Comentarii la un articol

Ce se să mai comentez într-un ziar. E posibil ca articolul a fost scris de mai mulţi experţi la un brainstorming, eu mă trezesc dimineaţa şi comentez la o frază, iar comentariul meu intră în contradicţie cu o altă frază sau cu ceva care am spus anterior. Şi nu mai pot şterge sau modifica dacă mă prind după amiază când mă mai deştep şi eu. Plus că pe acolo umblă o armată de comentatori profesionişti, plătiţi şi coordonaţi care poate fac parte din acelaşi club de brainstorming.

Recunosc că am intrat să citesc articolul din cauza pozei. Care nu e a autorului, LOL, Marcel Bărbătei sau cum îl cheamă. Dar nici nu scrie nimic sub poză.

Ce am văzut în articol atinge vechi preocupări ale mele. Cine sunt aceste secte creştine care au ajuns şi în România. (LOL îmi spunea odată un pocăit român din SUA că creştinii [sectele n.m.] au venit în România din Ungaria. Or fi venit, dar numai au trecut pe acolo, nu ştiu dacă au şi rămas. Care e istoria şi mai ales cine e în spatele lor.

Cine sunt aceşti joly-jockers ca cel pomenit în articol, căci într-adevăr, asta sunt, ei beneficiază doar cu sume mărunte care să le permită existenţa.

Marea şmecherie în ziua de azi, mai ales în America, este că nu mai poţi face deosebire între săraci şi bogaţi. Toţi se îmbracă la fel, conduc cam aceleaşi maşini, etc. (Poate aşa a fost de mai înainte, ar trebui să fac un mic research dar mă motivează cineva?). Entităţi private împing în faţă sclavi iar acum nu mai poţi să-i deosebeşti de oamenii reali fiindcă toţi vorbesc din microcăşti în urechi.

Cei din spate (nu neapărat evreii cu bani mulţi, ci alţii mai noi cu bani şi mai mulţi) racolează sau şantajează feţe cu nume care la o adică sunt terfelite, banii sunt luaţi de ei, deşi în această situaţie banii contează numai pentru păgubiţi, dar contează în schimb scandalul şi instaurarea atmosferei de ne-încredere, rea-credinţă cum spune tânăra avocată, şocată de realitatea sistemului.

Normal nici un avocat ieşit din şcoală, care a citit sau învăţat un cod penal, nu ar trebui să fie şocat de această realitate. LOL.

Sunt două posibilităţi. Ori studenţii la drept cred că acel cod penal e doar o carte de învăţat, naivii, ţinuţi de părinţi prin şcoli şi apoi aruncaţi în vâltoarea realităţii fără pregătire. Dacă e aşa, ar trebui să ia prima dată şi ei cazuri mai simple. Sau în ultimul an din şcoală să studieze cazuri reale. Sau să citească presa LOL.

Ori autorul vrea să implice că realitatea din România e mai dură decât poate codul penal cuprinde, sau acesta nu a fost croit după această realitate, şi atunci singurul scop al acestui articol este să micşoreze şi mai mult încrederea într-un sistem legal sau să mărească reaua credinţă. (LOL din câte am auzit codul civil e şi mai sperios decât cel penal, acolo sunt treburile într-adevăr complicate.) Dar dacă parlamentarii şi-au bătut joc de legea insolvenţei, oare a dispărut înşelăciunea din codul penal? Din câte am înţeles în România se poate face plângere penală direct de păgubiţi sau avocat iar în penal treburile sunt mul mai simple nu? Ia să mai citesc eu odată articolul că subiectul pare mai interesant decât am văzut eu la prima vedere, orbit şi de poză. Ok, am mai citit şi prin alte părţi, a fost plângere penală şi s-a construit vreo 10 la sută din proiect.

Da, aparent e o schemă cu păgubiţi, înşelători, intrare în insolvenţă, alte firme aduse pentru acoperire, lichidator complice, schema bine cunoscută pe care nici un avocat din România nu a învăţat să o spargă. LOL în America cuvântul schemă a fost complet deturnat de la folosirea iniţială, şi a ajuns să reprezinte escrocheria croită pe un tipar refolosibil. Scheme. (cu rezonanţă la alt cuvânt englez, skim sau skimming = smântânire).

Ori codul penal nu e bun, ori schema nu poate fi spartă, ori avocaţii sunt naivi, acesta e mesajul articolului. În România.

Dar mai sunt faze aici de care românii nu ştiu că nu le-a spus nimeni (Mă rog, Năstase a mai scris o carte, nu ştiu, nu am de unde să o cumpăr). Mai este un nivel deasupra acarilor şi a ţeparului Păun. Acela declarat vinovat şi nepedepsibil aici nu este beneficiar. Sau este mă rog, în anumite limite, pentru a face totul credibil. Beneficiar, doar cât să-şi ducă mai departe existenţa mizerabilă.

Beneficiarii schemei sunt cei care o organizează, cei ce l-au împins pe acesta în faţă, pentru că omul nu pare nebun, ca să-şi distrugă, cu atâta candoare, reputaţia în două ţări şi continente. Beneficiul, crearea şi menţinerea psihozei că în România totul este inutil, totul se duce de râpă, nu se poate avea încredere în firme mici, români, creştini, singura speranţă e la corporaţiile străine. (Există o tendinţă curentă a corporaţiilor care din punct de vedere tehnic şi organizaţional au ajuns să monopolizeze un domeniu, le merge financiar şi, bineînţeles, de ce nu s-ar băga şi în politică, pentru că aşa merită, au adus ordine în haos şi fiindcă nu au oameni care să o facă, inventează nişte păpuşi pe care îi pune să apară şi să vorbească frumos, aproape reinventând realitatea, şi îşi inventează şi duşmani pe măsură pe care îi strivesc, mediatic, zilnic, spre satisfacția tuturor celor ce au aderat la filozofia lor, de altfel foarte simplă, minimalistă, după schema cunoscută tuturor, Superman).

Dar dacă vom căuta bine, sunt sigur că el va zice că totul a eşuat din cauză că s-au pus piedici, au fost persecuţii, victime ale birocraţiei şi corupției din România. Dară totul a fost proiectat de la început ca un caz mediatic, orice latură va fi exploatată.

Iar în acest caz, o tânără avocată debutantă nu are nici o şansă, decât să impresioneze publicul. Iar ţeparul Păun în final va fi protejat sau nu dacă ei vor avea nevoie.


Există în America un număr de comunităţi de români închise, bazate pe apartenenţa la anumite secte religioase care par înfiinţate, organizate, menţinute cu know how şi asistenţă din umbră, cu membri semi analfabeţi care nu s-ar descurca în ţara aceea de unii singuri nici măcar o lună.

La o nevoie dintre ei se scot joly jockers, ţepari Păuni şi tot felul de alte personaje pe scena românească şi chiar internaţională.

Au fost mai multe scandaluri similare în SUA. Un număr de creştini români sunt în puşcării în această ţară. Dar aceia nu sunt semi analfabeţii de care de obicei nu se interesează nimeni. Sunt cei care au călcat strâmb şi nu au vrut să meargă până la capăt sau au încercat să saboteze şmecheria. (Unul din ei pare a fi Beni Lucescu, din Portland.) Alţii au plătit cu viaţa ce au scris - Cristian Ioanide. Şi aceştia sunt doar exemple.

Întreaga afacere miroase a media din faşă. O firmă privată, cu o singură persoană în faţă, fără trecut în domeniu, a ajuns să recruteze 120 de clienţi în Cluj pentru a construi o altă ţeapă. Cine i-a ajutat să recruteze, probabil din vorbă în vorbă. Cine a dat garanţii verbale, fiecăruia din cei 120. Etc. (Dacă ţeapa s-a dat între pocăiţi, la aceia nu e nevoie de multă convingere, dacă le spune şeful că e ok.)

Fraţi români, America e mare şi sunt multe entităţi private care acţionează internaţional pe aici, fiecare cum poate şi cum se pricepe. Când cineva, vreo corporaţie este arătată cu degetul sau creează probleme local, mai face câte o donaţie, îmi amintesc de cea atât de bruscă, a Nike, anul trecut, de 125 milioane de dolari către OHSU.

Mai sunt şi alte scandaluri legate de secte în România, total ignorate. Cineva ar trebui să înceapă cu începutul, să citească istoria penticostalilor din Rădăuţi.

Iar dacă un tip de "schemă" se repetă în România de un număr de ori, acolo ar trebui să acţioneze DNA şi să prevină, nu să depună un "volum de muncă" pe apa sâmbetei intervievând fraieri şi papagali prin Cluj. Şi poate de aceea lumea îi blamează pe aceştia din urmă, pentru că au fost nişte fraieri de sacrificiu pe altarul creşterii neîncrederii. Vorba lui George W. Bush: Trick me once, shame on you, trick me twice, shame on me. (LOL nu e vorba lui, e un proverb american, el doar a spus-o "recent" în public).

Dar poate că nici nu au existat bani reali în toată afacerea şi nu a pierdut nimeni nimic, decât vreo 10% cu care s-a construit ce este construit, puşi de amărâţii care acum ţipă tare ca să pară totul real.

Iar clădirile acelea neterminate, stau de 5 ani în zona cea mai scumpă a Clujului, veşnică sursă de amintire...

Dar din punct de vedere financiar, această ţeapă nu se poate compara cu drumul spre nicăieri care începe, trece şi se sfârşeşte în Transilvania şi care a costat 1.4 miliarde de euro plus dobânzile şi zece ani de navetă a agenţilor străini precum şi poluarea continuă a spaţiului mediatic. Drumul de care primul copilot al României nu ştie dacă e de bine sau de rău.

Lux de blog

Azi am primit în email mai multe poze de 6-7 MB fiecare. Eu pe blog pun pozele originale, care de la o cameră de 10 sau 14 MP ies de 2-4 MB. Nu ştiu cum reuşeşte cineva să scoată o poză de 7 MP în jpeg. Treaba lor. Ca să le încarc pe blog, îmi ia acelaşi timp cât ca să le ataşez la un mail. Dar blogger le micșorează (ca spaţiu nu mărime iar calitatea suferă doar puţin) şi dacă deschizi postarea apar sub 1 MB fiecare şi mult mai uşor de deschis şi privit.

Mulţi cred că blogul este nu ştiu ce. Nu e nimic, e un cont gratuit la blogger (cu aceeaşi parolă de la gmail, la fel ca şi pentru g+) care îl faci în 5 minute şi scrii acolo ce vrei să scrii ca să vadă mai mulţi (la care eu înainte trimiteam emailuri, iar unul din ei s-a săturat şi mi-a spus să fac blog).

Nu e mare diferență faţă de postările de pe fb, la fel sunt comentarii, like, share etc. Doar că ai link la fiecare postare (dar aşa ai şi la g+, nu ştiu dacă la fb). Şi am impresia că google nu se bagă să indexeze postări la fb, dacă dai un search nu găseşti rezultate şi de pe acolo. Dar la fb nu poţi să editezi o postare, dacă ai greşit ceva, poţi doar să copy, delete, paste într-o nouă postare şi apoi să corectezi după care postezi din nou.

Pentru cei care se gândesc că unele poze sunt prea private pentru un blog, hai să le spun. Dacă nu sunt prea private să le trimiţi unei cunoştinţe îndepărtate în spaţiu, timp, sau apartenenţă culturală, nu sunt prea private pentru un blog.

Mi-a mai luat un timp oarecare (o zi - două) la început cu personalizarea, mărimea, culoarea coloanelor, a literelor, a titlului, am scos bara de deasupra, etc. Dar nu e necesar să faci acestea.

Ce am văzut pe la blogurile româneşti.

Bloguri naive. Se trezeşte o domnişoară X la viaţă, îndrăzneală şi un feminism debordant şi îşi pune sentimentele voalate de nişte poze pastel. O filozofie, două, o poezie, o cometă, o planetă. Nu scrie nimic cu lunile. La nevoie, brusc devin combative până în pânzele albe, când de obicei frâiele blogulului şi parola sunt preluate de cei despre care am scris aici în ultimele paragrafe.

Bloguri de reclame. Ace, brice, dantele şi mode. Excursii, bănci, ce se mai vinde la greu încercaţii români. Dar şi acelea, la nevoie pot fi alese şi evocative iar aceste bloguri pot fi şi ele la nevoie vândute sau smulse din mâinile autorului iniţial.

Bloguri politice. Sunt de două feluri. Naşpa dacă citeşti unul le citeşti pe toate de acel fel. Poţi să cauţi şi în altele, probleme uşor diferite, care toate duc la aceeaşi concluzie. N-are cine să-i asculte, săracii. Combat bine, cu un praf de filozofie şi concluzii nica. Uşor personalizate, după numele şi mecla scriitorului care par împrumutate pentru acest scop unei entităţi sau trust unice. Pun sau rezolvă vreo problemă? Naşpa dacă nu ştii sau nu vrei să pui o problemă nici nu ai cum să o rezolvi fiindcă o deturnezi din prima.

Bloguri naţionaliste. Toţi dezvăluie ceva nemaiştiut, eroic, care rămâne şi uitat. Rezolva vreo problemă? N-am auzit de nici una până acum. Rămâne un gust despre personalitatea scriitorului, "are curaj dar nu are cine să îl asculte".

Blog de politicieni. Conturi gratuite de blogger sau wordpress, săraci dar curaţi. Care de obicei preiau orice problemă reală şi o transformă într-una falsă, care după aceea e redusă la absurd. Par că ştiu ce fac, dar nu sunt problemele pe măsura inteligenţei lor.

Bloguri de umorişti. Mai puţine, că trebuie să ai frază. Începute de Vântu, (cu pauze de puşcărie) preluate de Adamescu, apoi Ghiţă şi cine ştie cine până la urmă. În rest, aceleaşi nume de autori. Cu comentatori, din aceeaşi gaşcă de realizatori, răspândiţi pe la alte bloguri din alte categorii, ca să acopere tot spectrul. Scriu după sondaje şi cuvintele din căutări, etc. De la lume adunate, înapoi la lume date, cu un parfum sau mici idei care vârâte azi pot face mâine pui la categorii largi. Sau Dinescu, mare român de Viena.

Dar cel mai naşpa este că toţi par mânaţi din urmă de aceeaşi forţă, care pare cam unică, exclusivistă, atotvăzătoare şi atotţiitoare în frâu. Care au oameni peste tot, care citesc net-ul sau vb. la telefoane. Naşpa că e greu de coordonat. Unii mai scapă şi bagă mici strâmbe pe ici pe colo, ca să balanseze forţa.

Multe din problemele reale din România nu pot fi negate. Nici nu pot fi rezolvate că s-ar tăia macaroana la alţii. Şi atunci ce fac. Deturnează la greu, aruncă praf, schimbă gândul, manipulează ideile, orice se poate e permis. Important este să fie făcut cu cap ca să-şi atingă scopul. Timpul trece, vin generaţii noi care ştiu din ce în ce mai puţin şi-i interesează tot felul de chestii care nu au legătură cu viitorul pe termen lung al ţării lor.

S-a adus vorba recent prin presă de mult trâmbiţatul în trecut, mai nou uitatul cuvânt, infrastructură. Se întreabă oare lumea vreodată care-i infrastructura internetului, cine a plătit pentru aceasta şi cine la o adică poate interveni oriunde în el?

Până acum la blogger nu am avut probleme cu postările, ca la facebook, care îţi suspendă contul când vor ei, dar văd că tot ce scriu şi citesc în emailuri (am cont de gmail) este transparent şi apar răspunsuri unde nu mă aştept legat de ce am scris eu într-un email la o persoană care poate nici nu-l deschide. Cine este responsabil de aceasta? Bine or să-mi spună că din cauză că am Linux bla bla. Şi când aveam Windows se întâmpla la fel sau mai rău.

La o adică, pe internet nu e nici o securitate sau intimitate (privacy) din partea celor puţini.

Deci în concluzie, o armată de blogeri în spatele căreia stă aceeaşi forţă. Şi scriu nene. Cum se numeşte aceasta?

Ocean 2013

Nothing has changed since i've last been there. However, a defective tsunami alarm made me and Angela run with our heads turned behind and we each almost had heart attacks, but nobody else ran, which make me think... we were the only ones on that beach who didn't know it was a false or fake alarm... And yes, it's a crow eat crab world out there, the seagulls by now mobbed together and only eat bread they feed them with in the parking lots... Other than that, really boring... 30 dollars spent on gas, 200 miles (300 km), 4 hours of driving behind smoking cars... The same trick, click on a picture to enlarge them all.

The last picture is taken from flickr

One day i dropped my small AGFA. After, i thought it was making a noise when turning off and closing the lens. I took it apart and saw all the optical mechanism is compact, could no go any further. I think it was a purely functional noise. Today i found a missing screw although i remember precisely i put them all in the right place because i had trouble matching them. No, i didn't do anything to it and did not put a spell inside or outside the camera. The speck of dust on my SONY's sensor disapeared as well. At least, there's a doubt about that one, cause it vibrates every time i turn off power to shake out dust. But i think, like the song says, i'm not alone.