Phoenix

Numele păsării este pomenit de Eminescu în Odă în metru antic. O pasăre mitică din Egiptul antic unde se numea Bennu, care revenea o dată la 500 de ani după ce renăștea din propria cenușă. Vedem o astfel de ciclicitate în istorie, unde am avut o... Renaștere acum 500 de ani, care este un sfert din ultimii două mii de ani ai erei începute cu Nașterea lui Iisus, 1000 de ani de la apariția statului Ungariei pe teritoriul Europei și aproximativ 1500 de ani de la căderea imperiului Roman care a primit una din ultimele lovituri de la hunii conduși de Attila.

Postarea asta este însă despre formația de rock Phoenix care a fost celebră în anii 70 în România. Nu știu dacă voi termina postarea acum în seara (dimineața) asta sau vreodată, doar știu că o încep. Unul din motive a fost că l-am ascultat zilele acestea pe Baniciu, o față și o voce familiară dintr-o altă existență paralelă. Adică am cunoscut pe cineva cu care am petrecut mult timp în copilărie care arăta la fel și avea o voce familiară, deși la școală era declarat afon. Mai era un vecin, mai mare ca noi, care seamănă cu basistul de atunci.

Baniciu de asemenea cântă cu accent recunoscut de mine ca bucovinean, mai precis de Câmpulung, iar multe din temele și ideile sale par a fi luate de acolo. Valea Seacă este un cartier în Câmpulung. Bucovina, poate mai mult ca orice provincie veche românească păstrează probabil cel mai mult caracterul antic dacic, și din cauză depărtării de partea ocupată de romani.

Alt motiv care s-a combinat cu primul și a declanșat această postare a fost însă o melodie a unei formații mult mai celebre care am ascultat-o chiar acum la radio și mi s-a părut că imită o melodie de-a lor.

Am ascultat cred cel puțin o dată, în treacăt, Cantafabule, 1975, "albumul lor cel mai definitoriu" și ultimul înainte de plecarea majorității membrilor în Germania, unde au scos un disc ce seamănă mai mult cu un disc scos de Dracula Band, cel puțin la copertă, fiindcă nu am avut timp și nici tragere să ascult piesele. Am răsfoit puțin albumul Cantafabule, un album ambițios lung și cu de toate, de la folk progresiv până la un fel de proto-metal, la care probabil au contribuit mulți în afara celor 6 și am comparat cu ce am citit pe un site de folk progresiv, unde se pare că sunt încadrați de istoricii improvizați ai muzicii, din care primii și cei mai vocali sunt normal români.

Restul melodiilor, mult mai cunoscute și mai bune decât albumul, normal le-am ascultat la radio ca toată lumea, deși de unele nici nu știam că sunt Phoenix.

Contrar ce am mai citit acolo, pe forum, au făcut abuz de Moog, un instrument nou și fascinant, mai ales în primele piese, ceea ce le făcea greu de ascultat (chiar acum îmi amintesc) pentru o audiență mai largă decât niște entuziaști. O piesă mai melodică ce confirmă inspirația egipteană a numelui formației. Scara Scarabeus, ce pomenește de discul solar și amintește de o altă melodie de-a lor, Te întreb pe tine soare, scoasă cu doi ani mai înainte. Trebuie să amintim aici etimologia cuvântului scârbă din românește, care vine de la gângania pomenită acolo, dar poate și de cea mai celebră copertă, cea a formației Beatles, al cărui nume însuși este un elogiu al aceluiași vechi și frumos colorat dintre gândaci (beetles), având în centru bateria pe post de simbol solar sau gong. Bineînțeles totul are ceva de-a face cu tema dacică și ruina solară de la Sarmizegetusa, însă astăzi eu știu că egiptenii, deși provin de pe teritoriul Dunării de Jos, au plecat (migrat) în Egipt înainte de venirea dacilor, în jur de -3500, să construiască o piramidă în centrul geografic al lumii. Ambiții din epoca de piatră și tărâmul de aur.

Deci ce am auzit în seara asta la radio. Formația Steve Miller Band cu... Swing Town, 1977.

Deși nu e prima dată când mi s-a părut familiară melodia, și chiar că seamănă cu una de Phoenix, nu aș fi crezut vreodată că o să ajung să fac această comparație, pe o postare de blog. Mugur de Fluier, 1973. Dar s-au adunat mai multe motive și iată că o fac. Internetul cu posibilitățile sale, de la căutări ce altă dată ar fi însemnat luni de muncă în vreo două-trei ore, până la publicarea instant, cu tot cu material audio comparativ în fața oricui are un device, ceva. Ceva ce ar fi părut imposibil până acum câțiva ani, iar unora încă li se mai pare magie.

Ascultând de mai multe ori aceste piese mintea m-a dus imediat la o melodie favorită de-a mea, You are the Woman, Firefall, 1976. 
Și am rămas puțin pe gânduri după care mi-am amintit de Jethro Tull (tot din forum) și m-am dus la albumul lor definitoriu unde m-am oprit la piesa My God (1969). Poza de pe copertă este a unui boschetar din Londra.

După care am mers să mai ascult o melodie, nu mai știu a câta din albumul lui Phoenix. Aia cu șarpele.

Nu e vorba neapărat de plagiat, dar de ceva normal în lumea artelor. Influențe, confluențe, tributar. Toți se nasc unul din altul, după cum am mai spus. Dorința de a fi pe trend, pe val, dorința de a nu fi în afara valului, uneori lipsa de idei mai bune, rețete sau chiar comoditatea.

White Snake, profețit mai sus de Phoenix al nostru, tot un fel de proto-metalist, care prin anii 90 dat însă în pop-rock și chiar avut succes cu o piesă, a inclus în albumul său de debut o piesă de... Beatles.

O melodie care, nu știu de ce, îmi amintește de

o formație de pop rock din Germania.

Credeam că am terminat când mi-a venit încă o idee. Melodia asta, pe care o consider "a message for the future".

"Oh mother, tell your children
Not to do what I have done
Don't spend your life in sin and misery
In the House of the Rising Sun"

Metodă de diagnostic folosind antibiotice

Am mai scris asta într-o postare sau un comentariu ieri noapte, dar cred că am uitat să apăs butonul de postare la sfârșit deși sunt sigur că am mai editat pentru corecturi, deci trebuia să fie textul salvat, vroiam deci să completez ceva și nu am mai găsit textul pe fb (eu scriu atâtea, nu-i așa). Nu e mare lucru, voi scrie din nou într-o postare de blog pentru că este chestia prea importantă. Nici nu visez să brevetez așa ceva, chestia era prea evidentă pentru doctori ca să nu se fi știut până acum, deci pur și simplu au acoperit-o.

Totul se bazează pe niște amintiri din copilărie. Întotdeauna când luam antibiotice, simțeam în primele zile că zonele infectate (de obicei gât, amigdale) mă dureau mai tare și mai consistent, deși temperatura începea să scadă. Senzația de vindecare apărea doar după câteva zile de la terminarea tratamentului.

În ultimul timp am fost foarte bolnav, încă mai sunt, dar cu 3-4 trepte mai bine (de la 3 la 7 pe o scară de zece) decât am fost de exemplu la sfârșitul lui iulie. Asta fiindcă am luat antibiotice timp de  mai multe săptămâni. Picioarele care deveneau negre s-au albit tot așa cu 3-4 nuanțe sau mai mult, mi-a trecut durerea din dreptul vezicii biliare, alte dureri mocnite pe la colon, etc.. Alarma a fost niște umflături pe ambele părți ale feței, exact la articulația mandibulei. Ieri am aflat și cauza. O măsea care era tocită pe jumătate, acoperită cu plombe și un canin cu "tratament pe canal" care nu e altceva decât un dinte (os) mort, fără pulpă în interior, care a fost extirpată și înlocuită cu gutapercă, un tip de cauciuc natural. Cel puțin când l-a scos pe canin, la sfârșit atârna de el un fel de gel alb care se întindea, pe care doctorul l-a numi "țesut de inflamație", "inflammation tissue", poate a folosit un termen "pe înțelesul meu", probabil termenul medical e altul. Puroi.

Deci am observat o chestie. Când am început să iau antibiotice, am simțit un fel de căldură în tot corpul, mai ales la extremități, care în ultimii ani deveniseră reci, greu de încălzit chiar cu o pernă electrică, însoțită de o durere suportabilă. Și mi-am amintit de chestia care am descris-o din copilărie, dar nu am găsit o explicație până ieri.

Antibioticele distrug bacterii. Bacteriile și țesutul mort de la locul infectat trebuie eliminate de fluxul sanguin și trimise spre procesare nu știu unde, în ficat, etc.. Organismul astfel mărește fluxul sanguin în zona respectivă pentru a elimina aceste produse ale infecției tratate cu antibiotice și deci crește temperatura și apare senzația de căldură, de care v-ați dezobișnuit de mult timp.

Mai e o întrebare care mi-a venit mai târziu. Bine dar de ce nu face organismul singur chestia asta și mai ales de ce permite o infecție fără să crească temperatura, sau mai bine invers, lasă extremitățile să se răcească (sindromul mâinilor, picioarelor reci, etc.) micșorând fluxul sanguin fără să existe prea multă inflamație ci doar o durere vagă, accentuată "când se schimbă vremea" pe care mulți o numesc reumatism, organismul coexistând practic cu niște colonii de bacterii care-și fac veacul pe extremitățile sale, mai ales la persoanele mai în vârstă.

Sunt mai multe explicații posibile, plecând de la posibila "plictiseală" a organismului de a mai lupta, de a trimite macrofage și anticorpi în zonele respective și apoi a procesa produsele finale, mai ales când există în gură o sursă continuă de infecție, care "însămânțează" cu bacterii orice aliment consumat, ajungând la un compromis "o conviețuire" al cărui rezultat final putem să-l ghicim, până la o posibilă adaptare a unor tipuri de bacterii care produc enzime ce micșorează fluxul sanguin (vasoconstricție) și reduc durerea.

Consumul constant de alcool poate masca toate aceste probleme.

Astfel eu propun următoarea metodă de diagnostic a acestor infecții devenite simbiotice:

O simplă capsulă dintr-un antibiotic ieftin, netoxic, amoxicilina, care este un tip de penicilină. Dacă apare încălzirea extremităților însoțită de o anumită durere, se confirmă diagnosticul și tratamentul trebuie continuat.

La amoxicilină este foarte importantă păstrarea intervalului de administrare. Amoxicilina este procesată rapid de organism iar timpul de înjumătățire a concentrației în sânge este de o oră. La 8 ore o avem deja împărțită la 2 la puterea 7 sau concentrația inițială înjumătățită succesiv de 7 ori, deci o cantitate infimă. Dacă mai și sărim peste o doză, urmele care rămân nu face altceva decât să promoveze apariția bacteriilor rezistente, la fel ca în consumul de lapte cu antibiotice. Deci se recomandă o doză mică, de 250 mg la 4 ore și fără greșeli.

Dacă amoxicilina nu își mai face efectul putem trece la augmentin. Augmentin are o componentă, acidul clavulonic, care nu distruge bacterii dar împiedică formarea bacteriilor rezistente. Acidul clavulonic este foarte greu de obținut, deci este scump.

Cel mai probabil însă veți avea probleme cu administrarea. Adică după câteva doze vor apare durerile de stomac. Asta fiindcă esofagul și stomacul sunt primele în ordinea infectării, care de obicei originează la dinți infectați. Deci acele dureri sunt de fapt inflamații rezultate din lupta organismului cu infecția, și nu neapărat faptul că antibioticul ar fi atât de iritant (sunt altele mult mai iritante decât amoxicilina). Omeperazol se poate administra împreună cu amoxicilină pentru a reduce acidul din stomac care agravează inflamația.

Dacă nu se poate continua administrarea orală, se poate trece la intramuscular, care se mai practică în România (nu știu dacă faptul că mușchii respectivi rămân cu cicatrici în interior de la bulele de ser cu antibiotic sau doar "barbaria" metodei, care este dureroasă o face neexistentă în SUA, unde se practică administrarea intravenoasă). Mai este o metodă, neortodoxă dar foarte eficientă pentru că mărește timpul de absorbție deci menține concentrația mai scăzută dar mai constantă, și aceea este cea rectală, adică se administrează capsula obișnuită de antibiotic ca pe un supozitor (în link se vorbește de ampicilină, dar se poate sigur și amoxicilină și augmentin. Pentru ușurința administrării dar și protecția colonului se poate folosi puțin ulei de cocos sau de in).

Aceeași chestie ca la stomac, dacă există deja inflamație la colon administrarea va fi dureroasă la început, iar atunci se pot alterna cele două metode pentru a mări intervalul de administrare pe fiecare cale.

Se recomandă administrarea în paralel de vitamine, în special D și multi-vitamine (care conțin și C, care separat este foarte greu de suportat de un stomac iritat) pentru suportul general al organismului și al sistemului imunitar. O alimentație foarte variată și suficiente lichide pentru a menține sângele "subțire" și capabil de a curăța zona infectată.

Nu are rost să mai spun, tratamentul trebuie continuat atâta timp cât mai există inflamație (senzația de căldură, căci durerea se micșorează treptat) și aceasta poate dura luni de zile. Însă vă va adăuga niște ani, mai ales la persoanele trecute de 50. Se micșorează mult riscul de transmitere a infecției la plămâni sau septicemie (infecție generalizată galopantă), când plămânul nu mai poate absorbi destul oxigen și metabolismul începe să scadă, iar infecția se poate răspândi în tot organismul, când este necesară într-adevăr internarea la terapie intensivă (cu antibiotice în perfuzie bineînțeles). Septicemia este principala cauză a morții, înainte de cancer și boli de inimă, care este totuși ignorată de unele statistici.

Sieben Burgers

"Doamne dă-mi cuvintele și răgazul să scriu această postare de blog care îmi stă pe inimă!" De câte ori am folosit rugăciunea asta în ultimul timp?

Moment muzical la Sibiu. O piesă super nostalgică. Cine nu-și amintește acordurile lui Kirculescu de sâmbătă seara (care urmau celor ale lui Burt Bacharah de la 1001 de seri, care... ok nu vreau să merg în direcția aceea acum). What the heck. I will. Un paragraf. Cân-tecul cu desenul cu cățelul care face niște gesturi neașteptate pentru un cățel. Bicicleta care se transformă în caleașca cenușăresei (în timp ce melodia se transformă în Nut Cracker) și apoi în avion băi frate și împreună get high și chiar zboară și apoi crash într-un apartament. Era deliciul nostru secret de sâmbătă seara care se termina cu Dallas.

Și un freeze frame (stop cadru) pe Mihaela și Azorel (fără zor adică).

Cine stătea atunci să analizeze? O putem face împreună. Cu mintea noastră de-acum. Kirculescu, un pic de Gershwin, ok, mai mult Gershwin, bine, foarte mult Gershwin dar în ce nu a fost Gershwin (un jidan, dacă n-o fi și ăla fake, ca mai orice) din toată muzica scrisă după el? Niște intervaluri și arpegii în suită ceescătoare descrescătoare care amintesc de Debussy, cineva pe un forum spune că pianul seamănă foarte mult sau "Inspired by Mahler's 1st symphony", asta e rețeta, noi toți trăim la confluența (intersecția) influențelor a tot ce ne înconjoară, după cum cultură oricărei țări este media celor dimprejur plus acel je ne sais quoi, esența locală (Porumbescu).

Punerea în scenă a acestei piese la Sibiu (da, vine de la Sieben) este o operă de artă în sine. Supersexy (pentru o pianistă oricum) Monica Florescu

de data asta îmbrăcată în roșu aprins o execută destul de precis pentru un spectacol în aer liber și mai aruncă și niște zâmbete răpitoare în pauzele dintre mișcările voluptoase ca moartea lui Eminescu din Odă în metru antic de pe scaun.

Dar cine. Cine se joacă de-a v-ați ascunselea în spatele feței ei, cu o barbă de țap muzical, cu gene făcute cu albastru, cu jumătate de față acoperită de o cameră improvizată (după buget)? care-l face să arate ca un Schwarzenegger justițiar cu un ochi mecanic, deșteptat în afară? E un tip cu o chitară care nu știu dacă mai și cântă la ea (cine are partitura, are vreun acord de chitară, eu cât m-am uitat (nu am răbdare acum să văd tot video-ul) nu am văzut nimic), drept care ține mâna stângă acolo unde nu se vede, adică pe ultimele bare, dar totuși, totuși, dă și dintr-un deget? În timp ce scenariul și regia suprapune imaginea lui de cerber păzitor peste o turmuliță de copilași care se joacă în fața a 6 case care simbolizează apartamentele noastre de burghezi proletari care vedeam sâmbăta aceleași seriale ca americanii și chiar beam ca JR?

(Nu, chitaristul nu are capul foarte mare, pare doar foarte mare în comparație cu cel al Monicăi).

Încât îmi vine și mie să răcnesc, ca muzicantul...