o mașină de la un brutar cu chifle calde în fiecare dimineață, unt, nutella, mă rog orice vroiai. Prima dată în engleză din care nu înțelegeam nimic. A doua oară în germană (erau 4 copii și din Germania) și a treia oară în franceză. După care noi românii șușoteam unii cu alții și încercam să vedem ce a înțeles fiecare.
Programul de obicei însemna urcarea în autocar și vizitarea a diverse locuri. Când nu găseau nimic mai bun de făcut mergeam la câte un ștrand. La unul din ștranduri m-a scos salvamarul când am sărit în apă în zona olimpică unde fundul părea la un metru distanță. Am vizitat o școală care avea și aia bazin de înot și am făcut un fel de cârcel la un mușchi la gât. Mi-a făcut masaj o instructoare de acolo căci mă durea rău tare.
O cofetărie unde am devenit toți cofetari cu diplomă. Acolo m-am jucat vreo oră cu uși glisante automate. Mall-uri unde nu puteam cumpăra nimic. O regată de pânze în Lubek. O excursie în weekend cu doctorul (la el am făcut o baie adevărată și a intrat nevastă-sa peste mine) la o plajă cu bolovani unde bătea vântul și am încercat să mușc dintr-o bucată de tutun de mestecat crezând că e ciocolată.
Catedrala Sfântului Mihail, alte muzee cu vitralii.
O plimbare cu un iaht până la o insulă pe Marea Nordului unde se făcea un fel de inițiere. Un tip mai solid, instructorul din Suedia, Olaf, ținea copii de picioare și le dădea drumul cu capul în jos de pe un pod într-un fel de râu.
Un tur de o zi al portului Hamburg nu mai știu cred că tot într-o ambarcațiune.
Pe stradă eu cu celălalt român săream la toate mașinile să ne uităm până unde merge kilometrajul. Odată am văzut o Porsche roșie care mergea până la 240 cred că aia a fost recordul.
În tabără, într-o clădire mică ce nu se vede în dreapta în poză erau mese de ping-pong și alte activități. Jucam ping-pong cu cei doi englezi și mă furau la scor fiindcă nu știam să număr în engleză. Unul din ei era Dean din Manchester. Excursii în împrejurimi pe ploaie cu cizme de cauciuc și pelerini galbene. Helen din Suedia care mi-a arătat o mură și m-a întrebat cum se spune în română iar eu am ghicit fiindcă nu văzusem niciodată (la Câmpulung adică).
Discotecă.
A și Renault 4. Instructorul din Suedia avea un Renault 4. Într-o zi l-am întrebat dacă mă lasă să-l conduc și spre surprinderea mea a zis da. (Deja călăream de cel puțin un an motorul lui tata, pe aeroport la Câmpulung, o Java făcută în Cehoslovacia de 350 cm deja condusesem cel puțin odată (10 metri) un cart. Renault-ul acela nu avea motor mult mai mare decât Java. Totul a fost ok. Am ajuns la prima intersecție, eram în pantă, după stop și asigurare și a trebuit să fac balansul cu ambreiajul pe care cred atunci l-am învățat. Am mers vreun km, m-am întors și la sfârșit nu știu ce mi-a venit, am vrut să fac pe glumețul și în loc să opresc la perete în parcare am accelerat și apoi am frânat brusc de i-au sărit ochelarii de pe nas culturistului Olaf. Oricât de mult l-am mai rugat după nu a a mai vrut. Când îi spuneam, devenea agitat, explica din nou toată faza, prin mișcări de mâini și la urmă dădea din cap că nu.
Mașina de scris la care am scris o carte poștală pentru acasă timp de o zi, un barbecue la foc de tabără și Sam The Recordman. Cremvurști fripți la foc cu ketchup dulce.
Vine într-o zi Klaus și ne cheamă în sala de proiecție (unde au ținut și cel puțin o discotecă) pe toți care ne-au putut aduna și pune un film. Apar și imagini pe care le-am luat eu crezând că mă joc cu camera aceea de 16 mm în ziua cu barbecue. Apoi apar eu, alergând, cu un tricou pe care scria Sam The Recordman. Și se blochează aparatul de proiecție, se oprește filmul și ia foc și se face o gaură ăe ecran chiar în mijlocul tricoului după care arde toată imaginea. În august în acel an la câteva zile după ce am plecat a avut loc atentatul din timpul Olimpiadei de la Munchen.
Serile naționale. O dată la o două trei zile fiecare delegație organiza ceva după specific național. În seara României am gătit fasole bătută (am lucrat toți românii în bucătărie), iar seara la foc de tabără parcă am cântat la acordeon îmbrăcat în boanda cu blană de dihor și ceilalți trei i-au învățat jocurile de la Palatul Pionierilor. Era unul cu bâz bâz bâz bondare bâz și bineînțeles perinița.
Și începând din seara aceea băieții când mă vedeau îmi spuneau buzz buzz iar seara se adunau fetele din Turcia de exemplu cu băieții din Suedia și se pupau îndelung la toate colțurile. Eu nu am avut noroc. Dansam cu fata bucătarului, (de aceeași vârstă cu noi pe care el a adus-o cu el în tabără, Suzana) la discotecă pe întunerec. Ne țineam de gât cu mâinile întinse și eu i-am spus I love you iar ea mi-a dat o palmă.
Cei mai bine organizați erau cei din Filipine și de fapt ăsta era singurul lucru pe care vroiam să-l spun. Șușoteau unii că printre ei era copilul guvernatorul de atunci. Aveau camere din acelea cu flash cu magneziu. Aveau multe haine mișto și cumpărau mereu chestii.
A fost în seara lor națională când au venit doi tipi de la consulatul României iar Klaus ne făcea cu ochiul și bătea cu palma pe umăr, sugerând securiști?
Au dansat chestia aia cu lampioane și bețe de bambus.
Și totuși au așteptat până a doua zi când ne-au împărțit în sala de mese la toți un fel de fețe din pâslă de mărimea unui pumn puțin diferite una de alta, maro, cu gură roșie și dinți parcă, lucrate artizanal, cu mânuțe și piciorușe, un fel de prototip al smiley de azi combinat cu o mască africană. Și Noni, instructorul lor după ce le-a împărțit la toți a organizat un fel de licitație pentru găsirea unui nume. A propus mai multe nume și apoi ne-a pus să ridicăm mâna. Gagamuia a câștigat licitația.
Astăzi m-am uitat pe un dicționar on-line să văd dacă în filipineză înseamnă ceva. Nu în limba filipineză sau tagalog, dar în limba maori, care a este vorbită în Filipine și Noua Zeelandă.
Inutil să încerc să explic la câte băute și la câți am povestit poveștile de mai sus. De "muia" în sens peiorativ am auzit prima dată în primii ani de facultate, deci după 80. Nu este o înjurătură specifică românească ci una de golani intelectuali, care îi face să se mire pe muncitori. Nu știu ce reacție e în mintea lor când aud, dar cred că cineva a vrut să pară că liberalii, care tind să fie mai intelectuali decât PSD-ul îi înjură cu jargoane de-ale lor intelectuale.
În tren am găsit în valiză o pereche de adidași originali, dar uzați. Am știut că am ajuns în România când am văzut oameni în tren mâncând pate de ficat direct din cutiile de conserve. În București am mai stat câteva zile și nu reușeam să înțeleg de ce apa din Ștrandul Tineretului era așa de murdară. Am ajuns în Suceava unde mă aștepta taică-meu și am continuat într-un tren cu locomotivă cu aburi parcă. Nu înțelegeam de ce totul arată aș de în... paragină. Seara la Câmpulung timp de vreo lună mă lua plânsul după care am început să uit, să filtrez.
