Teoria conspiraţiei

Tot felul de nebuni, ca de ex.David Icke, Alex Jones, etc., apar cu bloguri şi site-uri profesionale unde scriu chestii de obicei cu impact emoţional, care nu apar prin media principală, folosind tonul şi stilul celor care gândesc mai mult, nu ştiu suficient, şi în loc să îi ajute pe aceştia, debitează de cele mai multe ori baliverne amestecate cu chestii reale şi importante, şi se auto-etichetează cu termenul vag de teoreticieni ai conspiraţiei, monopolizând şi deturnând gândirea independentă. Căci ce s-ar întâmpla, tovarăşi, dacă am începe toţi să gândim, simultan?

Cândva am formulat o ipoteză, fericirea ar fi ceva ca o constantă universală, din care dacă se ia, nu ajunge la toţi, o fi aşa şi cu gândirea, sau e doar o spaimă întreţinută, ca prioritate principală de către liderii de facto, de multe ori oculţi (ascunşi) ?

Abandonarea independenţei (submisiunea) e naturală şi instinctivă, din moment ce în natură la orice specie care trăieşte în grup trebuie să fie un individ dominator iar ceilalţi trebuie să se supună, ca să nu fie haos sau pentru eficienţă. Unele specii precum albinele nu se supun unui individ, dar colectivităţii ca ansamblu.

Dar toate celelalte specii din natură sunt negânditoare şi nu au de ales.

Şi specia umană poate fi negânditoare, în caz particular. Căci le cuprinde pe toate conform teoriei evoluţioniste şi are această posibilitate. Nu e vital să gândeşti dar în societate e vital să te supui unor reguli.

Da, e adevărat că o societate cu cât e mai simplu organizată şi cu cât sunt reguli mai puţine, e mai eficientă.

În unele tipuri de societate aceste reguli sunt numite legi, iar în alte tipuri legile şi regulile sunt diferite şi regulile coexistă cu legile. Unele religii, precum creştinismul în comun cu iudaismul au un set propriu de legi, cele 10 porunci, care aplicate obiectiv probabil acoperă majoritatea legilor seculare.

Iar la tipurile de societate în care o parte din indivizi sunt organizaţi în mod paralel sau extra social pe structuri de tip clan sau mafii, în interiorul acestor organizații prevalează regulile, iar legile sunt opţionale, limitate la un anumit set şi de obicei călcate în grup, sistematic, grupul incluzând de multe ori şi instituţiile locale de apărare a legilor.

În mod paradoxal, un asemenea grup situat în afara legilor, impune şi mai multe restricţii de gândire indivizilor, sub oferta unei mai mari libertăţi, deci până la urmă poate servi unui sistem mai mare care îi subordonează, prin aceste puternice legături ilicite mai ales dacă reuşeşte să controleze vârful acestor organizaţii.


Am recitit şi eu în grabă  capitolul 5 din Deuteronom care include cele 10 porunci. Îmi amintesc când am auzit ultima dată de ele, cândva în 2001 sau 2002 când mergeam la David, mecanicul(patronul) de la Computer Age, firma lui de garaj. De obicei când mergeam la el şi nu avea de lucru stătea pe canapea (avea dureri mari de spate) şi citea Biblia. Când o termina, o lua de la început. Deci înainte de a se apuca să-mi lucreze la maşină, îmi citea ceva din Biblie, şi odată chiar m-a întrebat, George, dacă tu te consideri creştin, tu ştii cele 10 porunci? Şi mi le citea. (Acum am îndoieli despre cine era el în realitate).

Recitind şi în contextul acestui post, mă gândeam la versetul 20. "Să nu dai mărturii mincinoase asupra aproapelui tău!", a noua poruncă.

Pare că tot sistemul judiciar din majoritatea ţărilor se bazează pe această poruncă. Probabil aşa a fost la început. Dar în ziua de azi martorii sunt constrânşi să apară şi să spună adevărul despre infracţiunea sau crima la care au fost martori. Dacă nu apar sau dacă se dovedeşte că au minţit, vor fi ei înşişi pedepsiţi. Martorii sunt puşi în situaţii foarte incomode când trebuie să apară fiindcă îşi întrerup programul normal şi riscă să îşi facă duşmani pe cei împotriva cui depun mărturie, iar dacă mint riscă pedeapsa. Acest tip de proces judiciar este costisitor şi greoi.

În realitate, statistic vorbind, sunt mult mai dese situaţiile când trebuie să depui mărturie despre un eveniment la care ai participat nu în instanţă judecătorească ci în instanţe ad-hoc, unde două sau mai multe persoane dispută ceva în mod amiabil.

S-a vorbit mult despre ce este realitatea, şi unii filozofi mai extremişti şi nu numai încearcă să definească realitatea ca fiind doar una din percepţiile noastre asupra unei instanţe (socio-temporale), dintr-un punct de vedere personal, şi chiar par să aibă dreptate. Ceea ce este parţial adevărat fiindcă datorită limitărilor temporale nu putem să accedem toate aspectele unei felii a realităţii care ne interesează la un moment dat. Se fac tot felul de aproximări, se neglijează anumite aspecte iar altele pur şi simplu nu sunt observabile în mod eficient.

Se recomandă reevaluări şi remodelări continue în funcţie de nevoi, timp şi miza în joc.

Dar încercaţi să vă imaginaţi o societate care renunţă la porunca a noua, poate şi pentru simplul motiv (sau scuză) că nu putem fi observatori perfecţi ai realităţii, poate din motive ideologice, când este respinsă ca făcând parte dintr-un sistem religios.

Nu e treaba martorului să evalueze sau să modeleze acea felie de realitate care este scrutinizată în cel mai mic detaliu atunci când în miză este pedepsirea cuiva. El trebuie să spună doar care a fost percepţia lui la acel moment dat pe cât de bine poate iar restul este făcut de judecător, care ia în consideraţie şi alte aspecte lărgite. Într-o societate funcţională.

Tentaţia celor care resping acest mecanism social de autoreglare prin pedepsirea celor vinovaţi de încălcarea legilor este că dacă tot nu putem şti cu precizie ce s-a întâmplat, şansa erorilor judiciare este mult prea mare, având în vedere şi numărul mare de greşeli pe care îl fac oamenii deci şi judecătorii în mod obişnuit.

Dar un proces judiciar este un mecanism complet, unde este acuzare, apărare, martori, judecători şi posibil juraţi. Participă un număr mare de persoane cu interese divergente iar şansa de eroare scade datorită îngheţării în timp, sau stipulării faptelor.

Şi ajungem la titlul acestei postări, fiindcă bănuiesc că unii din cei care în mod voluntar se plasează în afara acestui sistem bănuiesc că majoritatea celor implicaţi, ca judecători, avocaţi, poliţişti, conspiră împotriva lor.

Nu este exclus ca în evoluţia societăţilor să fi fost momente când întregul sistem juridic a fost îndreptat împotriva unor întregi categorii.

Există o tendinţă actuală mai recunoscută, mai nu prea, când mulţi contestă sistemul prezent şi vin cu alternative, din care una extremă este reconstruirea altui tip de societate, cu alte reguli, de obicei bazate în cel mai simplu şi candid mod, respingând sau negând toate mecanismele existente.

Este cunoscut faptul că în societăţile închise bazate pe creştinism din Europa medievală s-a ajuns la o stagnare cunoscută şi sub denumirea de Evul Mediu, când pentru sute sau poate chiar peste 1000 de ani nu s-a întâmplat mare lucru până în momentul Renaşterii, care a coincis cu primul contact cu civilizaţia de peste ocean. (În afară de obişnuitelor războaie şi a invaziilor succesive. Cât de greu a fost pe atunci, ne putem imagina, după forma instrumentelor din spitale, raţiile călugărilor din mănăstiri, lungimea scheletelor, speranţa de viaţă etc. Ce efect civilizator au avut invaziile din nord, din sud sau importul de tehnologie. (Sau câţi au abuzat şi folosit selectiv poruncile.) Dar eu zic să ne eliberăm de tendinţe şi să încercăm să studiem această parte a istoriei când nu ne vede nimeni, cu Wikipedia, foarte accesibilă, sau alte surse)

Tendinţa modernă care vine în general din neaplicarea poruncilor, este acceptarea realităţii umane şi sociale în tot dinamismul ei, postulând imposibilitatea stipulării faptelor având ca argument imposibilitatea cunoaşterii lor intime în mod eficient, de unde şi lipsa oricărei logici a mărturiei în faţa unei instanţe, negarea necesităţii oricărui proces judiciar, care este greoi, ineficient şi consumator de timp şi resurse şi poate servi unora ca instrument de exploatare socială.

Carpe diem, seize the moment, surfarea realităţii, lăsarea în urmă a ceea ce s-a întâmplat, singura morală e bazată pe legături interumane de tip submisiune şi pe faptul că s-ar putea să mai avem nevoie de celălalt cândva.

(Bine şi în acest context este posibil orice, din care aş vrea să adaug ca exemplu pe unii parlamentari români de toate culorile, care scurtcircuitează toate sistemele menţionate şi umblă în toate direcţiile care nişte aspiratoare sau găuri negre insaţiabile.)

Stagnare contra dinamism fără limite. Tu în care extremă te situezi, prietene?