Waiting On The World To Change

Ἢ τὰν ἢ ἐπὶ τᾶς

Cine nu ştie de Sparta. Am învăţat la şcoală. Ştim că ei primeau o educaţie spartană. Altceva?... Spartacus, am văzut filmul. Cu ce era? Cu unul care bătea tare...?

Deci ce spune la Wikipedia. Au apărut cam în anul 1000 î.Chr. În sudul Greciei, unul din cele 4 grupuri etnice dorice. Pe la 650 au devenit dominanţi în Grecia. O ipoteză e că au venit din Nord.

La naştere copilul era scăldat în vin. Unii nu rezistau. Era o primă formă de selecţie. La vărsta de 7 ani copilul era luat de la mamă şi dus într-o tabără militară. Li se dădea intenţionat hrană puţină, erau forţaţi să fure. Nu erau pedepsiţi pentru că furau dar dacă erau prinşi pentru că au fost prinşi. Erau învăţaţi să citească. La 12 ani băieţii trebuiau să-şi aleagă un partener dintre spartanii adulţi care îi iniţia şi le transmitea cunoştinţele. Se forma o relaţie strânsă care ajuta în bătălii.

Ceea ce istoricii numesc pederastie instituţionalizată.

La 18 ani deveneau parte din armată. Începându de la 20 ani intrau în grupuri de 15, de diferite vărste şi se întâlneau în fiecare seară pentru cină.

La 30 ani se căsătoreau şi la 60 ieşeau la pensie. La căsătorie femeia era rasă în cap şi era prezentată mirelui pe întunerec. [Probabil că erau şocaţi când se uneau cu femei pentru prima dată].

Despre fete se cunoaşte mai puţin dar se presupune că primeau o educaţie similară. Femeile se bucurau de cel mai inalt status comparat cu restul lumii din acea vreme. 35% din proprietăţi erau deţinute de femei.

Viaţa spartanilor era atât de austeră încât perioadele de război erau privite ca perioade de relaxare.

Am vrut să scriu un întreg eseu dar nu am timp. Poate totuşi să stârnesc curiozitatea.

Dar citind acestea în Wikipedia mă întreb dacă nu are legătură cu ce scriu unele site-uri de teoria conspiraţiei despre pedofilia instituţionalizată la nivel înalt din zilele noastre.

Că doar ştim sau avem bănuiei că mulţi s-au inspirat din antichitate când au vrut să reconstruiască lumea.

Sper să pot dezvolta subiectul zilele următoare.

Interesant e cum au evoluat tacticile militare şi acest tip de societate până s-a ajuns la rafinamentul unui phalanx. Şi cât de brainwashed trebuia să fie cineva să păşească în rândul I în aliniere perfectă, fără să-i slăbească pasul, adrenalină pură, rezultatul unui sistem de spălare pe creier de o o viaţă întreagă, o eliberare după o viaţă întreagă de antrenament, căci de răsplată individuală nu poate fi vorba, ei trăiau mai departe ca soldaţi. Şi-au numărat morţii după fiecare bătălie şi s-au găndit, e mai bine să punem sau să luăm unul din primul rând, să ţinem scutul mai sus, mai jos, mai mare, mai mic, mai greu, etc.

Nu pot să nu-mi amintesc aici de bătălia de la Watling Street când armata romană care a beneficiat de toate aceste experimente, mult mai puţin numeroasă au învins pe răsculaţii britoni, cu pierderi de 400 romani şi 80000 britoni. Romanii stăteau scut lângă scut şi îi împungeau pe britoni cu suliţele iar aceştia venau la măcel împinşi de cei din urmă. Dacă cădea un roman, era imediat tras şi înlocuit cu altul ca să se păstreze linia de scuturi. Dar şi romanii ştiau ce-i aşteaptă dacă pierd... Decimarea... Sau dacă câştigă... Roma... Circul... Orgiile...

Neuro

Toată emanaţia asta cu euro sus euro jos ba pică ba nu pică mă face cam neurotic. Oare aşa a fost şi când au băgat dolarul la americani? Norocul lor că nu aveau internet pe atunci... :D

Need Some Of That Vagueness Now

Una din primele bucurii de după decembrie 89. Presa liberă din România. Chiar îmi amintesc unul din primele articole citite, cineva ne-a învăţat cum să apreciem calitatea unei ştiri. Ce trebuie să conţină obligatoriu primul paragraf dintr-o ştire. Ce, unde, când şi cum.

Dar n-a fost să fie. Încet încet au dispărut aceste indicatoare ale calităţii. Cu greu mai găseşti despre ce e vorba în articol. Titlurile sunt derutante, şi de multe ori chiar nu au legătură cu primul paragraf. Locul dacă se poate cât mai vag. Un dimineaţa, seara, seara târziu, mai vezi la când. Iar despre cum, asta e treaba imaginaţiei noastre, ni se dau mici indicaţii, căci trebuie să ne umplem şi noi timpul cu ceva, comparând informaţia de pe diferite canale, aşteptând update-uri care nu mai vin căci sunt înlocuite cu alte senzaţii. Căci asta au ajuns ştirile, divertisment. Divertisment de la realitate, bineînţeles.

Regula de aur: Never follow up! Niciodată nu mai ştim peste o săptămână când şi cum s-a dovedit cutare ştire falsă sau neimportantă.

De aceea cred că legislatorii ar trebui să se gândească serios să creeze o agenţie de stat, ca alternativă la cele private de ştiri, unde să se hotărască, prin lege, pe anumite criterii ce e ştire şi ce nu e şi să le publice în paralel cu agenţiile private... Nu ar fi mare problemă dacă ar da mai mult sau mai puţin, căci toate informaţiile ne aparţin fiindcă suntem liberi...

Dar aşa să fim la îndemână agenţiilor private şi să nu avem nici o şansă decât să înghiţim marea de reclame declarate sau nu, cum se spune să căutăm veşnic linguriţa cu miere în... e pur şi simplu monstruos.

Candle In The Wind

We survive in a world of uncertainty. The ones that live before us decided for our own protection that we should not know anything for sure. And they are those who look down to us while we try to figure what's wrong with them.

Here is a song to remind us who we are.

By Reginald Kenneth Dwight. Or is he?