Lux de blog

Azi am primit în email mai multe poze de 6-7 MB fiecare. Eu pe blog pun pozele originale, care de la o cameră de 10 sau 14 MP ies de 2-4 MB. Nu ştiu cum reuşeşte cineva să scoată o poză de 7 MP în jpeg. Treaba lor. Ca să le încarc pe blog, îmi ia acelaşi timp cât ca să le ataşez la un mail. Dar blogger le micșorează (ca spaţiu nu mărime iar calitatea suferă doar puţin) şi dacă deschizi postarea apar sub 1 MB fiecare şi mult mai uşor de deschis şi privit.

Mulţi cred că blogul este nu ştiu ce. Nu e nimic, e un cont gratuit la blogger (cu aceeaşi parolă de la gmail, la fel ca şi pentru g+) care îl faci în 5 minute şi scrii acolo ce vrei să scrii ca să vadă mai mulţi (la care eu înainte trimiteam emailuri, iar unul din ei s-a săturat şi mi-a spus să fac blog).

Nu e mare diferență faţă de postările de pe fb, la fel sunt comentarii, like, share etc. Doar că ai link la fiecare postare (dar aşa ai şi la g+, nu ştiu dacă la fb). Şi am impresia că google nu se bagă să indexeze postări la fb, dacă dai un search nu găseşti rezultate şi de pe acolo. Dar la fb nu poţi să editezi o postare, dacă ai greşit ceva, poţi doar să copy, delete, paste într-o nouă postare şi apoi să corectezi după care postezi din nou.

Pentru cei care se gândesc că unele poze sunt prea private pentru un blog, hai să le spun. Dacă nu sunt prea private să le trimiţi unei cunoştinţe îndepărtate în spaţiu, timp, sau apartenenţă culturală, nu sunt prea private pentru un blog.

Mi-a mai luat un timp oarecare (o zi - două) la început cu personalizarea, mărimea, culoarea coloanelor, a literelor, a titlului, am scos bara de deasupra, etc. Dar nu e necesar să faci acestea.

Ce am văzut pe la blogurile româneşti.

Bloguri naive. Se trezeşte o domnişoară X la viaţă, îndrăzneală şi un feminism debordant şi îşi pune sentimentele voalate de nişte poze pastel. O filozofie, două, o poezie, o cometă, o planetă. Nu scrie nimic cu lunile. La nevoie, brusc devin combative până în pânzele albe, când de obicei frâiele blogulului şi parola sunt preluate de cei despre care am scris aici în ultimele paragrafe.

Bloguri de reclame. Ace, brice, dantele şi mode. Excursii, bănci, ce se mai vinde la greu încercaţii români. Dar şi acelea, la nevoie pot fi alese şi evocative iar aceste bloguri pot fi şi ele la nevoie vândute sau smulse din mâinile autorului iniţial.

Bloguri politice. Sunt de două feluri. Naşpa dacă citeşti unul le citeşti pe toate de acel fel. Poţi să cauţi şi în altele, probleme uşor diferite, care toate duc la aceeaşi concluzie. N-are cine să-i asculte, săracii. Combat bine, cu un praf de filozofie şi concluzii nica. Uşor personalizate, după numele şi mecla scriitorului care par împrumutate pentru acest scop unei entităţi sau trust unice. Pun sau rezolvă vreo problemă? Naşpa dacă nu ştii sau nu vrei să pui o problemă nici nu ai cum să o rezolvi fiindcă o deturnezi din prima.

Bloguri naţionaliste. Toţi dezvăluie ceva nemaiştiut, eroic, care rămâne şi uitat. Rezolva vreo problemă? N-am auzit de nici una până acum. Rămâne un gust despre personalitatea scriitorului, "are curaj dar nu are cine să îl asculte".

Blog de politicieni. Conturi gratuite de blogger sau wordpress, săraci dar curaţi. Care de obicei preiau orice problemă reală şi o transformă într-una falsă, care după aceea e redusă la absurd. Par că ştiu ce fac, dar nu sunt problemele pe măsura inteligenţei lor.

Bloguri de umorişti. Mai puţine, că trebuie să ai frază. Începute de Vântu, (cu pauze de puşcărie) preluate de Adamescu, apoi Ghiţă şi cine ştie cine până la urmă. În rest, aceleaşi nume de autori. Cu comentatori, din aceeaşi gaşcă de realizatori, răspândiţi pe la alte bloguri din alte categorii, ca să acopere tot spectrul. Scriu după sondaje şi cuvintele din căutări, etc. De la lume adunate, înapoi la lume date, cu un parfum sau mici idei care vârâte azi pot face mâine pui la categorii largi. Sau Dinescu, mare român de Viena.

Dar cel mai naşpa este că toţi par mânaţi din urmă de aceeaşi forţă, care pare cam unică, exclusivistă, atotvăzătoare şi atotţiitoare în frâu. Care au oameni peste tot, care citesc net-ul sau vb. la telefoane. Naşpa că e greu de coordonat. Unii mai scapă şi bagă mici strâmbe pe ici pe colo, ca să balanseze forţa.

Multe din problemele reale din România nu pot fi negate. Nici nu pot fi rezolvate că s-ar tăia macaroana la alţii. Şi atunci ce fac. Deturnează la greu, aruncă praf, schimbă gândul, manipulează ideile, orice se poate e permis. Important este să fie făcut cu cap ca să-şi atingă scopul. Timpul trece, vin generaţii noi care ştiu din ce în ce mai puţin şi-i interesează tot felul de chestii care nu au legătură cu viitorul pe termen lung al ţării lor.

S-a adus vorba recent prin presă de mult trâmbiţatul în trecut, mai nou uitatul cuvânt, infrastructură. Se întreabă oare lumea vreodată care-i infrastructura internetului, cine a plătit pentru aceasta şi cine la o adică poate interveni oriunde în el?

Până acum la blogger nu am avut probleme cu postările, ca la facebook, care îţi suspendă contul când vor ei, dar văd că tot ce scriu şi citesc în emailuri (am cont de gmail) este transparent şi apar răspunsuri unde nu mă aştept legat de ce am scris eu într-un email la o persoană care poate nici nu-l deschide. Cine este responsabil de aceasta? Bine or să-mi spună că din cauză că am Linux bla bla. Şi când aveam Windows se întâmpla la fel sau mai rău.

La o adică, pe internet nu e nici o securitate sau intimitate (privacy) din partea celor puţini.

Deci în concluzie, o armată de blogeri în spatele căreia stă aceeaşi forţă. Şi scriu nene. Cum se numeşte aceasta?