Armano. Parcă așa îl chema pe casierul italian de la WinCo. 1997. Pe atunci WinCo se numea Cub Foods (atenție, cub nu înseamnă cube cum am crezut eu mai mulți ani, înseamnă pui de felină, ca de exmplu lei, tigri etc.) pentru că avea înăuntru din loc în loc pe rafturile cu alimente tot felul de animale de pluș cam jumătate de mărime naturală, tigri, lei, maimuțe. Nu prea înalt, solid, bine peste 50, zâmbitor. Nu mai știu cum am intrat în vorbă cu el. De câte ori mă vedea, îmi zicea "Romania, terra mia!". În mintea mea veșnic amorțită din perioada aceea, se năștea de fiecare dată o întrebare. "Ma perché dice cosi?" "Non e che e la sua davvero, questo sta scherzando". Într-o zi când mintea mea era mai limpede decât de obicei, chiar i-am zis-o. Nu știu dacă după aceea l-am mai văzut. Faza a fost poate în jur de 2005.
Bine n-am să stau să scriu aici despre toate întâlnirile mele cu italieni. Începând poate cu italianul cu un fiat 500 verde care a venit la o Bobotează la Câmpulung împreună cu o rubedenie din Suceava, logodnica lui. Aveam vreo 10 ani cred deci era în 1970. A alunecat și a căzut în zăpadă iar bunicul i-a zis. "Cine cade de Bobotează se căsătorește până la Paști" sau așa ceva.
Despre aventura mea în Italia din 93 am mai scris http://georgesblogforfriends.blogspot.com/2013/08/nel-mezzo-del-cerchio.html
"Deci prin mai 93, după sfaturile unei persoane din Focşani (ce sfaturi că a fost persuasiune) mi-am cumpărat un bilet la un târg de informatică din Viena, CeBIT sau aşa ceva. Cu gândul să încerc să trec în Italia."
Recent am stat o zi întreacă și m-am gândit la Alice. Tipa de la oficiul de calcul de la firma Canal-Siret unde am făcut primul meu program pe PC. Începând cu deplasarea la București împreună cu șeful de oficiu de unde le-am cumpărat 2 PC-uri. În 92 vara. Oops am dat peste altă coincidență. Țin minte ziua fiindcă s-a întâmplat ceva. Am auzit la radio când eram la București sau în mașină nu mai știu.
(Deci câteva luni, până în iarnă cred am lucrat la acel program. dBase IV. Pe șeful de oficiu îl chema Adrian Ion, același nume de familie ca al meu. Directorul, unul Dobrovolschi, care am auzit că a și fost arestat, când am început să citesc presa română pe internet. Contabilul șef, Linescu. Eu am ajuns acolo fiindcă aveam firmă de IT și eram asociat un un tip Angheluță, contabilul șef de la Direcția Apelor sau Regia Autonomă Apele Române din Bacău, cu care m-am asociat în timp ce lucram acolo la un program de salarii, pe minicalculatoare iar "Canalul" din Focșani era subordonat "Regiei" din Bacău.)
Deci Alice îmi formula, din mers, cerințele. Am proiectat programul pe structura pe care o aveam în minte a celui vechi și făceam corecții din mers.
Deci în ziua aceea, acu câteva săptămâni, mi-am da seama că Alice semăna cu Laura Pausini. Chiar avea soțul plecat în Italia, la Roma, și-mi spunea în fiecare zi că de ce nu plec și eu. Odată am privit-o chiar în față și i-am zis ceva de o șampanie. Cred că am fost inspirat de fața și atitudinea ei. M-a refuzat.
Spre sfârșit, am făcut un deal. Avea o colegă la o firmă de construcții vecină și mi-a zis că sunt interesați de programul acela. I-am promis un comision. M-am dus și în câteva zile le-am instalat și lor programul. Mi-a dat banii cash. Am mers cu Alice împreună într-un bloc în apropiere unde zicea ea că era apartamentul lui maică-sa. I-am numărat banii în hol, cred că era un salariu pe vremea aceea. (În toată perioada am făcut bani cât dacă aș fi avut același salariu ca nevastă-mea care era șefă de birou contabiliate la ELBAC, fost CPL). Alice m-a invitat la maică-sa în apartament, care nu era acasă. Nu am intrat. Dacă nu aveam grămada de bani (pe atunci cash-ul era stufos) din diplomat cred că aș fi intrat.
Despre alte persoane publice din România care seamănă cu italieni am mai scris.
Astăzi mi-am amintit de un detaliu din biografia lui Dragnea. (Liviu Dragnea seamănă cu un tip care l-am cunoscut în 1995 la Sheridan Fruit Co., Liviu (Simon) Gorea). La un moment dat prin 1997 a făcut un curs ceva la Ministerul de Interne în Italia. A fost înaintea exodului românesc în Italia. Mă gândeam să-i caut figura printre actorii italieni și am dat un Google Search. https://www.google.com/search?q=attori+italiani&es_sm=93&source=lnms&tbm=isch
De ce m-am gândit azi la Dragnea. Azi vroiam să iau o pauză. Am deschis iar Cațavencii. Fără să vreau, am văzut din nou ultima postare de pe blogul lui Simona Tache care este embeded in acel site. Din curiozitate am pus catavencii.ro pe www.robtex.com și mi-a dat un IP. Cu IP-ul m-am dus la ip2location.com/demo și am găsit firma care găzduiește catavencii.ro. Este Key Host SRL. Cu sediul social în Teleorman. De aia.
Văd că s-a schimbat rezultatul când caut actori italieni pe Google.
Deci iată actorii italieni care seamănă cu personaje VIP din România
Gușă: https://www.google.com/search?q=massimo+ghini&espv=2&biw=1215&bih=621&source=lnms&tbm=isch
https://www.youtube.com/watch?v=Q2o2HpoTG_g
Constantinescu: https://www.google.com/search?q=al+pacino&espv=2&biw=1215&bih=621&source=lnms&tbm=isch
Mantea: https://www.google.com/search?q=monica+bellucci&espv=2&biw=1215&bih=621&source=lnms&tbm=isch
http://youtu.be/SGK5zSS0WM4?t=4m54s
(Într-o versiune anterioară a acestei postări am scăpat ceva despre Radu Mazăre. Rămân la mai vechea mea idee că el seamănă cel mai bine cu actorul Tudor Aaron Istodor. La față, la voce, nu știu la înălțime. Da, știu că e cu vreo zece ani mai tânăr dar actorii de multe ori joacă personaje de vârste diferite. Există tipuri de machiaj și spray-uri care schimbă culoarea și accentuează ridurile.
Plus și această pasiune bizară care arată și oarecare pricepere profesională dar care să nu depășească un anumit punct, de a se costuma în personaje.
Dacă da, ar fi foarte ironic, fiindcă sus-numitul este evreu https://www.youtube.com/watch?v=yWzV09U6br0).
Showing posts with label Italy. Show all posts
Showing posts with label Italy. Show all posts
Sunday, December 21, 2014
Thursday, August 29, 2013
Nel mezzo del cerchio
Nu, nu o să scriu această postare în italiană. Sunt prea obosit. E
mult de când am citit măcar ceva. Nu ştiu să formez fraze impecabile şi
decât să scriu ceva care stârneşte zâmbete, mai bine renunţ.
Dacă vrei, poţi!
Era o reclamă la Adidas prin anii 90. Steffi Graff. Adidas Torsion. O modă care a trecut. Steffi Graff care a avut probleme cu fiscul. Chiar reclama aceea era adresată celor fără bani pe atunci de la noi. Era şi un leu care răgea în clip? A şi reclama cu romul Bacardi, ăla cu liliacul pe etichetă!
Deci prin mai 93, după sfaturile unei persoane din Focşani (ce sfaturi că a fost persuasiune) mi-am cumpărat un bilet la un târg de informatică din Viena, CeBIT sau aşa ceva. Cu gândul să încerc să trec în Italia.
A ce faze s-au întâmplat la târg. Era o tipă de la Microsoft. Mi-a zis că dacă învăţ bazele limbii germane să o sun peste câteva luni că poate îmi dă un job.
Erau multe bufeturi şi mi-era o foame... Dar nu aveam bani să cumpăr nimic.
A doua zi după târg mi-am luat bilet de tren până la graniţa cu Italia. La punctul de frontieră, destinaţia mea de pe bilet, am coborât din tren şi mă gândeam cum să trec graniţa, fără viză. Am mers pe jos şi am văzut chiar fâşia de frontieră cu porţiunea de pădure lipsă. Am ajuns la o staţie de benzină de la care se vedeau benzile autostrăzii care treceau printre nişte stâlpi unde erau grănicerii.
După câteva ore de stat acolo a venit din Italia un tip cu un van probabil să cumpere ceva mai ieftin de la magazinul de lângă staţia de benzină. Angelo. Cu câtă italiană ştiam eu l-am întrebat dacă poate să mă treacă. Vuoi una passeggiata? Aspetta qui. A intrat în magazin şi a stat cât mi s-a părut o veşnicie. Eram obosit, fără bani, nu ştiam ce voi face dacă nu voi trece. Cred că nu aveam bani să mă întorc în România. Viza de Austria îmi expira în seara aceea!
Bine a ieşit din magazin şi m-a invitat pe locul din dreapta. A pornit şi când am ajuns la punctul de trecere l-a salutat pe grănicer. Acela a vrut să treacă prin faţa van-ului spre mine, probabil arătam nefamiliar. Atunci Angelo a ridicat piciorul de pe ambreiaj şi a smucit van-ul şi a blocat motorul. Grănicerul s-a făcut că se sperie şi s-a dat la o parte şi ne-a lăsat să trecem. Nu cred că vroia să-şi strice ziua pentru că dacă spunea cuiva, faza se lăsa cu poliţie, etc.
A fost un minut care mi-a definit viaţa. Deci am intrat în Italia. Când am ajuns în centrul acelei localităţi de graniţă, Tarvisio, era lume adunată şi un accident. Un tip se răsturnase cu motocicleta. C'è il mio nipote! a zis Angelo şi m-a lăsat câteva străzi mai departe.
Am mers pe jos până la ieşirea din Tarvisio. Tot timpul mă uitam înapoi şi mă gândeam că acuşi acuşi o să vină vreun poliţist să mă aresteze. De fapt feeling-ul ăsta l-am avut tot timpul în Italia. (Degeaba, căci după 3 luni adică după ce m-am săturat de Italia, m-am dus la poliţie, LOL, să le spun că sunt ilegal, credeam că or să mă trimită ei înapoi, dar au început să râdă şi mi-au zis să-mi văd de treabă). Mă uitam la calea ferată din vale şi la autostradă şi nu-mi imaginam cum o să ajung la Roma, unde era soţul tipei care m-a convins să plec.
La ieşirea din Tarvisio era un alt benzinaio. Un tip tânăr care nu avea clienţi şi se pregătea să închidă şi a stat de vorbă cu mine. I-am povestit cum am învăţat italiană de la televizor (bine pe fondul francezei care o ştiam binişor din liceu) şi i-am zis că vreau să merg la Roma să caut ceva de lucru.
Tipul la un moment dat a zis că ce dracu, e plină Italia de imigranţi şi criminali, iar eu dacă vreau să caut ceva de lucru mă va ajuta. M-a urcat în maşină şi m-a dus pe autostradă câteva localităţi spre interior.
View Larger Map
Aici pe unul din scaunele astea am petrecut prima noapte în Italia, aşteptând dimineaţa când am luat primul intercity spre Roma. Toată noaptea au circulat maşini, unele cu tobele de eşapament modificate. Când se liniştea un zgomot, apărea altul, maşini, sirene de salvare care eu credeam că sunt de poliţie, etc. Eram terminat de oboseală dar nu aveam cum să adorm pe un scaun din acela. Tipul de la staţia de benzină mi-a dat şi vreo două zeci de mii de lire să stau la barul unde erau scaunele acelea dar barul s-a închis. Probabil aveam suficienţi bani să stau la hotel, dar nici nu am ştiut că era hotel acolo, am ajuns noaptea şi am intrat direct în bar şi am cerut o cafea, după cum mi-a spus el. Mi-a dat barmanul un degetar de cafea şi eu credeam că m-a ghicit că nu am bani şi mi-a dat şi el ce a avut mai ieftin. LOL pe atunci nu ştiam de ristretto şi espresso, ce proşti eram românii pe atunci... La vreo oră după aceea a închis barul iar gara era şi ea închisă, până dimineaţa.
Ok dimineaţa am pornit spre Roma. Trenul mergea poate mai repede decât maximul de atunci din România, 120 kmh, dar din cauza numeroaselor tunele părea că merge mai repede. Am dormit câteva ore.
Am ajuns la Roma pe nişte nori negri, apăsători, iar totul părea întunecat. Prima noapte am dormit-o în autobuz, am mers toată noaptea în autobuz.
Era un birou al Caritas diocesana lângă gara Termini. Am aplicat acolo pentru servicii.
Dar o săptămâna am dormit cu alţi români, pe unde am putut. Prin trenuri în gară. În cimitire de maşini. Ţin minte într-o noapte am dormit la parter într-o maşină sub alte două. La un moment dat un tip de la etaj s-a p...
OK după o săptămână am ajuns în adăpostul de sub gara Termini. Era un dormitor, erau maşini de spălat şi călugăriţe care ajutau. Unele haine după o săptămână nu se mai puteau spăla.
Am făcut şi o baie şi mi-au dat nişte haine printre care o cămaşă de mătase, gri-mov.
Mi-au zis alţi români cum să caut de lucru. Am luat un autobuz spre zona cu firme din estul Romei pe via Casilina. Bineînţeles, nu puteam să calc codul onoarei românilor, deci nu foloseam bilet de autobuz.
În gară se vindeau cartele de telefon la jumate de preţ. Românii blocau ieşirea cartelei din telefon şi după aceea le recoltau.
Intram, la vreo firmă, spuneam o frază două, sono ingegnere Rumeno, parlo inglese i francese e sto cercando di lavoro.
După câteva zile am intrat la Tormar, la 30 Via dei Ruderi di Torrenova. Marmi i Graniti. Am uitat cum era numele mic al patronului. Ventrella. Avea doi băieţi, Marco şi Maurizio. Pe nevasta lui Maurizio o chema Carla. Mai aveau şi o secretară. Il ragioniere, Legalupo. Aveau un calculator, AS400 pentru baza de date şi contabilitate şi nişte PC-uri. A şi încă un tip am uitat cum îl chema, Ettore.
Dar în prima seară am stat de vorbă cu bătrânul, care era singur la firmă. Am să-i spun Ventrella până îmi amintesc. Vorbea când italiană, când dialectul roman. Când începeau ei să vobească romana între ei nu mai înţelegeam nimic.
Era foarte mişto înăuntru, pe jos granit lustruit eu am crezut că-i dat cu ceară şi mă temeam să nu alunec. PC-uri şi terminale de AS400. Maşină de cafea în holul de la intrare şi un mic slogan în hol deasupra uşei: MARMI I GRANITI SONO PRODOTTI NATURALI!
View Larger Map
Ventrella a desenat un cerc pe o foaie de hârtie su la scrivania şi a pus un punct în mijloc şi a zis: Sei nel mezzo del cerchio!
(Chiar zilele trecute am revizuit nişte simboluri masonice dintre care cercul cu punct în mijloc. Am unul chiar şi acum, în frigider).
După o pauză în care am mai discutat alte chestii, a întrebat: Sai leggere? La care am rămas blocat. Nu ştiam ce înseamnă leggere. LOL.
Până la urmă mi-a zis: Vieni domani e parlerai con i miei figli, vediamo che dicono loro, io no so niente di queste cose come i computer...
OK, gata, mi-a crescut inima, m-am dus la adăpost sub gară şi am venit a doua zi dimineaţa la ora la care mi-au zis, îmbrăcat în cămașa mov de mătase de la Caritas.
Bătrânul m-a luat şi m-a dus în curte. Erau stive de marmora şi granit aşezate vertical pentru a fi văzute de clienţi şi între ele creştea iarbă. M-a pus să smulg iarba dintre ele cu mâna. (Chiar, mai târziu, după vreo lună-două am văzut cum le tăiau cu o maşină cu fir de nailon, chiar nici azi nu am înţeles de ce m-a pus să fac asta). Deci am smuls iarbă toată dimineaţa şi la prânz am venit Marco şi m-a luat înăuntru.
M-a lăsat să mă spăl pe mâni şi mi-a dat un sandviş. M-a aşezat la un terminal de AS400 de care nici nu auzisem şi mi-a arătat cum să introduc nişte facturi. A văzut că pot şi mi-a zis că mă angajează cu 800.000 lire pe lună (cam 800-1000 de dolari pe atunci). A luat ziarul şi a început să caute o gazdă pentru mine. În ziar era un titlu cu litere mari: IMMIGRATI, C'E LA SANATORIA!, o ştire despre un proiect de lege ce trecuse o cameră şi aştepta să treacă cealaltă sau trebuia semnat de preşedinte, nu mai ştiu, care ar fi legalizat toţi imigranţii, chiar ce noroc ar fi fost, dar nu a fost să fie, a căzut la vreo săptămână după aceea.
Aşa a început munca la Tormar.
La prânz luam trenul şi mergeam în centru la Caritas.
Marco mi-a găsit gazdă, mai ales că şederea mea la adăpost a durat numai trei săptămâni.
Şi aici încep sau poate au început chiar mai înainte coincidenţele stranii. Strada unde stăteam se chema Via delle Gardenie. Nr.35 Sc.C Ap.20. Eu în Bacău am stat pe strada Energiei Nr.35 Sc.C Ap.20. Ambele adrese la etajul 4, ultimul!
View Larger Map
Erau doi studenţi, pe cel care închiria îl chema Stefano diPietro parcă şi era din Campobasso. Mai era un tip, Alarico, alt student, cam beţiv şi declarat comunist. L-am văzut odată beat pe stradă. Al treilea era Davide, un evreu din Bari. Davide cânta la vioară şi la un moment dat a prins un job la un teatru. Deci apartamentul avea 3 camere plus terasa transformată în cameră. Toate aveau marmoră pe jos iar terasa avea fainaţă. Era pe colţ şi avea vedere la stradă.
Pe prietena lui Pietro o chema Angelita, aproape ca pe nevastă-mea.
Multe multe faze îmi amintesc dar una vreau s-o scriu ca să nu o uit.
Într-o zi, am impresia că după ce am pierdut job-ul la Tormar, a venit fratele lui Stefano. Spunea că era arhitect şi avea un birou (studio) de arhitectură în Campobasso. Nu mă vedea cu ochi prea buni. M-a dus la barul din stradă şi mi-a făcut cunoştinţă cu un tip, iar acela a dat din cap că nu.
În ziua acea a apărut şi o brunetă, cam solidă, cu o rochie albă cam sumară parcă din in topit. Fratele lui Stefano mi-a zis i-ar face ceva, un verb pe care încă nu îl ştiam dar fetei îi plac fetele. Când l-am întrebat ce înseamnă ce a zis chiar s-a uitat la mine ca şi cum ar vrea să mă ia la bătaie iar eu i-am zis repede credo che o capito che significa... Tipa cred că semăna cu o cunoscută cântăreaţă care pe vremea aceea o ascultam tot timpul la Radio Dimensione Suono.
La un moment dat a apărut un prieten de-al lui Alarico din America de Sud care avea maşină.
Altă dată, pe la început a apărut o soră a lui Alarico. Era foarte tânără, prietenoasă şi spunea că e studentă la Dublin, Irlanda. Şi ea seamănă cu o celebritate.
Deci hai să repetăm. Eu, un imigrant român, fără bani, zdrenţuros contra o gaşcă de actori şi celebrităţi care eu nu ştiam cine sunt. Au făcut ce au vrut până la un moment dat cineva i-a liniştit şi atunci ei mi-au spus să plec de la job şi eu normal după 3 luni de asemenea viaţă în Italia, am plecat direct la gară... A nu am mai "lucrat" două zile ca să-mi fac bani de tren pentru că toţi banii, un milione, adică o mie de dolari pe vremea aceea tocmai îi trimisesem acasă...
A şi îmi mai amintesc ceva. Am luat-o înapoi pe acelaşi traseu pe care am venit dar la graniţa cu Austria când a oprit trenul un grănicer austriac a venit direct la mine, mi-a spus să cobor, şi a spus cuvântul Trieste. Atât.
Chiar şi la Caritas sub gară eram o gaşcă de trei parcă care după aceea ne întâlneam mereu duminicile când ne plimbam pe via dei Fori dei Imperatori, acolo unde este zidul cu harta Romei care includea şi Dacia, iar unul din cei trei era un tip din Brazilia.
Va urma. (RDS, non c'è e tanti d'altri!)
Dacă vrei, poţi!
Era o reclamă la Adidas prin anii 90. Steffi Graff. Adidas Torsion. O modă care a trecut. Steffi Graff care a avut probleme cu fiscul. Chiar reclama aceea era adresată celor fără bani pe atunci de la noi. Era şi un leu care răgea în clip? A şi reclama cu romul Bacardi, ăla cu liliacul pe etichetă!
Deci prin mai 93, după sfaturile unei persoane din Focşani (ce sfaturi că a fost persuasiune) mi-am cumpărat un bilet la un târg de informatică din Viena, CeBIT sau aşa ceva. Cu gândul să încerc să trec în Italia.
A ce faze s-au întâmplat la târg. Era o tipă de la Microsoft. Mi-a zis că dacă învăţ bazele limbii germane să o sun peste câteva luni că poate îmi dă un job.
Erau multe bufeturi şi mi-era o foame... Dar nu aveam bani să cumpăr nimic.
A doua zi după târg mi-am luat bilet de tren până la graniţa cu Italia. La punctul de frontieră, destinaţia mea de pe bilet, am coborât din tren şi mă gândeam cum să trec graniţa, fără viză. Am mers pe jos şi am văzut chiar fâşia de frontieră cu porţiunea de pădure lipsă. Am ajuns la o staţie de benzină de la care se vedeau benzile autostrăzii care treceau printre nişte stâlpi unde erau grănicerii.
După câteva ore de stat acolo a venit din Italia un tip cu un van probabil să cumpere ceva mai ieftin de la magazinul de lângă staţia de benzină. Angelo. Cu câtă italiană ştiam eu l-am întrebat dacă poate să mă treacă. Vuoi una passeggiata? Aspetta qui. A intrat în magazin şi a stat cât mi s-a părut o veşnicie. Eram obosit, fără bani, nu ştiam ce voi face dacă nu voi trece. Cred că nu aveam bani să mă întorc în România. Viza de Austria îmi expira în seara aceea!
Bine a ieşit din magazin şi m-a invitat pe locul din dreapta. A pornit şi când am ajuns la punctul de trecere l-a salutat pe grănicer. Acela a vrut să treacă prin faţa van-ului spre mine, probabil arătam nefamiliar. Atunci Angelo a ridicat piciorul de pe ambreiaj şi a smucit van-ul şi a blocat motorul. Grănicerul s-a făcut că se sperie şi s-a dat la o parte şi ne-a lăsat să trecem. Nu cred că vroia să-şi strice ziua pentru că dacă spunea cuiva, faza se lăsa cu poliţie, etc.
A fost un minut care mi-a definit viaţa. Deci am intrat în Italia. Când am ajuns în centrul acelei localităţi de graniţă, Tarvisio, era lume adunată şi un accident. Un tip se răsturnase cu motocicleta. C'è il mio nipote! a zis Angelo şi m-a lăsat câteva străzi mai departe.
Am mers pe jos până la ieşirea din Tarvisio. Tot timpul mă uitam înapoi şi mă gândeam că acuşi acuşi o să vină vreun poliţist să mă aresteze. De fapt feeling-ul ăsta l-am avut tot timpul în Italia. (Degeaba, căci după 3 luni adică după ce m-am săturat de Italia, m-am dus la poliţie, LOL, să le spun că sunt ilegal, credeam că or să mă trimită ei înapoi, dar au început să râdă şi mi-au zis să-mi văd de treabă). Mă uitam la calea ferată din vale şi la autostradă şi nu-mi imaginam cum o să ajung la Roma, unde era soţul tipei care m-a convins să plec.
La ieşirea din Tarvisio era un alt benzinaio. Un tip tânăr care nu avea clienţi şi se pregătea să închidă şi a stat de vorbă cu mine. I-am povestit cum am învăţat italiană de la televizor (bine pe fondul francezei care o ştiam binişor din liceu) şi i-am zis că vreau să merg la Roma să caut ceva de lucru.
Tipul la un moment dat a zis că ce dracu, e plină Italia de imigranţi şi criminali, iar eu dacă vreau să caut ceva de lucru mă va ajuta. M-a urcat în maşină şi m-a dus pe autostradă câteva localităţi spre interior.
View Larger Map
Aici pe unul din scaunele astea am petrecut prima noapte în Italia, aşteptând dimineaţa când am luat primul intercity spre Roma. Toată noaptea au circulat maşini, unele cu tobele de eşapament modificate. Când se liniştea un zgomot, apărea altul, maşini, sirene de salvare care eu credeam că sunt de poliţie, etc. Eram terminat de oboseală dar nu aveam cum să adorm pe un scaun din acela. Tipul de la staţia de benzină mi-a dat şi vreo două zeci de mii de lire să stau la barul unde erau scaunele acelea dar barul s-a închis. Probabil aveam suficienţi bani să stau la hotel, dar nici nu am ştiut că era hotel acolo, am ajuns noaptea şi am intrat direct în bar şi am cerut o cafea, după cum mi-a spus el. Mi-a dat barmanul un degetar de cafea şi eu credeam că m-a ghicit că nu am bani şi mi-a dat şi el ce a avut mai ieftin. LOL pe atunci nu ştiam de ristretto şi espresso, ce proşti eram românii pe atunci... La vreo oră după aceea a închis barul iar gara era şi ea închisă, până dimineaţa.
Ok dimineaţa am pornit spre Roma. Trenul mergea poate mai repede decât maximul de atunci din România, 120 kmh, dar din cauza numeroaselor tunele părea că merge mai repede. Am dormit câteva ore.
Am ajuns la Roma pe nişte nori negri, apăsători, iar totul părea întunecat. Prima noapte am dormit-o în autobuz, am mers toată noaptea în autobuz.
Era un birou al Caritas diocesana lângă gara Termini. Am aplicat acolo pentru servicii.
Dar o săptămâna am dormit cu alţi români, pe unde am putut. Prin trenuri în gară. În cimitire de maşini. Ţin minte într-o noapte am dormit la parter într-o maşină sub alte două. La un moment dat un tip de la etaj s-a p...
OK după o săptămână am ajuns în adăpostul de sub gara Termini. Era un dormitor, erau maşini de spălat şi călugăriţe care ajutau. Unele haine după o săptămână nu se mai puteau spăla.
Am făcut şi o baie şi mi-au dat nişte haine printre care o cămaşă de mătase, gri-mov.
Mi-au zis alţi români cum să caut de lucru. Am luat un autobuz spre zona cu firme din estul Romei pe via Casilina. Bineînţeles, nu puteam să calc codul onoarei românilor, deci nu foloseam bilet de autobuz.
În gară se vindeau cartele de telefon la jumate de preţ. Românii blocau ieşirea cartelei din telefon şi după aceea le recoltau.
Intram, la vreo firmă, spuneam o frază două, sono ingegnere Rumeno, parlo inglese i francese e sto cercando di lavoro.
După câteva zile am intrat la Tormar, la 30 Via dei Ruderi di Torrenova. Marmi i Graniti. Am uitat cum era numele mic al patronului. Ventrella. Avea doi băieţi, Marco şi Maurizio. Pe nevasta lui Maurizio o chema Carla. Mai aveau şi o secretară. Il ragioniere, Legalupo. Aveau un calculator, AS400 pentru baza de date şi contabilitate şi nişte PC-uri. A şi încă un tip am uitat cum îl chema, Ettore.
Dar în prima seară am stat de vorbă cu bătrânul, care era singur la firmă. Am să-i spun Ventrella până îmi amintesc. Vorbea când italiană, când dialectul roman. Când începeau ei să vobească romana între ei nu mai înţelegeam nimic.
Era foarte mişto înăuntru, pe jos granit lustruit eu am crezut că-i dat cu ceară şi mă temeam să nu alunec. PC-uri şi terminale de AS400. Maşină de cafea în holul de la intrare şi un mic slogan în hol deasupra uşei: MARMI I GRANITI SONO PRODOTTI NATURALI!
View Larger Map
Ventrella a desenat un cerc pe o foaie de hârtie su la scrivania şi a pus un punct în mijloc şi a zis: Sei nel mezzo del cerchio!
(Chiar zilele trecute am revizuit nişte simboluri masonice dintre care cercul cu punct în mijloc. Am unul chiar şi acum, în frigider).
După o pauză în care am mai discutat alte chestii, a întrebat: Sai leggere? La care am rămas blocat. Nu ştiam ce înseamnă leggere. LOL.
Până la urmă mi-a zis: Vieni domani e parlerai con i miei figli, vediamo che dicono loro, io no so niente di queste cose come i computer...
OK, gata, mi-a crescut inima, m-am dus la adăpost sub gară şi am venit a doua zi dimineaţa la ora la care mi-au zis, îmbrăcat în cămașa mov de mătase de la Caritas.
Bătrânul m-a luat şi m-a dus în curte. Erau stive de marmora şi granit aşezate vertical pentru a fi văzute de clienţi şi între ele creştea iarbă. M-a pus să smulg iarba dintre ele cu mâna. (Chiar, mai târziu, după vreo lună-două am văzut cum le tăiau cu o maşină cu fir de nailon, chiar nici azi nu am înţeles de ce m-a pus să fac asta). Deci am smuls iarbă toată dimineaţa şi la prânz am venit Marco şi m-a luat înăuntru.
M-a lăsat să mă spăl pe mâni şi mi-a dat un sandviş. M-a aşezat la un terminal de AS400 de care nici nu auzisem şi mi-a arătat cum să introduc nişte facturi. A văzut că pot şi mi-a zis că mă angajează cu 800.000 lire pe lună (cam 800-1000 de dolari pe atunci). A luat ziarul şi a început să caute o gazdă pentru mine. În ziar era un titlu cu litere mari: IMMIGRATI, C'E LA SANATORIA!, o ştire despre un proiect de lege ce trecuse o cameră şi aştepta să treacă cealaltă sau trebuia semnat de preşedinte, nu mai ştiu, care ar fi legalizat toţi imigranţii, chiar ce noroc ar fi fost, dar nu a fost să fie, a căzut la vreo săptămână după aceea.
Aşa a început munca la Tormar.
La prânz luam trenul şi mergeam în centru la Caritas.
Marco mi-a găsit gazdă, mai ales că şederea mea la adăpost a durat numai trei săptămâni.
Şi aici încep sau poate au început chiar mai înainte coincidenţele stranii. Strada unde stăteam se chema Via delle Gardenie. Nr.35 Sc.C Ap.20. Eu în Bacău am stat pe strada Energiei Nr.35 Sc.C Ap.20. Ambele adrese la etajul 4, ultimul!
View Larger Map
Erau doi studenţi, pe cel care închiria îl chema Stefano diPietro parcă şi era din Campobasso. Mai era un tip, Alarico, alt student, cam beţiv şi declarat comunist. L-am văzut odată beat pe stradă. Al treilea era Davide, un evreu din Bari. Davide cânta la vioară şi la un moment dat a prins un job la un teatru. Deci apartamentul avea 3 camere plus terasa transformată în cameră. Toate aveau marmoră pe jos iar terasa avea fainaţă. Era pe colţ şi avea vedere la stradă.
Pe prietena lui Pietro o chema Angelita, aproape ca pe nevastă-mea.
Multe multe faze îmi amintesc dar una vreau s-o scriu ca să nu o uit.
Într-o zi, am impresia că după ce am pierdut job-ul la Tormar, a venit fratele lui Stefano. Spunea că era arhitect şi avea un birou (studio) de arhitectură în Campobasso. Nu mă vedea cu ochi prea buni. M-a dus la barul din stradă şi mi-a făcut cunoştinţă cu un tip, iar acela a dat din cap că nu.
În ziua acea a apărut şi o brunetă, cam solidă, cu o rochie albă cam sumară parcă din in topit. Fratele lui Stefano mi-a zis i-ar face ceva, un verb pe care încă nu îl ştiam dar fetei îi plac fetele. Când l-am întrebat ce înseamnă ce a zis chiar s-a uitat la mine ca şi cum ar vrea să mă ia la bătaie iar eu i-am zis repede credo che o capito che significa... Tipa cred că semăna cu o cunoscută cântăreaţă care pe vremea aceea o ascultam tot timpul la Radio Dimensione Suono.
La un moment dat a apărut un prieten de-al lui Alarico din America de Sud care avea maşină.
Altă dată, pe la început a apărut o soră a lui Alarico. Era foarte tânără, prietenoasă şi spunea că e studentă la Dublin, Irlanda. Şi ea seamănă cu o celebritate.
Deci hai să repetăm. Eu, un imigrant român, fără bani, zdrenţuros contra o gaşcă de actori şi celebrităţi care eu nu ştiam cine sunt. Au făcut ce au vrut până la un moment dat cineva i-a liniştit şi atunci ei mi-au spus să plec de la job şi eu normal după 3 luni de asemenea viaţă în Italia, am plecat direct la gară... A nu am mai "lucrat" două zile ca să-mi fac bani de tren pentru că toţi banii, un milione, adică o mie de dolari pe vremea aceea tocmai îi trimisesem acasă...
A şi îmi mai amintesc ceva. Am luat-o înapoi pe acelaşi traseu pe care am venit dar la graniţa cu Austria când a oprit trenul un grănicer austriac a venit direct la mine, mi-a spus să cobor, şi a spus cuvântul Trieste. Atât.
Chiar şi la Caritas sub gară eram o gaşcă de trei parcă care după aceea ne întâlneam mereu duminicile când ne plimbam pe via dei Fori dei Imperatori, acolo unde este zidul cu harta Romei care includea şi Dacia, iar unul din cei trei era un tip din Brazilia.
Va urma. (RDS, non c'è e tanti d'altri!)
Friday, July 20, 2012
C I S V
---------- Forwarded message ----------
From: "George Ion" <geion@verizon.net>
To: < international@cisv.org>
Cc:
Date: Sun, 5 Oct 2008 22:20:17 -0700
Subject: Question
Gheorghe Ion
6810 SW Hall Blvd #16
Beaverton, OR, 97008
geion@verizon.net
503-367-3377
Hello
In 1972 when i was twelve I've been in a CISV camp in Kisdorf, near Hamburg, Germany, sent by the communist regime in Romania.
The exact location is Ulmenhof in Kisdorf, as shown below. It's probably a school now.
http://www.panoramio.com/photo/4659551
Seeing that picture triggered lots of memories.
I never quite understood why me, because there were many other eligibile (children of the communist elite), like the other three kids in the Romanian delegation. I never quite understood why an organization like yours would invite children from the communist countries, since the only ones that would benefit would be the children of the above elite, with few exceptions.
Not speaking any international language, except for a few french words made it tough for us, almost traumatizing. We weren't able to communicate with the other kids. I remember quite vividly Klauss, the director of the camp asking me severeal times in French: "Pourquoi tu es toujour si seul ?". That made me feel somewhat guilty.
I also have nice memories from there, like driving a car for the first time in my life (a Renault 4 owned or rented by Olaf from Sweden) and being saved from drowning in an Olympic size swimming pool. (I was a poor swimmer at that time.)
Also dancing for the first time in the dark in a "discoteque" with the chef's daughter, Suzanna (I don't know the exact spelling) organized by a couple of local german guys that were hanging around. I think one of them was the son of a prominent local CISV member.
I remember once Klauss filmed me with a nice camera with zoom I also played with and during projection, the film jammed and I saw my image catching fire on the screen.
I am asking your help in consolidating the memories of those days with the complete list of the sites visited and a list of the staff present in the camp with their qualifications.
As I said I didn't speak any English at the time. But from singing the camp's song every morning, i memorized the words and reconstructed the lyrics later on. Please confirm that this was the camp's song lyrics.
"Here in this village you may see
Children living happily
Swedes, Finns, Turks, Romanians
British, Germans, Canadians
Philippines, Italians too
We have many things to do
How am i alike to you"
Especially the last line doesn't sound quite right.
Many appreciations for your work,
Gheorghe Ion
---------- Forwarded message ----------
From: "George Ion" <geion@verizon.net>
To: <secretary.hh@de.cisv.org>
Cc:
Date: Tue, 7 Oct 2008 06:36:38 -0700
Subject: Fw: Fwd: Question
Hello
I wasn't lucky contacting the global site. Please read the following thread and help me if you can.
George Ion
----- Original Message -----
From: Bertil Hron
To: geion@verizon.net
Sent: Tuesday, October 07, 2008 5:07 AM
Subject: Re: Fwd: Question
Dear Gheorghe,
Thank you very much for your e-mail. It is good to hear that, after so many years, you are still thinking of your CISV experience.
First of all, as regards names and addresses we are not able to give out personal details about participants. However, we recommend that your register on the CISV Friends website ( http://friends.cisv.org) and claim participation in your Village (V-1972-006), and in doing so, possibly make contact with other people who participated in your programme.
By registering on the CISV Friends website you will also receive regular links to CISV publications such as CISV News and the CISV Annual Review.
Secondly, I am afraid we do not have the specific information you are requesting as related to excursion destinations.
Thirdly, as for the lyrics you provided, these appear to have been specific to your programme. Sometimes in the different programmes the lyrics of the CISV song and other songs are adapted by the participants to fit their programme or as part of a performance for a public occasions such as Open Day.
The official lyrics of the CISV Song are these:
The CISV Song (Kathleen Milne/Bjarne Kirk)
Here in this village you may see
Children living happily
Different race and different land
Here we come to understand
One another’s point of view
Learning through the things we do
How alike am I to you
Here we live and eat and sleep
Talk and laugh and sometimes weep
Here we share our hopes and fears
Build a bridge across the years
Sow a seed and plant a tree
Beneath whose branches there may be
All the nations gathered free
That our children so may grow
In a world we did not know
Sharing all they have to give
Learning how to love and live
In our hands the future lies
Seize the moment ‘ere it flies
Stamp the present with an act
Dare to make our dream a fact
Cheers,
Bebbe
Tuesday, 7 October 2008
03/31/1972 Don't know if i wrote above about holding hands while singing the version of the song written first above. Stumbled across a picture today. At the end of the song we were turning around while still holding hands forming a circle eacg facing outside and only then we were breaking with hands throwing them towards ground.
From: "George Ion" <geion@verizon.net>
To: < international@cisv.org>
Cc:
Date: Sun, 5 Oct 2008 22:20:17 -0700
Subject: Question
Gheorghe Ion
6810 SW Hall Blvd #16
Beaverton, OR, 97008
geion@verizon.net
503-367-3377
Hello
In 1972 when i was twelve I've been in a CISV camp in Kisdorf, near Hamburg, Germany, sent by the communist regime in Romania.
The exact location is Ulmenhof in Kisdorf, as shown below. It's probably a school now.
http://www.panoramio.com/photo/4659551
Seeing that picture triggered lots of memories.
I never quite understood why me, because there were many other eligibile (children of the communist elite), like the other three kids in the Romanian delegation. I never quite understood why an organization like yours would invite children from the communist countries, since the only ones that would benefit would be the children of the above elite, with few exceptions.
Not speaking any international language, except for a few french words made it tough for us, almost traumatizing. We weren't able to communicate with the other kids. I remember quite vividly Klauss, the director of the camp asking me severeal times in French: "Pourquoi tu es toujour si seul ?". That made me feel somewhat guilty.
I also have nice memories from there, like driving a car for the first time in my life (a Renault 4 owned or rented by Olaf from Sweden) and being saved from drowning in an Olympic size swimming pool. (I was a poor swimmer at that time.)
Also dancing for the first time in the dark in a "discoteque" with the chef's daughter, Suzanna (I don't know the exact spelling) organized by a couple of local german guys that were hanging around. I think one of them was the son of a prominent local CISV member.
I remember once Klauss filmed me with a nice camera with zoom I also played with and during projection, the film jammed and I saw my image catching fire on the screen.
I am asking your help in consolidating the memories of those days with the complete list of the sites visited and a list of the staff present in the camp with their qualifications.
As I said I didn't speak any English at the time. But from singing the camp's song every morning, i memorized the words and reconstructed the lyrics later on. Please confirm that this was the camp's song lyrics.
"Here in this village you may see
Children living happily
Swedes, Finns, Turks, Romanians
British, Germans, Canadians
Philippines, Italians too
We have many things to do
How am i alike to you"
Especially the last line doesn't sound quite right.
Many appreciations for your work,
Gheorghe Ion
---------- Forwarded message ----------
From: "George Ion" <geion@verizon.net>
To: <secretary.hh@de.cisv.org>
Cc:
Date: Tue, 7 Oct 2008 06:36:38 -0700
Subject: Fw: Fwd: Question
Hello
I wasn't lucky contacting the global site. Please read the following thread and help me if you can.
George Ion
----- Original Message -----
From: Bertil Hron
To: geion@verizon.net
Sent: Tuesday, October 07, 2008 5:07 AM
Subject: Re: Fwd: Question
Dear Gheorghe,
Thank you very much for your e-mail. It is good to hear that, after so many years, you are still thinking of your CISV experience.
First of all, as regards names and addresses we are not able to give out personal details about participants. However, we recommend that your register on the CISV Friends website ( http://friends.cisv.org) and claim participation in your Village (V-1972-006), and in doing so, possibly make contact with other people who participated in your programme.
By registering on the CISV Friends website you will also receive regular links to CISV publications such as CISV News and the CISV Annual Review.
Secondly, I am afraid we do not have the specific information you are requesting as related to excursion destinations.
Thirdly, as for the lyrics you provided, these appear to have been specific to your programme. Sometimes in the different programmes the lyrics of the CISV song and other songs are adapted by the participants to fit their programme or as part of a performance for a public occasions such as Open Day.
The official lyrics of the CISV Song are these:
The CISV Song (Kathleen Milne/Bjarne Kirk)
Here in this village you may see
Children living happily
Different race and different land
Here we come to understand
One another’s point of view
Learning through the things we do
How alike am I to you
Here we live and eat and sleep
Talk and laugh and sometimes weep
Here we share our hopes and fears
Build a bridge across the years
Sow a seed and plant a tree
Beneath whose branches there may be
All the nations gathered free
That our children so may grow
In a world we did not know
Sharing all they have to give
Learning how to love and live
In our hands the future lies
Seize the moment ‘ere it flies
Stamp the present with an act
Dare to make our dream a fact
Cheers,
Bebbe
Tuesday, 7 October 2008
03/31/1972 Don't know if i wrote above about holding hands while singing the version of the song written first above. Stumbled across a picture today. At the end of the song we were turning around while still holding hands forming a circle eacg facing outside and only then we were breaking with hands throwing them towards ground.
Tuesday, July 17, 2012
Cocălari
Poate au mai încercat şi alţii să lămurească provenienţa acestui cuvânt în română. Adevărul e că în ultimul timp cultura română e pe pause, lumea e avidă de cea internaţională care e pe fast forward şi ca de obicei, românii sunt flămânzi după cuvinte noi, care sunt cu atât mai mişto cu cât mai exotice şi misterioase.
Dar vine o vreme când orice mister se luminează. Ca de exemplu acum vă voi lămuri originea cuvântului cocălar, care nu e atât de naşpa pe cât pare la prima vedere. Din ce am găsit eu vine din italiană, de la verbul accoccolarsi. Un cuvânt destul de frumos în italiană, (ce cuvinte nu sună frumos în italiană) care poate să însemne şi confortul la care ajungi după un timp de muncă şi şedere într-o ţară nu atât de străină. Dar cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi amintesc de italieni care după ce am văzut eu în ultimii ani, toţi îmi par acum nişte accoccolati, oameni care se uită de două ori în fiecare direcţie când trec strada, şi odată după aia în gând, nu le place să rişte nimic şi în general sunt foarte calculaţi.
Vroaim de mult să scriu de chestia asta, nu am apucat, dar ieri am văzut video-ul Madonnei
LOOOOOL Ce spuneam, "Allacciati la cintura, stronzetta!" (Nu ştiam că Louise Ciccone chiar are un simţ al umorului, per se!) Thank you, Madonna, for the heads up!
Şi poate nu m-aş fi gândit vreodată la toate acestea dacă nu aş avea în minte verbul a (se) corcoli sau cocoloşi, folosit uneori familial în diferite regiuni din România.
Dar vine o vreme când orice mister se luminează. Ca de exemplu acum vă voi lămuri originea cuvântului cocălar, care nu e atât de naşpa pe cât pare la prima vedere. Din ce am găsit eu vine din italiană, de la verbul accoccolarsi. Un cuvânt destul de frumos în italiană, (ce cuvinte nu sună frumos în italiană) care poate să însemne şi confortul la care ajungi după un timp de muncă şi şedere într-o ţară nu atât de străină. Dar cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi amintesc de italieni care după ce am văzut eu în ultimii ani, toţi îmi par acum nişte accoccolati, oameni care se uită de două ori în fiecare direcţie când trec strada, şi odată după aia în gând, nu le place să rişte nimic şi în general sunt foarte calculaţi.
Vroaim de mult să scriu de chestia asta, nu am apucat, dar ieri am văzut video-ul Madonnei
LOOOOOL Ce spuneam, "Allacciati la cintura, stronzetta!" (Nu ştiam că Louise Ciccone chiar are un simţ al umorului, per se!) Thank you, Madonna, for the heads up!
Şi poate nu m-aş fi gândit vreodată la toate acestea dacă nu aş avea în minte verbul a (se) corcoli sau cocoloşi, folosit uneori familial în diferite regiuni din România.
Thursday, March 29, 2012
Hanno toccato la Luna
În sfârşit a apărut traducerea în italiană a acestei melodii (data postării). Cred că vorbesc în numele tuturor românilor dacă vreau să le "mulţumesc" aici tuturor dj-eilor care au difuzat această melodie când am fost în România în 2004, fără să aibă cea mai mică idee despre versuri. Nu are rost să-i mulţumesc lui Nino, fiindcă el probabil ştie ce-a făcut. I-am scris atunci un email pe care îl mai am cred şi l-am întrebat de traducerea în italiană sau o limbă "de circulaţie" iar el mi-a răspuns cu o scrisoare generică, plina de patriotism local, în care printre altele spunea că nu înţelege de ce lumea vrea să cânte mai mult în italiană (eu l-am întrebat doar de traducerea versurilor). Acum poate va răspunde, dar bănuiesc că la fel ca mulţi alţii, indirect şi pe alte canale. În schimb prin acel email am devenit fan oficial al său, fără să vreau, şi am rămas aşa probabil până când dintr-un motiv tehnic nu am mai primit acel newsletter sau am signed out, nu-mi amintesc. Pe atunci am fost intrigat de cât de mult s-a dat la radio în România această melodie în vara lui 2004 în ciuda faptului că nimeni nu înţelegea versurile, în afară de câteva cuvinte.
Aceste fotografii au fost făcută de mine la biserica ortodoxă românească din Oregon City. Tipul se numește Tudor Toader, am fost coleg cu el la AVX. El seamănă mult cu Nino d'Angelo și îmi spunea fratello dar când încercam să vorbesc italiană cu el punea capul în jos și nu spunea nimic. După ce "fata lui Aurel Popescu" cu care a fost căsătorit a murit de cancer (Ana Blandiana cred) s-a căsătorit cu Cornelia (Elena Udrea, Ibolya Olah, Angela Gheorghiu, etc.). El împreună cu Cornelia erau un fel de gospodari ai bisericii și organizau picnicuri.
Aceasta este una din camerele de producție suedeză Hasselblad care a fost pe lună. Ea se vinde acum cu vreun milion de dolari. Se poate vedea că îi lipsește ornamentele din piele care au fost lipite cu un adeziv pe părțile exterioare. Se știe că pe lună ziua temperatura poate atinge 200 de grade, suficient să prăjească acea piele și filmul dinăuntru. Dar poate că le-au ținut la umbră când au făcut pozele și au scos filmele repede și le-au băgat în buzunar.
https://en.wikipedia.org/wiki/Hasselblad