Ieri noapte, în jur de ora 12 și după îmi era foarte rău. În mintea mea, un singur gând. Spital. Simptome: durere în partea inferioară a cutiei toracice, palpitații. Probabil, hernie hiatală (când stomacul trece prin diafragmă și apasă organele din cutia toracică, inclusiv inima). Sau vreo condiție fiziologică ne-întâlnită în practica curentă, greu de descris. Chiar înainte de a mă culca, am avut ceva activitate fizică. Simptome care seamăn foarte mult însă cu cele de la un atac de inimă pe care le văd mereu descrise peste tot.
Ierti am spălat caloriferele. Am scris pe fb despre procedură. https://www.facebook.com/george.ion.7505/posts/316931218509734:0
Acu vreo 3 zile stăteam noapte târziu pe la 2 în pat și nu puteam să adorm. A trecut o mașină pe alee și a intrat în parcare. Avea toba modificată. Au vibrat pereții, a pornit termostatul care e mecanic și sensibil și la vibrații, probabil era pe cale să pornească. Ceva extra praf de la vibrații a căzut pe calorifer, care a pornit și s-a umplut camera de fum, care a ținut vreo oră. Am oprit caloriferul ca să pot dormi.
Au trecut 2 luni de când le-am spălat ultima oară. Din cauza temperaturii mari la care lucrează, de fiecare dată când termostatul le pornește, de obicei declanșat de vibrații când e pe aproape, se umplu camerele de fum. Pentru că în timp se acumulează pe aripioarele acele din aluminiu praf care arde lent și scoate din ce în ce mai mult fum. Probabil și ceva monoxid de carbon, din moment ce ieri mă durea capul când porneau.
Deci durere în partea inferioară a pieptului, între omoplați, palpitații, greutate în respirații, senzația că mi se oprește inima.
Mi s-a întâmplat de atâtea ori. Acu zece ani n-aș fi ezitat să mă duc la spital. Dar după ce am fost de atâtea ori și am văzut că tot ce fac e să mă țină câteva ore în camera de urgențe până îmi revin și apoi mă lasă să plec, îmi este greu să mă hotărăsc să mă duc. Încă nu am folosit asigurarea anul acesta și co-plata e de vreo mie de dolari. Mai sunt câteva zile și se termină anul. Mă gândeam la orele suplimentare pe care le face nevastă-mea și am preferat, ca de atâtea ori anul acesta, să stau acasă.
La fiecare respirație îmi venea să strig: Ajutor!
Mi-am luat tensiunea. 15/9 sau așa ceva. Puls normal. M-am mai liniștit.
Am stat vreo jumătate de oră într-un scaun până ce probabil stomacul s-a mai lăsat în jos, s-a diminuat cantitatea de gaze din intestine și am simțit că pot să respir.
M-am așezat în pat și eram aproape să adorm când mi-am amintit că nu am băgat covorul la loc sub un calorifer. Era ridicat lângă și era ceva risc de foc. Deci m-am dus, am ridicat caloriferul, am băgat covorul, am trezit-o pe Angela, m-a înjurat, după care au început aceleași simptome. Mai rău. Eram și foarte obosit. Stăteam pe marginea patului când am simțit o vibrație temporară în cameră, de la o mașină. O perioadă scurtă de timp când turația motorului a rezonat cu pereții, când am simțit cum îmi vibrează tot corpul, coloana și o durere ascuțită în piept și mi s-au agravat toate simptomele. Și m-am gândit că e posibil ca în timp ce fac un efort sau mă concentrez la ceva sau scriu să apară asemenea vibrații și să mă facă să mă simt rău. În ultimele zile de multe ori m-am ridicat brusc de la calc simținând că leșin și am ieșit afară fiindcă înauntru era plin de fum.
Am fost sub foarte mare tensiune zilele acestea. În legătură cu schimbările din România, aniversarea revoluției și ce am descoperit referitor la asemănări cu actori de personaje din viața publică din România și alte țări.
Ca de obicei după faza cu probleme la culcare, care mi se întâmplă o dată la o săptămână poate, în medie.
M-am trezit dimineața, după 6 ore de somn (în ultimele zile am dormit 8 dar cu fum), cu un fel de amnezie mult mai accentuată decât normală. Căci dimineața îmi trebuie ore ca să-mi amintesc unde sunt, ce fac, de s-a întâmplat în ultimele zile, ce am scris. De obicei, se risipește în timp ce citesc știrile, ce îmi ia cel puțin o oră. Dar azi am uitat de câte ori mi-am promis să nu mai sun dimineața în România.
Toate conversațiile pe care le am la această oră relaxată sunt în defavoarea mea. Pe lângă faptul că atunci când se termină îmi vine să arunc telefonul. Toți cu care vorbesc par a adopta un fel de tactică. Schimbarea subiectului în momentele când spun ceva important sau o concluzie. Întreruperi dese. Aluzii, amenințări, divagații, subiecte paralele. Ei vorbesc din ce în ce mai prescurtat, mai agramat și mai nepoliticos până când încep să vorbesc și eu la fel. Totdeauna au altceva de făcut în momentul acela și imediat după. Să spun în grabă ce am de spus. Zgomote de fond. Tuse, mașini, alte persoane. Minimalizarea a ce spun, deși sunt niște subiecte care zic eu ar trebui să trezească atenția oricui.
Cu alte cuvinte scot de la mine suficient material care dacă ar fi editat sau chiar așa cum e fiindcă e editat live de întreruperi, să poată însemna orice sau măcar să-i schimbe înțelesul, așa cum am văzut de atâtea ori în show-uri la TV. În mintea mea, după asemenea conversații, totdeauna aceeași concluzie. Este posibil că vorbesc cu roboți (boți) sofisticați. Un celular cu număr de România poate fi oriunde în lume. După care mă gândesc să pun un afiș mare pe perete "Bă tâmpitule nu mai vorbi la telefon de dimineață!".
Astăzi Aurel m-a făcut să-i promit că voi șterge ceva de pe blog. Ceva vechi, fără importanță în comparație cu ce am scris recent. Mi-a smuls fraza. "Bine, voi șterge."
Am scris această postare ca să spun că nu voi șterge nimic, pentru că fraza poate fi folosită pentru a face ascunse prin ceva metode IT postări din blog. Mă gândesc la ultima.
Dar dacă tot am scris, aș vrea să pun în evidență faptul că este foarte posibil ca să se intervină asupra mea cu metode ne-ortodoxe și probabil în afara eticii și legii pentru a mi se crea tot felul de stări fiziologice, pe lângă totala izolare socială în care trăiesc, care pot fi foarte aproape de clasificările citite zilele aceste în presă. În principal prin sunete, vibrații. Mă gândesc la numărul neobișnuit de mare de mașini care circulă pe această stradă neprincipală din Lake Oswego. Unele din ele s-ar putea să fie chiar din acelea care se conduc singure. Am văzut șofer care nu ținea mâna pe volan. La fel și fumul din numărul mare de coșuri la înălțime mai joasă decât clădirea aceasta. Odată declanșat un calorifer care scoate o cantitate neînsemnată de fum, mult mai mult vine de afară (știu pentru că am încercat să deschid geamul când apare fum de la calorifer), pe sub ușă sau chiar de la vecini prin pereți. În 2012 și 2013 un număr mare de persoane s-au mutat în zonă. Am văzut asta după numerele de la mașini din alte state îndepărtate, care uneori erau până la un sfert din numărul total de mașini pe stradă. Bine, nu mai vorbesc de vecini și infinitele șicanări prin zgomote, parcări aiurea, interferențe la urcat, coborât, etc.
Aceasta poate să-mi influențeze mult comportamentul și conversațiile în timp real, nu însă și starea de spirit când mă aflu în fața monitorului și scriu ceva. Pentru că scrisul nu e în timp real iar cine a scris mult la tastatură știe că e mai ușor să scrii decât să vorbești, probabil este folosită o mai mică parte a creierului și în același timp poți să citești imediat ce ai scrii și să corectezi eventuale greșeli.
Showing posts with label experiențe personale. Show all posts
Showing posts with label experiențe personale. Show all posts
Tuesday, December 23, 2014
Friday, December 12, 2014
Umbra lui Iliescu la Iaşi
A existat vreodată un Iliescu?
Avantajul de a nu arăta în faţă, timp de 10, ani de fapt după 73, pe alţi demnitari comunişti decât Ceaşcă. Acesta a fost unul din aspectele aşa zisului cult al personalităţii de care el s-a molipsit după excursia în Coreea.
Chiar mă gândeam azi. Golul mediatic şi psihologic creat la cădera lui a fost umplut, după 89, imediat de actori. Pentru că românii nu cunoşteau pe nici unul din "politicienii emergenţi" de după 89, orice a fost posibil. Actori italieni au jucat roluri de generali în nopţile revoluţiei de la televizor.
Dar în România odată ruptă de blocul sovietic care a dispărut şi el curând, nu s-a mai făcut mai nimic timp de 25 de ani în afara un show deşănţat, cu actori străini în toate rolurile publice, având ca singură bază feed-back-ul local şi imitarea aparenţelor de vest.
Dar să revenim la Iliescu, şi aici puţină cronologie. La 9 noiembrie 1974 Iliescu a venit la Iaşi pentru a supraveghea cea mai bizară acţiune concepută vreodată în istorie. Organizarea unui show live, cu actori şi cântăreţi din toată lumea, în cadrul noului înfiinţat liceu Tehnoton. Denumirea spune multe, aici fiind inclus cuvântul ton. Probabil secretarul care era atunci (nu-i găsesc numele) a fost depăşit de situaţie.
În 1978 s-a terminat barajul Stânca-Costeşti, loc de vânzoleală şi contrabandă de frontieră timp de 5 ani.
La 16 iunie, 1978 are loc premiera filmului Grease.
La 28 august 1979 Iliescu pleacă de la Iaşi.
În decembrie 1979 a început războiul din Afganistan. (Oficial, eu bănuiesc că o parte din soldaţi au fost detaşaţi înapoi în alte locuri în fosta URSS).
Un număr din "elevii" şi "profesorii" din clasa B începută în 74 la Iaşi, unii cu zeci de ani mai mult decât elevi normali de liceu au fost cântăreţi. Alţii, actori. Scopul. Probabil, destabilizarea întregului sistem comunist din lagărul sovietic. Alt scop, mai adânc. Continuarea operei de desăvârşire a lumii moderne.
Azi am dat, întâmplător, peste numele şi figurile unor actori italieni care au întruchipat o serie de comedii erotice care seamănă izbitor cu personaje din Grease, 1979. (ca şi unii din elevii din acea clasă de la liceul Tehnoton). http://en.wikipedia.org/wiki/La_liceale, serie începută în ...1975!
Imediat după revoluţie au apărut o ştire în presa plăpândă de atunci, cum că Ceauşescu ar fi fost membru al lojii P2. Ştirea a fost dezminţită într-un video pe youtube chiar de Licio Gelli, care recunoaşte însă că a vorbit cu Ceauşescu şi chiar cu Elena.
Poate ne vor spune vreodată creştinii de la Ziarul de Iaşi, în numele adevărului şi pentru restaurarea istoriei, care au fost martori la toate aceste drăcii desfăşurate sub tutela lui "Iliescu", ce anume au însemnat ele pentru România şi pentru lume în general?
Căci dacă nu o fac ei, o face în schimb, pe dos, şi după ureche, Talpeş?
Avantajul de a nu arăta în faţă, timp de 10, ani de fapt după 73, pe alţi demnitari comunişti decât Ceaşcă. Acesta a fost unul din aspectele aşa zisului cult al personalităţii de care el s-a molipsit după excursia în Coreea.
Chiar mă gândeam azi. Golul mediatic şi psihologic creat la cădera lui a fost umplut, după 89, imediat de actori. Pentru că românii nu cunoşteau pe nici unul din "politicienii emergenţi" de după 89, orice a fost posibil. Actori italieni au jucat roluri de generali în nopţile revoluţiei de la televizor.
Dar în România odată ruptă de blocul sovietic care a dispărut şi el curând, nu s-a mai făcut mai nimic timp de 25 de ani în afara un show deşănţat, cu actori străini în toate rolurile publice, având ca singură bază feed-back-ul local şi imitarea aparenţelor de vest.
Dar să revenim la Iliescu, şi aici puţină cronologie. La 9 noiembrie 1974 Iliescu a venit la Iaşi pentru a supraveghea cea mai bizară acţiune concepută vreodată în istorie. Organizarea unui show live, cu actori şi cântăreţi din toată lumea, în cadrul noului înfiinţat liceu Tehnoton. Denumirea spune multe, aici fiind inclus cuvântul ton. Probabil secretarul care era atunci (nu-i găsesc numele) a fost depăşit de situaţie.
În 1978 s-a terminat barajul Stânca-Costeşti, loc de vânzoleală şi contrabandă de frontieră timp de 5 ani.
La 16 iunie, 1978 are loc premiera filmului Grease.
La 28 august 1979 Iliescu pleacă de la Iaşi.
În decembrie 1979 a început războiul din Afganistan. (Oficial, eu bănuiesc că o parte din soldaţi au fost detaşaţi înapoi în alte locuri în fosta URSS).
Un număr din "elevii" şi "profesorii" din clasa B începută în 74 la Iaşi, unii cu zeci de ani mai mult decât elevi normali de liceu au fost cântăreţi. Alţii, actori. Scopul. Probabil, destabilizarea întregului sistem comunist din lagărul sovietic. Alt scop, mai adânc. Continuarea operei de desăvârşire a lumii moderne.
Azi am dat, întâmplător, peste numele şi figurile unor actori italieni care au întruchipat o serie de comedii erotice care seamănă izbitor cu personaje din Grease, 1979. (ca şi unii din elevii din acea clasă de la liceul Tehnoton). http://en.wikipedia.org/wiki/La_liceale, serie începută în ...1975!
Imediat după revoluţie au apărut o ştire în presa plăpândă de atunci, cum că Ceauşescu ar fi fost membru al lojii P2. Ştirea a fost dezminţită într-un video pe youtube chiar de Licio Gelli, care recunoaşte însă că a vorbit cu Ceauşescu şi chiar cu Elena.
Poate ne vor spune vreodată creştinii de la Ziarul de Iaşi, în numele adevărului şi pentru restaurarea istoriei, care au fost martori la toate aceste drăcii desfăşurate sub tutela lui "Iliescu", ce anume au însemnat ele pentru România şi pentru lume în general?
Căci dacă nu o fac ei, o face în schimb, pe dos, şi după ureche, Talpeş?
Wednesday, October 22, 2014
Gabriela Ciripan
(Îmi cer scuze anticipat. Dacă există în Cluj sau Suceava sau oriunde o dentistă care se numește așa, sau s-a numit, înainte de căsătorie, să mă contacteze și voi șterge această postare.)
Despre cele 3 luni petrecute în România în 2004 am mai scris. 19 aprilie- 19 iulie. (Neverificat, din memorie).
Motivul principal pentru care am venit au fost ulcerele. Mă durea stomacul așa de tare încât uneori mă târam pe jos. Am stat mai întâi la Spital la Suceava. Aveam rețetă din SUA şi luam 80 mg de blocante de acid ca Prevacid sau Nexium + 250 mg Zantac, doze la care doctorii din România s-au îngrozit. Mi-au dat în schimb... 75 mg Zantac. Injectabil. Şi o injecție de algocalmin la admitere. Dar nu aveam de ales.
În spital bătea vântul la propriu în cameră şi era un moș pe moarte cu o pungă cu o sondă care nu era golită la timp. Camera puțea a urină.
La un moment dat l-am contactat pe prietenul meu din facultate, Aurel Patraş. Presupus că lucra la CET. A apărut, puţin nebărbierit, puțin mirosind a băutură. Pe terasa din fața spitalului, el la o votcă, eu la un suc și în pijama, mi-a povestit nişte faze (de groază) din spitale și mi-a zis că dacă e să merg undeva să mă operez, să nu merg la Iaşi, să merg la Cluj.
Asta am şi făcut. Nu mai știu exact perioada. Undeva am documente. Cred că prin iunie am ajuns acolo. După ce mi-am făcut cu greu o adeverință de asigurat iar o doctoriță de familie mi-a dat trimitere. Pentru chirurgie. Să mă opereze de ce? Nu știam nici eu, orice numai să-mi treacă durerile.
Aurel, amabil, mi-a dat şi nr. de telefon al unei dentiste din Suceava care lucra la Cluj. "Fiica lui Ciripan, colegul lui de birou." În prima seară când am ajuns am încercat să mă internez la gastro-enterologie, însă pe biletul de trimitere scria chirurgie. Aşa că am dormit până dimineață în hol la urgențe la Chirurgie I, iar dimineață când au apărut doctorii i-am dat unuia un plic şi m-a internat.
Mi-au luat hainele şi buletinul şi mi-au dat o lingură. Mâncam un fel de zeamă subțire. Când mi-era foame treceam peste drum şi-mi cumpăram biscuiți de la un chioșc. La un moment dat am pierdut lingura și umblam în pijamale pe străzi până am găsit un magazin de unde am cumpărat una.
Cel mai naşpa era cu veceurile. Puțea rău.
Am sunat-o pe Gabriela. A venit şi deși amabilă, avea tot timpul o atitudine de reproș. Vorbea cu ușor accent ardelenesc peste cel de Suceava. În fine, din discuții a început să se contureze că eu eram nebun şi nu aveam nimic la stomac. Într-o zi a trimis un prieten să vb cu mine, probabil psihiatru. A, nu, "student în ultimul an la psihiatrie".
Şi încă o chestie la Cluj. O radioscopie pe un aparat Philips foarte performant, din care rezulta că aveam un diverticul duodenal, o malformație foarte rară, la 10 cm mai jos de duoden. Şi "atâtea ulcere pe duoden încât duodenul se strâmbase de la cicatrici".
În ziua când eram la subsol şi așteptam să intru la radioscopie am auzi niște studenți cântând un Gaudemus (era în iunie) cum n-am mai auzit niciodată, păreau că știu toate cuvintele (eu nu ştiu latină), iar corul părea profesionist. Îmi mai amintesc că mi-au făcut şi o gastroscopie, fără sedare (mai făcusem una la fel în 2003 parcă în Portland dar atunci m-au păcălit şi mi-au pus un intravenos şi am impresia că au pus totuși un sedativ în ăla fiindcă aia de la Cluj a fost mult mai intensă). Şi erau acolo şi vreo zece studenți care se uitau. Au văzut, după spusele doctorului care a făcut-o, o gastrită.
În ultimele zile la Cluj, înainte de a fi trimis la psihiatru, am încerca să-l conving pe doctor să mă opereze. Diverticulul e ca un fel de apendice, însă în alt loc decât trebuie. Probabil, cred şi acum, e ușor de operat.
La un moment dat, doctorul care s-a săturat de încercările mele de a-l convinge de a mă opera de diverticul, a desemnat două practicante de la o şcoală de asistente care m-au luat de mânuţe şi m-au dus (pe jos) în altă zonă a orașului, tot aşa, în pijamale unde am vb cu un psihiatru care foarte vag folosea același limbaj pe care îl știam (până atunci fusesem internat de 5 ori la psihiatrie aici în Statele Unite, şi când am plecat chiar aveam psihiatru, un dr.Welch, care între timp i-a trimis o scrisoare lui nevastă-mea, când eu era în România, din care rezulta că eram prea nebun ca să mai încerce să mă trateze).
M-am întors la Fălticeni însă, din cauza durerilor, a doua zi m-am dus iar la spital la Suceava.
La Suceava radiobiologul a confirmat acel diagnostic. Dar nu era nimic de făcut, fiindcă, spuneau ei, era foarte greu de operat şi nu se justifica riscul, iar durerile proveneau cel mai probabil de la altceva.
Mă rog. Povestea e mult mai lungă, până la urmă am ajuns înapoi în Statele Unite (aveam bilet dus-întors la exact 3 luni diferență). Aici iar sar peste multe alte chestii.
La câteva luni sau poate chiar un an după acea am fost să mă tund într-o frizerie în Beaverton. Pe perete, un poster cu poza asta.
Apropo, Aurel Patraş seamănă mult cu Pierre Richard. Şi la voce, şi la gesturi. Singura chestie e că în 78 când l-am cunoscut eu şi PETRECUT cu el 9 LUNI în armată, ar fi trebuit să aibă... 44 ani! LOL îmi amintesc că eram singurul care-i tundeam buclele blonde, întindeam câte una şi o măsuram cu privirea după care o tăiam, şi dormeam sus în patul supraetajat unde el dormeam jos... Dar nici o mirare din moment ce locţiitorul comandantul de pluton era... Dieter Bohlen!
07/12/17 Could had been her...
Despre cele 3 luni petrecute în România în 2004 am mai scris. 19 aprilie- 19 iulie. (Neverificat, din memorie).
Motivul principal pentru care am venit au fost ulcerele. Mă durea stomacul așa de tare încât uneori mă târam pe jos. Am stat mai întâi la Spital la Suceava. Aveam rețetă din SUA şi luam 80 mg de blocante de acid ca Prevacid sau Nexium + 250 mg Zantac, doze la care doctorii din România s-au îngrozit. Mi-au dat în schimb... 75 mg Zantac. Injectabil. Şi o injecție de algocalmin la admitere. Dar nu aveam de ales.
În spital bătea vântul la propriu în cameră şi era un moș pe moarte cu o pungă cu o sondă care nu era golită la timp. Camera puțea a urină.
La un moment dat l-am contactat pe prietenul meu din facultate, Aurel Patraş. Presupus că lucra la CET. A apărut, puţin nebărbierit, puțin mirosind a băutură. Pe terasa din fața spitalului, el la o votcă, eu la un suc și în pijama, mi-a povestit nişte faze (de groază) din spitale și mi-a zis că dacă e să merg undeva să mă operez, să nu merg la Iaşi, să merg la Cluj.
Asta am şi făcut. Nu mai știu exact perioada. Undeva am documente. Cred că prin iunie am ajuns acolo. După ce mi-am făcut cu greu o adeverință de asigurat iar o doctoriță de familie mi-a dat trimitere. Pentru chirurgie. Să mă opereze de ce? Nu știam nici eu, orice numai să-mi treacă durerile.
Aurel, amabil, mi-a dat şi nr. de telefon al unei dentiste din Suceava care lucra la Cluj. "Fiica lui Ciripan, colegul lui de birou." În prima seară când am ajuns am încercat să mă internez la gastro-enterologie, însă pe biletul de trimitere scria chirurgie. Aşa că am dormit până dimineață în hol la urgențe la Chirurgie I, iar dimineață când au apărut doctorii i-am dat unuia un plic şi m-a internat.
Mi-au luat hainele şi buletinul şi mi-au dat o lingură. Mâncam un fel de zeamă subțire. Când mi-era foame treceam peste drum şi-mi cumpăram biscuiți de la un chioșc. La un moment dat am pierdut lingura și umblam în pijamale pe străzi până am găsit un magazin de unde am cumpărat una.
Cel mai naşpa era cu veceurile. Puțea rău.
Am sunat-o pe Gabriela. A venit şi deși amabilă, avea tot timpul o atitudine de reproș. Vorbea cu ușor accent ardelenesc peste cel de Suceava. În fine, din discuții a început să se contureze că eu eram nebun şi nu aveam nimic la stomac. Într-o zi a trimis un prieten să vb cu mine, probabil psihiatru. A, nu, "student în ultimul an la psihiatrie".
Şi încă o chestie la Cluj. O radioscopie pe un aparat Philips foarte performant, din care rezulta că aveam un diverticul duodenal, o malformație foarte rară, la 10 cm mai jos de duoden. Şi "atâtea ulcere pe duoden încât duodenul se strâmbase de la cicatrici".
În ziua când eram la subsol şi așteptam să intru la radioscopie am auzi niște studenți cântând un Gaudemus (era în iunie) cum n-am mai auzit niciodată, păreau că știu toate cuvintele (eu nu ştiu latină), iar corul părea profesionist. Îmi mai amintesc că mi-au făcut şi o gastroscopie, fără sedare (mai făcusem una la fel în 2003 parcă în Portland dar atunci m-au păcălit şi mi-au pus un intravenos şi am impresia că au pus totuși un sedativ în ăla fiindcă aia de la Cluj a fost mult mai intensă). Şi erau acolo şi vreo zece studenți care se uitau. Au văzut, după spusele doctorului care a făcut-o, o gastrită.
În ultimele zile la Cluj, înainte de a fi trimis la psihiatru, am încerca să-l conving pe doctor să mă opereze. Diverticulul e ca un fel de apendice, însă în alt loc decât trebuie. Probabil, cred şi acum, e ușor de operat.
La un moment dat, doctorul care s-a săturat de încercările mele de a-l convinge de a mă opera de diverticul, a desemnat două practicante de la o şcoală de asistente care m-au luat de mânuţe şi m-au dus (pe jos) în altă zonă a orașului, tot aşa, în pijamale unde am vb cu un psihiatru care foarte vag folosea același limbaj pe care îl știam (până atunci fusesem internat de 5 ori la psihiatrie aici în Statele Unite, şi când am plecat chiar aveam psihiatru, un dr.Welch, care între timp i-a trimis o scrisoare lui nevastă-mea, când eu era în România, din care rezulta că eram prea nebun ca să mai încerce să mă trateze).
M-am întors la Fălticeni însă, din cauza durerilor, a doua zi m-am dus iar la spital la Suceava.
La Suceava radiobiologul a confirmat acel diagnostic. Dar nu era nimic de făcut, fiindcă, spuneau ei, era foarte greu de operat şi nu se justifica riscul, iar durerile proveneau cel mai probabil de la altceva.
Mă rog. Povestea e mult mai lungă, până la urmă am ajuns înapoi în Statele Unite (aveam bilet dus-întors la exact 3 luni diferență). Aici iar sar peste multe alte chestii.
La câteva luni sau poate chiar un an după acea am fost să mă tund într-o frizerie în Beaverton. Pe perete, un poster cu poza asta.
Am rămas blocat. Era ... Gabriela Ciripan! Credeam că visez. Nu se poate. După ce m-au tuns frizeriţele alea sexy şi obosite de muncă din Asia (nu mai ştiu ce erau, chinezoaice, filipineze, vietnameze, etc., faza s-a întâmplat acu vreo 9 ani, eu mă uitam la poza de pe perete şi nu-mi venea să cred iar ele tundeau alți clienți cu spatele la mine iar după, când m-au tuns chiar nu le-am mai văzut) m-am dus acasă şi am căutat pe internet. Modelă Paul Mitchell sau de genul ăsta. Am găsit poza. Dar nici un nume.
Cu Gabriela am mai vb de câteva ori la telefon. La un moment dat mi-a răspuns un tip (era celular) şi n-am mai sunat-o. În 2006 după ce am fost o singură dată la un chiropractor și mai ales după niște exerciții yoga, dar și un tratament cu ulei de in a început să-mi treacă stomacul şi chiar mi-a trecut pe la jumătatea anului.
Astăzi cred că mă durea de la praful de izolație din clădire (locuiam în Beaverton pe atunci, la Sussex Village Apts, al firmei de management Regent, al cărui CEO era/este "John Winquist"). Sau poate durerile mi-au trecut din cauză că la parter s-a mutat un arab care fierbea în fiecare săptămână, timp de câteva ore, carne de oaie. Vaporii de grăsime de oaie urcau din geamul lui deschis direct în pod unde se lipeau de praful respectiv. În timp, izolaţia s-a stabilizat, după care începând din 2009 managera, Caroline (Carole King), mi-a spus să plec. Mai multe detalii, aici.
http://georgesblogforfriends.blogspot.com/2012/09/kaleb.html
Despre dezastrul din acest apartament unde locuim acum am scris mult prea mult ca să mai insist. Între timp m-am prins la faza cu praful de sticlă (fibră minerală ce conţine mai mult silica, adică sticlă). Am reparat multe chestii şi am blocat sursele principale de praf (găurile dinspre tavan). Pentru compensare, s-au mutat unii jos unde nu a stat nimeni 3 ani şi lasă un sistem de ventilatoare pornit ca să scuture totul şi să menţină aceeaşi cantitate de praf. Chiar acum când scriu îl aud şi respir praf din acela.
La vreun an după ce am întrerupt legătura cu ea, l-am rugat pe amicul Aurel Patraş să-mi facă iar legătura. Într-o zi mi-a zis că colegul lui de birou, "inginerul Ciripan" a murit în toaletă la CET.
Cu Gabriela am mai vb de câteva ori la telefon. La un moment dat mi-a răspuns un tip (era celular) şi n-am mai sunat-o. În 2006 după ce am fost o singură dată la un chiropractor și mai ales după niște exerciții yoga, dar și un tratament cu ulei de in a început să-mi treacă stomacul şi chiar mi-a trecut pe la jumătatea anului.
Astăzi cred că mă durea de la praful de izolație din clădire (locuiam în Beaverton pe atunci, la Sussex Village Apts, al firmei de management Regent, al cărui CEO era/este "John Winquist"). Sau poate durerile mi-au trecut din cauză că la parter s-a mutat un arab care fierbea în fiecare săptămână, timp de câteva ore, carne de oaie. Vaporii de grăsime de oaie urcau din geamul lui deschis direct în pod unde se lipeau de praful respectiv. În timp, izolaţia s-a stabilizat, după care începând din 2009 managera, Caroline (Carole King), mi-a spus să plec. Mai multe detalii, aici.
http://georgesblogforfriends.blogspot.com/2012/09/kaleb.html
Despre dezastrul din acest apartament unde locuim acum am scris mult prea mult ca să mai insist. Între timp m-am prins la faza cu praful de sticlă (fibră minerală ce conţine mai mult silica, adică sticlă). Am reparat multe chestii şi am blocat sursele principale de praf (găurile dinspre tavan). Pentru compensare, s-au mutat unii jos unde nu a stat nimeni 3 ani şi lasă un sistem de ventilatoare pornit ca să scuture totul şi să menţină aceeaşi cantitate de praf. Chiar acum când scriu îl aud şi respir praf din acela.
La vreun an după ce am întrerupt legătura cu ea, l-am rugat pe amicul Aurel Patraş să-mi facă iar legătura. Într-o zi mi-a zis că colegul lui de birou, "inginerul Ciripan" a murit în toaletă la CET.
Apropo, Aurel Patraş seamănă mult cu Pierre Richard. Şi la voce, şi la gesturi. Singura chestie e că în 78 când l-am cunoscut eu şi PETRECUT cu el 9 LUNI în armată, ar fi trebuit să aibă... 44 ani! LOL îmi amintesc că eram singurul care-i tundeam buclele blonde, întindeam câte una şi o măsuram cu privirea după care o tăiam, şi dormeam sus în patul supraetajat unde el dormeam jos... Dar nici o mirare din moment ce locţiitorul comandantul de pluton era... Dieter Bohlen!
Thursday, October 9, 2014
Tehnoton
The English meaning of Romanian name of the High School Tehnoton in Iaşi is Technotone.
În jur de anul nou 2013 dacă nu greșesc am primit de la fostul meu coleg de liceu "Mihai Manolea" din Focșani tot felul de poze de prin liceu, inclusiv liste cu numere de telefon şi adrese. În toată perioada liceului mai puțin primele și ultimele luni (1975-1979) secretar la Iași a fost Ion Iliescu aka Iles Gyorgy. În septembrie 2015 cam cu câteva zile înainte de a muri Oana Ioachim și Vadim Tudor am primit un email aparent de la blogger-ul Tolontan de care nu auzisem până atunci care mi-a cerut să scot această postare de pe blog.
Majoritatea star-urilor numite mai jos pe atunci erau cunoscuți dar încă nu erau în vârful carierei sau faimei. De exemplu filmele Saturday Night Fever și Grease cu John Travolta și Olivia Newton John au avut premiera în 1977 și 1978 probabil după vacanțele de vară.
Probabil toată acțiunea a avut loc sub coordonarea lui Estee Lauder și Ronald Lauder care au fost prezenți în Iași. Colegul Florin Aramă, care avea porecla Aramis, seamănă mult cu Ronald Lauder, deși atunci ar fi avut în jur de 30 de ani. Estee Lauder deține o firmă Aramis. Eu personal am constatat că toate starurile și oamenii bogați și bine întreținuți par întotdeauna mai tineri decât sunt în realitate.
https://www.elcompanies.com/our-brands/aramis
https://www.google.com/search?q=saturday+night+fever
https://www.google.com/search?q=grease
Cine cred eu că sunt unii dintre aceştia:
Florin Aramă - Ronald Lauder
Radu Botezatu - Art Garfunkel - István Szeibert
Olguţa Cazacu - Nana Mouskuri
Croitoru Liliana - Olivia Newton John - Csilla Ötvös
Valentin Gheorghiţă - Dan Bitman
Mihai Lăzărescu - Van Morisson
Mihai Manolea - Freddie Mercury - Árpád Visky
Timotei Mitrofan - John Travolta
Ioana Neica - Joan Jett
Dan Pricope - Patrick Duffy
Gabriel Ringhilescu - András Simonffy
În jur de anul nou 2013 dacă nu greșesc am primit de la fostul meu coleg de liceu "Mihai Manolea" din Focșani tot felul de poze de prin liceu, inclusiv liste cu numere de telefon şi adrese. În toată perioada liceului mai puțin primele și ultimele luni (1975-1979) secretar la Iași a fost Ion Iliescu aka Iles Gyorgy. În septembrie 2015 cam cu câteva zile înainte de a muri Oana Ioachim și Vadim Tudor am primit un email aparent de la blogger-ul Tolontan de care nu auzisem până atunci care mi-a cerut să scot această postare de pe blog.
Majoritatea star-urilor numite mai jos pe atunci erau cunoscuți dar încă nu erau în vârful carierei sau faimei. De exemplu filmele Saturday Night Fever și Grease cu John Travolta și Olivia Newton John au avut premiera în 1977 și 1978 probabil după vacanțele de vară.
Probabil toată acțiunea a avut loc sub coordonarea lui Estee Lauder și Ronald Lauder care au fost prezenți în Iași. Colegul Florin Aramă, care avea porecla Aramis, seamănă mult cu Ronald Lauder, deși atunci ar fi avut în jur de 30 de ani. Estee Lauder deține o firmă Aramis. Eu personal am constatat că toate starurile și oamenii bogați și bine întreținuți par întotdeauna mai tineri decât sunt în realitate.
https://www.elcompanies.com/our-brands/aramis
https://www.google.com/search?q=saturday+night+fever
https://www.google.com/search?q=grease
Cine cred eu că sunt unii dintre aceştia:
Florin Aramă - Ronald Lauder
Radu Botezatu - Art Garfunkel - István Szeibert
Olguţa Cazacu - Nana Mouskuri
Croitoru Liliana - Olivia Newton John - Csilla Ötvös
Valentin Gheorghiţă - Dan Bitman
Mihai Lăzărescu - Van Morisson
Mihai Manolea - Freddie Mercury - Árpád Visky
Timotei Mitrofan - John Travolta
Ioana Neica - Joan Jett
Dan Pricope - Patrick Duffy
Gabriel Ringhilescu - András Simonffy
Iulian Tescu - Joe Dassin
Adrian Hristov - Demis Roussos
Neica Veronica - Yvonne Elliman
Turodița Bohotineanu - Daniela Tarnovschi
Mariana Aiordăchioaie - Monica Bellucci
Cristian Gheorghiu - Gheorghe Gheorghiu
Monoreanu Marcel - Gábor G Kovács
Pr.Gheorghe Postolache - Hervé Cristiani
Pr.dir.Carmen Ionică - Marina Krilovici - Gabriela Zsigmond
Pr.Adam Corilov (Koriloff) - William Shatner - Frigyes Bárány
Pr.Rodica Naum - Jane Fonda - Judit Tóth
Pr.Ion Manea - Sir Elton John - Joseph Alfidi
Florin Sandu seamănă cu Ilarion Ciobanu, care conform biografiei pe atunci avea 43-47 de ani. He was always speaking very softly. With most of them i spoke very rarely.
(Bine rog pe cei care citesc să nu se agite, fiindcă am o listă mult mai mişto din fac. dar numai în anul I şi II care îl include pe John Lennon, Michael Creţu cu tot cu Sandra şi din nou pe Van the Man cu alt nume, altă persona, Mihai Ursache, pe care după un an de armată (obligatorie) pur şi simplu nu l-am recunoscut ca Mihai Lăzărescu din liceu. Unul din motivele pentru care (a trebuit) să rămân repetent, pentru că în anul II 2 am avut alţi colegi, mai domestici, din care unul Liviu Apostol, etc. Proful responsabil, Constantin Titi Pasnicu, posibil Paul Ioachim).
Adrian Hristov - Demis Roussos
Neica Veronica - Yvonne Elliman
Turodița Bohotineanu - Daniela Tarnovschi
Mariana Aiordăchioaie - Monica Bellucci
Cristian Gheorghiu - Gheorghe Gheorghiu
Monoreanu Marcel - Gábor G Kovács
Pr.Gheorghe Postolache - Hervé Cristiani
Pr.dir.Carmen Ionică - Marina Krilovici - Gabriela Zsigmond
Pr.Adam Corilov (Koriloff) - William Shatner - Frigyes Bárány
Pr.Rodica Naum - Jane Fonda - Judit Tóth
Pr.Ion Manea - Sir Elton John - Joseph Alfidi
Florin Sandu seamănă cu Ilarion Ciobanu, care conform biografiei pe atunci avea 43-47 de ani. He was always speaking very softly. With most of them i spoke very rarely.
(Bine rog pe cei care citesc să nu se agite, fiindcă am o listă mult mai mişto din fac. dar numai în anul I şi II care îl include pe John Lennon, Michael Creţu cu tot cu Sandra şi din nou pe Van the Man cu alt nume, altă persona, Mihai Ursache, pe care după un an de armată (obligatorie) pur şi simplu nu l-am recunoscut ca Mihai Lăzărescu din liceu. Unul din motivele pentru care (a trebuit) să rămân repetent, pentru că în anul II 2 am avut alţi colegi, mai domestici, din care unul Liviu Apostol, etc. Proful responsabil, Constantin Titi Pasnicu, posibil Paul Ioachim).
The technique used in this picture is presenting one's butt forward on a relative low focal length (wide angle camera with deep focus) not from far away. Thus all faces look smaller and everybody or especially those interested more child-looking.
 |
| Timotei Mitrofan?, Adrian Hristov, Constantin Iordăchescu, Gheorghe Chervasie, Mirel Mareş, Radu Botezatu (care stă pe catedră), Marcel Monoreanu, Grişa Constantin Florea, Ilie Gimanca, , ,Dan Pricope, Valentin Gheorghiţă? |
 |
| Stânga sus: Lidia Simion, Ioana Neica, Georgeta Sbângu, pr.Viorica Cazan, Olguţa, nu se vede bine, Mihai Vasiliu, Liliana Croitoru, Marcel Monoreanu, pr.Gheorghe Postolache, Mariana Ţurcanu, Mariana (Monica) Aiordăchioaie, Adrian Hristov, Tudoriţa Bohotineanu, Florin Aramă, Dan Pricope, eu, Aurelian Nicolae Marin, Iulian Tescu; Stânga, jos: Mihai Lăzărescu, Ioan Barcan, Florin Sandu, Paul Marinescu, Florin Sandu , Gabriel Ringhilescu, Mihai Manolea, Valentin Gheorghiţă, Cristian Gheorghiu, Constantin Iordăchescu. |
 |
| Stânga sus: Timotei Mitrofan, Grişa Constantin Florea?, Olguţa Cazacu, Tudoriţa Bohotineanu, Mariana Rotaru, Liliana Croitoru, pr.(cu florile) Rodica Naum, Mariana (Monica) Aiordăchioaie,Veronica Neica, Georgeta Sbângu, Mirel Mareş, Lidia Simion, ,Adrian Hristov, (mai sus) Florin Sandu) Jos: Ioan Barcan, Valentin Gheorghiţă, Vasile Pintilie, Radu Botezatu, Iulian Tescu, Cristian Gheorghiu, Gabriel Ringhilescu, Marcel Monoreanu, Mihai Manolea, Mihai Lăzărescu |
John Travolta https://www.youtube.com/watch?v=kSVSbdmrT0U
Olivia Newton John https://www.youtube.com/watch?v=LDxcfTm1QTc
Joe Dassin https://www.youtube.com/watch?v=0fYr5vh3wXI
Simon and Garfunkel https://www.youtube.com/watch?v=6JUbFj0BIc4
Yvonne Elliman https://www.youtube.com/watch?v=wgP0-b2jzog
Van Morisson https://www.youtube.com/watch?v=cpPSBzGEklE
Freddie Mercury (Queen) https://www.youtube.com/watch?v=kijpcUv-b8M
Nana Mouskouri https://www.youtube.com/watch?v=IjAiIUP9YK4
Demis Roussos https://www.youtube.com/watch?v=BfdkQGQ5xpA
 |
| În spate, Mariana Rotaru. Stânga sus: Ioan Barcan, probabil Florin Aramă cu capul întors, Ioana Neica, ,Veronica Neica, Marcel Monoreanu, Adrian Hristov, Vasiliu Mihai, Liliana Croitoru, pr.Viorica Cazan, Nicoleta LUngu, Georgea Sbângu, Mariana Ţurcan, Tudoriţa Bohotineanu, Florin Sandu, Dan Pricope, Aurel Marian, eu, Grişa Constantin Florea. Stânga jos: Mihai Lăzărescu, Paul Marinescu, Mihai Manolea, Gabriel Ringhilescu, Valentin Gheorghiţă, Iulian Tescu, , Constantin Iordăchescu |
 |
| Înâlnire 2004; Stânga: Mirel Mareş, ,Chervasie Gheorghe (care semăna cu Ceauşescu LOL) Olguţa Cazacu, Dan Pricope, Mihai Manolea, ,Veronica Neica, pr.Adam Corilov (cravata roşie), dir.pr.Carmen Ionică, Tudoriţa Bohotineanu-Ringhilescu, pr.Rodica Naum, sus, Adrian Hristov, Gabriel Ringhilescu, Simion Lidia, Valentin Gheorghiţă |
Tuesday, June 17, 2014
Friday, February 21, 2014
Jinichi
I put this here because it can be accessed publicly, i mean if i go somewhere in an office and i have to prove it.
Wednesday, February 19, 2014
Multnomah
I live in Multnomah county. I put this here because it can be accessed publicly, i mean if i go somewhere in an office and i have to prove it. In many local agencies there is confusion about what county this address is in (95% percent of LO is in Clackams). The place where the information is obvious is google earth, that is also the most known. Picture is clickable.
Today i spent several hours installing Google Earth. It didn't work double clicking on the rpm. (I have Fedora 20). Then i tried yum locallinstall and i saw the error message, some conflicting file with the same name. Then i found an installation line on a forum and installed it from sourceforge. I know i'm taking chances but there is no other option. Then i filled the printer cartridge with black ink that was low (yes, i refill). Then i finally printed it and added to the yellow envelope with documents. But i put it here too just in case.
Thursday, August 29, 2013
Nel mezzo del cerchio
Nu, nu o să scriu această postare în italiană. Sunt prea obosit. E
mult de când am citit măcar ceva. Nu ştiu să formez fraze impecabile şi
decât să scriu ceva care stârneşte zâmbete, mai bine renunţ.
Dacă vrei, poţi!
Era o reclamă la Adidas prin anii 90. Steffi Graff. Adidas Torsion. O modă care a trecut. Steffi Graff care a avut probleme cu fiscul. Chiar reclama aceea era adresată celor fără bani pe atunci de la noi. Era şi un leu care răgea în clip? A şi reclama cu romul Bacardi, ăla cu liliacul pe etichetă!
Deci prin mai 93, după sfaturile unei persoane din Focşani (ce sfaturi că a fost persuasiune) mi-am cumpărat un bilet la un târg de informatică din Viena, CeBIT sau aşa ceva. Cu gândul să încerc să trec în Italia.
A ce faze s-au întâmplat la târg. Era o tipă de la Microsoft. Mi-a zis că dacă învăţ bazele limbii germane să o sun peste câteva luni că poate îmi dă un job.
Erau multe bufeturi şi mi-era o foame... Dar nu aveam bani să cumpăr nimic.
A doua zi după târg mi-am luat bilet de tren până la graniţa cu Italia. La punctul de frontieră, destinaţia mea de pe bilet, am coborât din tren şi mă gândeam cum să trec graniţa, fără viză. Am mers pe jos şi am văzut chiar fâşia de frontieră cu porţiunea de pădure lipsă. Am ajuns la o staţie de benzină de la care se vedeau benzile autostrăzii care treceau printre nişte stâlpi unde erau grănicerii.
După câteva ore de stat acolo a venit din Italia un tip cu un van probabil să cumpere ceva mai ieftin de la magazinul de lângă staţia de benzină. Angelo. Cu câtă italiană ştiam eu l-am întrebat dacă poate să mă treacă. Vuoi una passeggiata? Aspetta qui. A intrat în magazin şi a stat cât mi s-a părut o veşnicie. Eram obosit, fără bani, nu ştiam ce voi face dacă nu voi trece. Cred că nu aveam bani să mă întorc în România. Viza de Austria îmi expira în seara aceea!
Bine a ieşit din magazin şi m-a invitat pe locul din dreapta. A pornit şi când am ajuns la punctul de trecere l-a salutat pe grănicer. Acela a vrut să treacă prin faţa van-ului spre mine, probabil arătam nefamiliar. Atunci Angelo a ridicat piciorul de pe ambreiaj şi a smucit van-ul şi a blocat motorul. Grănicerul s-a făcut că se sperie şi s-a dat la o parte şi ne-a lăsat să trecem. Nu cred că vroia să-şi strice ziua pentru că dacă spunea cuiva, faza se lăsa cu poliţie, etc.
A fost un minut care mi-a definit viaţa. Deci am intrat în Italia. Când am ajuns în centrul acelei localităţi de graniţă, Tarvisio, era lume adunată şi un accident. Un tip se răsturnase cu motocicleta. C'è il mio nipote! a zis Angelo şi m-a lăsat câteva străzi mai departe.
Am mers pe jos până la ieşirea din Tarvisio. Tot timpul mă uitam înapoi şi mă gândeam că acuşi acuşi o să vină vreun poliţist să mă aresteze. De fapt feeling-ul ăsta l-am avut tot timpul în Italia. (Degeaba, căci după 3 luni adică după ce m-am săturat de Italia, m-am dus la poliţie, LOL, să le spun că sunt ilegal, credeam că or să mă trimită ei înapoi, dar au început să râdă şi mi-au zis să-mi văd de treabă). Mă uitam la calea ferată din vale şi la autostradă şi nu-mi imaginam cum o să ajung la Roma, unde era soţul tipei care m-a convins să plec.
La ieşirea din Tarvisio era un alt benzinaio. Un tip tânăr care nu avea clienţi şi se pregătea să închidă şi a stat de vorbă cu mine. I-am povestit cum am învăţat italiană de la televizor (bine pe fondul francezei care o ştiam binişor din liceu) şi i-am zis că vreau să merg la Roma să caut ceva de lucru.
Tipul la un moment dat a zis că ce dracu, e plină Italia de imigranţi şi criminali, iar eu dacă vreau să caut ceva de lucru mă va ajuta. M-a urcat în maşină şi m-a dus pe autostradă câteva localităţi spre interior.
View Larger Map
Aici pe unul din scaunele astea am petrecut prima noapte în Italia, aşteptând dimineaţa când am luat primul intercity spre Roma. Toată noaptea au circulat maşini, unele cu tobele de eşapament modificate. Când se liniştea un zgomot, apărea altul, maşini, sirene de salvare care eu credeam că sunt de poliţie, etc. Eram terminat de oboseală dar nu aveam cum să adorm pe un scaun din acela. Tipul de la staţia de benzină mi-a dat şi vreo două zeci de mii de lire să stau la barul unde erau scaunele acelea dar barul s-a închis. Probabil aveam suficienţi bani să stau la hotel, dar nici nu am ştiut că era hotel acolo, am ajuns noaptea şi am intrat direct în bar şi am cerut o cafea, după cum mi-a spus el. Mi-a dat barmanul un degetar de cafea şi eu credeam că m-a ghicit că nu am bani şi mi-a dat şi el ce a avut mai ieftin. LOL pe atunci nu ştiam de ristretto şi espresso, ce proşti eram românii pe atunci... La vreo oră după aceea a închis barul iar gara era şi ea închisă, până dimineaţa.
Ok dimineaţa am pornit spre Roma. Trenul mergea poate mai repede decât maximul de atunci din România, 120 kmh, dar din cauza numeroaselor tunele părea că merge mai repede. Am dormit câteva ore.
Am ajuns la Roma pe nişte nori negri, apăsători, iar totul părea întunecat. Prima noapte am dormit-o în autobuz, am mers toată noaptea în autobuz.
Era un birou al Caritas diocesana lângă gara Termini. Am aplicat acolo pentru servicii.
Dar o săptămâna am dormit cu alţi români, pe unde am putut. Prin trenuri în gară. În cimitire de maşini. Ţin minte într-o noapte am dormit la parter într-o maşină sub alte două. La un moment dat un tip de la etaj s-a p...
OK după o săptămână am ajuns în adăpostul de sub gara Termini. Era un dormitor, erau maşini de spălat şi călugăriţe care ajutau. Unele haine după o săptămână nu se mai puteau spăla.
Am făcut şi o baie şi mi-au dat nişte haine printre care o cămaşă de mătase, gri-mov.
Mi-au zis alţi români cum să caut de lucru. Am luat un autobuz spre zona cu firme din estul Romei pe via Casilina. Bineînţeles, nu puteam să calc codul onoarei românilor, deci nu foloseam bilet de autobuz.
În gară se vindeau cartele de telefon la jumate de preţ. Românii blocau ieşirea cartelei din telefon şi după aceea le recoltau.
Intram, la vreo firmă, spuneam o frază două, sono ingegnere Rumeno, parlo inglese i francese e sto cercando di lavoro.
După câteva zile am intrat la Tormar, la 30 Via dei Ruderi di Torrenova. Marmi i Graniti. Am uitat cum era numele mic al patronului. Ventrella. Avea doi băieţi, Marco şi Maurizio. Pe nevasta lui Maurizio o chema Carla. Mai aveau şi o secretară. Il ragioniere, Legalupo. Aveau un calculator, AS400 pentru baza de date şi contabilitate şi nişte PC-uri. A şi încă un tip am uitat cum îl chema, Ettore.
Dar în prima seară am stat de vorbă cu bătrânul, care era singur la firmă. Am să-i spun Ventrella până îmi amintesc. Vorbea când italiană, când dialectul roman. Când începeau ei să vobească romana între ei nu mai înţelegeam nimic.
Era foarte mişto înăuntru, pe jos granit lustruit eu am crezut că-i dat cu ceară şi mă temeam să nu alunec. PC-uri şi terminale de AS400. Maşină de cafea în holul de la intrare şi un mic slogan în hol deasupra uşei: MARMI I GRANITI SONO PRODOTTI NATURALI!
View Larger Map
Ventrella a desenat un cerc pe o foaie de hârtie su la scrivania şi a pus un punct în mijloc şi a zis: Sei nel mezzo del cerchio!
(Chiar zilele trecute am revizuit nişte simboluri masonice dintre care cercul cu punct în mijloc. Am unul chiar şi acum, în frigider).
După o pauză în care am mai discutat alte chestii, a întrebat: Sai leggere? La care am rămas blocat. Nu ştiam ce înseamnă leggere. LOL.
Până la urmă mi-a zis: Vieni domani e parlerai con i miei figli, vediamo che dicono loro, io no so niente di queste cose come i computer...
OK, gata, mi-a crescut inima, m-am dus la adăpost sub gară şi am venit a doua zi dimineaţa la ora la care mi-au zis, îmbrăcat în cămașa mov de mătase de la Caritas.
Bătrânul m-a luat şi m-a dus în curte. Erau stive de marmora şi granit aşezate vertical pentru a fi văzute de clienţi şi între ele creştea iarbă. M-a pus să smulg iarba dintre ele cu mâna. (Chiar, mai târziu, după vreo lună-două am văzut cum le tăiau cu o maşină cu fir de nailon, chiar nici azi nu am înţeles de ce m-a pus să fac asta). Deci am smuls iarbă toată dimineaţa şi la prânz am venit Marco şi m-a luat înăuntru.
M-a lăsat să mă spăl pe mâni şi mi-a dat un sandviş. M-a aşezat la un terminal de AS400 de care nici nu auzisem şi mi-a arătat cum să introduc nişte facturi. A văzut că pot şi mi-a zis că mă angajează cu 800.000 lire pe lună (cam 800-1000 de dolari pe atunci). A luat ziarul şi a început să caute o gazdă pentru mine. În ziar era un titlu cu litere mari: IMMIGRATI, C'E LA SANATORIA!, o ştire despre un proiect de lege ce trecuse o cameră şi aştepta să treacă cealaltă sau trebuia semnat de preşedinte, nu mai ştiu, care ar fi legalizat toţi imigranţii, chiar ce noroc ar fi fost, dar nu a fost să fie, a căzut la vreo săptămână după aceea.
Aşa a început munca la Tormar.
La prânz luam trenul şi mergeam în centru la Caritas.
Marco mi-a găsit gazdă, mai ales că şederea mea la adăpost a durat numai trei săptămâni.
Şi aici încep sau poate au început chiar mai înainte coincidenţele stranii. Strada unde stăteam se chema Via delle Gardenie. Nr.35 Sc.C Ap.20. Eu în Bacău am stat pe strada Energiei Nr.35 Sc.C Ap.20. Ambele adrese la etajul 4, ultimul!
View Larger Map
Erau doi studenţi, pe cel care închiria îl chema Stefano diPietro parcă şi era din Campobasso. Mai era un tip, Alarico, alt student, cam beţiv şi declarat comunist. L-am văzut odată beat pe stradă. Al treilea era Davide, un evreu din Bari. Davide cânta la vioară şi la un moment dat a prins un job la un teatru. Deci apartamentul avea 3 camere plus terasa transformată în cameră. Toate aveau marmoră pe jos iar terasa avea fainaţă. Era pe colţ şi avea vedere la stradă.
Pe prietena lui Pietro o chema Angelita, aproape ca pe nevastă-mea.
Multe multe faze îmi amintesc dar una vreau s-o scriu ca să nu o uit.
Într-o zi, am impresia că după ce am pierdut job-ul la Tormar, a venit fratele lui Stefano. Spunea că era arhitect şi avea un birou (studio) de arhitectură în Campobasso. Nu mă vedea cu ochi prea buni. M-a dus la barul din stradă şi mi-a făcut cunoştinţă cu un tip, iar acela a dat din cap că nu.
În ziua acea a apărut şi o brunetă, cam solidă, cu o rochie albă cam sumară parcă din in topit. Fratele lui Stefano mi-a zis i-ar face ceva, un verb pe care încă nu îl ştiam dar fetei îi plac fetele. Când l-am întrebat ce înseamnă ce a zis chiar s-a uitat la mine ca şi cum ar vrea să mă ia la bătaie iar eu i-am zis repede credo che o capito che significa... Tipa cred că semăna cu o cunoscută cântăreaţă care pe vremea aceea o ascultam tot timpul la Radio Dimensione Suono.
La un moment dat a apărut un prieten de-al lui Alarico din America de Sud care avea maşină.
Altă dată, pe la început a apărut o soră a lui Alarico. Era foarte tânără, prietenoasă şi spunea că e studentă la Dublin, Irlanda. Şi ea seamănă cu o celebritate.
Deci hai să repetăm. Eu, un imigrant român, fără bani, zdrenţuros contra o gaşcă de actori şi celebrităţi care eu nu ştiam cine sunt. Au făcut ce au vrut până la un moment dat cineva i-a liniştit şi atunci ei mi-au spus să plec de la job şi eu normal după 3 luni de asemenea viaţă în Italia, am plecat direct la gară... A nu am mai "lucrat" două zile ca să-mi fac bani de tren pentru că toţi banii, un milione, adică o mie de dolari pe vremea aceea tocmai îi trimisesem acasă...
A şi îmi mai amintesc ceva. Am luat-o înapoi pe acelaşi traseu pe care am venit dar la graniţa cu Austria când a oprit trenul un grănicer austriac a venit direct la mine, mi-a spus să cobor, şi a spus cuvântul Trieste. Atât.
Chiar şi la Caritas sub gară eram o gaşcă de trei parcă care după aceea ne întâlneam mereu duminicile când ne plimbam pe via dei Fori dei Imperatori, acolo unde este zidul cu harta Romei care includea şi Dacia, iar unul din cei trei era un tip din Brazilia.
Va urma. (RDS, non c'è e tanti d'altri!)
Dacă vrei, poţi!
Era o reclamă la Adidas prin anii 90. Steffi Graff. Adidas Torsion. O modă care a trecut. Steffi Graff care a avut probleme cu fiscul. Chiar reclama aceea era adresată celor fără bani pe atunci de la noi. Era şi un leu care răgea în clip? A şi reclama cu romul Bacardi, ăla cu liliacul pe etichetă!
Deci prin mai 93, după sfaturile unei persoane din Focşani (ce sfaturi că a fost persuasiune) mi-am cumpărat un bilet la un târg de informatică din Viena, CeBIT sau aşa ceva. Cu gândul să încerc să trec în Italia.
A ce faze s-au întâmplat la târg. Era o tipă de la Microsoft. Mi-a zis că dacă învăţ bazele limbii germane să o sun peste câteva luni că poate îmi dă un job.
Erau multe bufeturi şi mi-era o foame... Dar nu aveam bani să cumpăr nimic.
A doua zi după târg mi-am luat bilet de tren până la graniţa cu Italia. La punctul de frontieră, destinaţia mea de pe bilet, am coborât din tren şi mă gândeam cum să trec graniţa, fără viză. Am mers pe jos şi am văzut chiar fâşia de frontieră cu porţiunea de pădure lipsă. Am ajuns la o staţie de benzină de la care se vedeau benzile autostrăzii care treceau printre nişte stâlpi unde erau grănicerii.
După câteva ore de stat acolo a venit din Italia un tip cu un van probabil să cumpere ceva mai ieftin de la magazinul de lângă staţia de benzină. Angelo. Cu câtă italiană ştiam eu l-am întrebat dacă poate să mă treacă. Vuoi una passeggiata? Aspetta qui. A intrat în magazin şi a stat cât mi s-a părut o veşnicie. Eram obosit, fără bani, nu ştiam ce voi face dacă nu voi trece. Cred că nu aveam bani să mă întorc în România. Viza de Austria îmi expira în seara aceea!
Bine a ieşit din magazin şi m-a invitat pe locul din dreapta. A pornit şi când am ajuns la punctul de trecere l-a salutat pe grănicer. Acela a vrut să treacă prin faţa van-ului spre mine, probabil arătam nefamiliar. Atunci Angelo a ridicat piciorul de pe ambreiaj şi a smucit van-ul şi a blocat motorul. Grănicerul s-a făcut că se sperie şi s-a dat la o parte şi ne-a lăsat să trecem. Nu cred că vroia să-şi strice ziua pentru că dacă spunea cuiva, faza se lăsa cu poliţie, etc.
A fost un minut care mi-a definit viaţa. Deci am intrat în Italia. Când am ajuns în centrul acelei localităţi de graniţă, Tarvisio, era lume adunată şi un accident. Un tip se răsturnase cu motocicleta. C'è il mio nipote! a zis Angelo şi m-a lăsat câteva străzi mai departe.
Am mers pe jos până la ieşirea din Tarvisio. Tot timpul mă uitam înapoi şi mă gândeam că acuşi acuşi o să vină vreun poliţist să mă aresteze. De fapt feeling-ul ăsta l-am avut tot timpul în Italia. (Degeaba, căci după 3 luni adică după ce m-am săturat de Italia, m-am dus la poliţie, LOL, să le spun că sunt ilegal, credeam că or să mă trimită ei înapoi, dar au început să râdă şi mi-au zis să-mi văd de treabă). Mă uitam la calea ferată din vale şi la autostradă şi nu-mi imaginam cum o să ajung la Roma, unde era soţul tipei care m-a convins să plec.
La ieşirea din Tarvisio era un alt benzinaio. Un tip tânăr care nu avea clienţi şi se pregătea să închidă şi a stat de vorbă cu mine. I-am povestit cum am învăţat italiană de la televizor (bine pe fondul francezei care o ştiam binişor din liceu) şi i-am zis că vreau să merg la Roma să caut ceva de lucru.
Tipul la un moment dat a zis că ce dracu, e plină Italia de imigranţi şi criminali, iar eu dacă vreau să caut ceva de lucru mă va ajuta. M-a urcat în maşină şi m-a dus pe autostradă câteva localităţi spre interior.
View Larger Map
Aici pe unul din scaunele astea am petrecut prima noapte în Italia, aşteptând dimineaţa când am luat primul intercity spre Roma. Toată noaptea au circulat maşini, unele cu tobele de eşapament modificate. Când se liniştea un zgomot, apărea altul, maşini, sirene de salvare care eu credeam că sunt de poliţie, etc. Eram terminat de oboseală dar nu aveam cum să adorm pe un scaun din acela. Tipul de la staţia de benzină mi-a dat şi vreo două zeci de mii de lire să stau la barul unde erau scaunele acelea dar barul s-a închis. Probabil aveam suficienţi bani să stau la hotel, dar nici nu am ştiut că era hotel acolo, am ajuns noaptea şi am intrat direct în bar şi am cerut o cafea, după cum mi-a spus el. Mi-a dat barmanul un degetar de cafea şi eu credeam că m-a ghicit că nu am bani şi mi-a dat şi el ce a avut mai ieftin. LOL pe atunci nu ştiam de ristretto şi espresso, ce proşti eram românii pe atunci... La vreo oră după aceea a închis barul iar gara era şi ea închisă, până dimineaţa.
Ok dimineaţa am pornit spre Roma. Trenul mergea poate mai repede decât maximul de atunci din România, 120 kmh, dar din cauza numeroaselor tunele părea că merge mai repede. Am dormit câteva ore.
Am ajuns la Roma pe nişte nori negri, apăsători, iar totul părea întunecat. Prima noapte am dormit-o în autobuz, am mers toată noaptea în autobuz.
Era un birou al Caritas diocesana lângă gara Termini. Am aplicat acolo pentru servicii.
Dar o săptămâna am dormit cu alţi români, pe unde am putut. Prin trenuri în gară. În cimitire de maşini. Ţin minte într-o noapte am dormit la parter într-o maşină sub alte două. La un moment dat un tip de la etaj s-a p...
OK după o săptămână am ajuns în adăpostul de sub gara Termini. Era un dormitor, erau maşini de spălat şi călugăriţe care ajutau. Unele haine după o săptămână nu se mai puteau spăla.
Am făcut şi o baie şi mi-au dat nişte haine printre care o cămaşă de mătase, gri-mov.
Mi-au zis alţi români cum să caut de lucru. Am luat un autobuz spre zona cu firme din estul Romei pe via Casilina. Bineînţeles, nu puteam să calc codul onoarei românilor, deci nu foloseam bilet de autobuz.
În gară se vindeau cartele de telefon la jumate de preţ. Românii blocau ieşirea cartelei din telefon şi după aceea le recoltau.
Intram, la vreo firmă, spuneam o frază două, sono ingegnere Rumeno, parlo inglese i francese e sto cercando di lavoro.
După câteva zile am intrat la Tormar, la 30 Via dei Ruderi di Torrenova. Marmi i Graniti. Am uitat cum era numele mic al patronului. Ventrella. Avea doi băieţi, Marco şi Maurizio. Pe nevasta lui Maurizio o chema Carla. Mai aveau şi o secretară. Il ragioniere, Legalupo. Aveau un calculator, AS400 pentru baza de date şi contabilitate şi nişte PC-uri. A şi încă un tip am uitat cum îl chema, Ettore.
Dar în prima seară am stat de vorbă cu bătrânul, care era singur la firmă. Am să-i spun Ventrella până îmi amintesc. Vorbea când italiană, când dialectul roman. Când începeau ei să vobească romana între ei nu mai înţelegeam nimic.
Era foarte mişto înăuntru, pe jos granit lustruit eu am crezut că-i dat cu ceară şi mă temeam să nu alunec. PC-uri şi terminale de AS400. Maşină de cafea în holul de la intrare şi un mic slogan în hol deasupra uşei: MARMI I GRANITI SONO PRODOTTI NATURALI!
View Larger Map
Ventrella a desenat un cerc pe o foaie de hârtie su la scrivania şi a pus un punct în mijloc şi a zis: Sei nel mezzo del cerchio!
(Chiar zilele trecute am revizuit nişte simboluri masonice dintre care cercul cu punct în mijloc. Am unul chiar şi acum, în frigider).
După o pauză în care am mai discutat alte chestii, a întrebat: Sai leggere? La care am rămas blocat. Nu ştiam ce înseamnă leggere. LOL.
Până la urmă mi-a zis: Vieni domani e parlerai con i miei figli, vediamo che dicono loro, io no so niente di queste cose come i computer...
OK, gata, mi-a crescut inima, m-am dus la adăpost sub gară şi am venit a doua zi dimineaţa la ora la care mi-au zis, îmbrăcat în cămașa mov de mătase de la Caritas.
Bătrânul m-a luat şi m-a dus în curte. Erau stive de marmora şi granit aşezate vertical pentru a fi văzute de clienţi şi între ele creştea iarbă. M-a pus să smulg iarba dintre ele cu mâna. (Chiar, mai târziu, după vreo lună-două am văzut cum le tăiau cu o maşină cu fir de nailon, chiar nici azi nu am înţeles de ce m-a pus să fac asta). Deci am smuls iarbă toată dimineaţa şi la prânz am venit Marco şi m-a luat înăuntru.
M-a lăsat să mă spăl pe mâni şi mi-a dat un sandviş. M-a aşezat la un terminal de AS400 de care nici nu auzisem şi mi-a arătat cum să introduc nişte facturi. A văzut că pot şi mi-a zis că mă angajează cu 800.000 lire pe lună (cam 800-1000 de dolari pe atunci). A luat ziarul şi a început să caute o gazdă pentru mine. În ziar era un titlu cu litere mari: IMMIGRATI, C'E LA SANATORIA!, o ştire despre un proiect de lege ce trecuse o cameră şi aştepta să treacă cealaltă sau trebuia semnat de preşedinte, nu mai ştiu, care ar fi legalizat toţi imigranţii, chiar ce noroc ar fi fost, dar nu a fost să fie, a căzut la vreo săptămână după aceea.
Aşa a început munca la Tormar.
La prânz luam trenul şi mergeam în centru la Caritas.
Marco mi-a găsit gazdă, mai ales că şederea mea la adăpost a durat numai trei săptămâni.
Şi aici încep sau poate au început chiar mai înainte coincidenţele stranii. Strada unde stăteam se chema Via delle Gardenie. Nr.35 Sc.C Ap.20. Eu în Bacău am stat pe strada Energiei Nr.35 Sc.C Ap.20. Ambele adrese la etajul 4, ultimul!
View Larger Map
Erau doi studenţi, pe cel care închiria îl chema Stefano diPietro parcă şi era din Campobasso. Mai era un tip, Alarico, alt student, cam beţiv şi declarat comunist. L-am văzut odată beat pe stradă. Al treilea era Davide, un evreu din Bari. Davide cânta la vioară şi la un moment dat a prins un job la un teatru. Deci apartamentul avea 3 camere plus terasa transformată în cameră. Toate aveau marmoră pe jos iar terasa avea fainaţă. Era pe colţ şi avea vedere la stradă.
Pe prietena lui Pietro o chema Angelita, aproape ca pe nevastă-mea.
Multe multe faze îmi amintesc dar una vreau s-o scriu ca să nu o uit.
Într-o zi, am impresia că după ce am pierdut job-ul la Tormar, a venit fratele lui Stefano. Spunea că era arhitect şi avea un birou (studio) de arhitectură în Campobasso. Nu mă vedea cu ochi prea buni. M-a dus la barul din stradă şi mi-a făcut cunoştinţă cu un tip, iar acela a dat din cap că nu.
În ziua acea a apărut şi o brunetă, cam solidă, cu o rochie albă cam sumară parcă din in topit. Fratele lui Stefano mi-a zis i-ar face ceva, un verb pe care încă nu îl ştiam dar fetei îi plac fetele. Când l-am întrebat ce înseamnă ce a zis chiar s-a uitat la mine ca şi cum ar vrea să mă ia la bătaie iar eu i-am zis repede credo che o capito che significa... Tipa cred că semăna cu o cunoscută cântăreaţă care pe vremea aceea o ascultam tot timpul la Radio Dimensione Suono.
La un moment dat a apărut un prieten de-al lui Alarico din America de Sud care avea maşină.
Altă dată, pe la început a apărut o soră a lui Alarico. Era foarte tânără, prietenoasă şi spunea că e studentă la Dublin, Irlanda. Şi ea seamănă cu o celebritate.
Deci hai să repetăm. Eu, un imigrant român, fără bani, zdrenţuros contra o gaşcă de actori şi celebrităţi care eu nu ştiam cine sunt. Au făcut ce au vrut până la un moment dat cineva i-a liniştit şi atunci ei mi-au spus să plec de la job şi eu normal după 3 luni de asemenea viaţă în Italia, am plecat direct la gară... A nu am mai "lucrat" două zile ca să-mi fac bani de tren pentru că toţi banii, un milione, adică o mie de dolari pe vremea aceea tocmai îi trimisesem acasă...
A şi îmi mai amintesc ceva. Am luat-o înapoi pe acelaşi traseu pe care am venit dar la graniţa cu Austria când a oprit trenul un grănicer austriac a venit direct la mine, mi-a spus să cobor, şi a spus cuvântul Trieste. Atât.
Chiar şi la Caritas sub gară eram o gaşcă de trei parcă care după aceea ne întâlneam mereu duminicile când ne plimbam pe via dei Fori dei Imperatori, acolo unde este zidul cu harta Romei care includea şi Dacia, iar unul din cei trei era un tip din Brazilia.
Va urma. (RDS, non c'è e tanti d'altri!)
Wednesday, July 24, 2013
Tavan, "pop-corn", var, ouă, găinaţ
Am încercat să scriu ce scriu aici şi pe facebook. La vreo oră două după ce instalez din nou Linux (în memorie, folosesc live-image), facebook devine atât de lent încât mă plictisesc până ce apare o literă după ce o tastez. Adică tastez un cuvânt şi când îl termin încep să apară primele litere. Deci voi scrie aici şi voi pune link- pe facebook. Folosesc aceleaşi dicţionare de fapt acelaşi sistem în aceeaşi configuraţie. Cred că îmi bagă cineva keyloggers la greu, la competiţie pe fb
07/29 10:54 AM PDT. The problem in this first paragraph was solved by moving back from Firefox 12 to Firerox 22.
Îmi pare rău ce voi scrie aici depăşeşte orice imaginaţie dar este real.
Când m-am mutat în martie 2010 în apartament toate tavanele aveau "pop-corn" pe ele. Dintr-un material moale, fibros, fonoabsorbant. Dar au absorbit şi tot felul de mirosuri timp de un număr de zeci de ani, probabil. O culoare galbenă indescriptibilă. Posibil să fi avut şi azbest în compoziţie.
Înainte de a vărui am dat tavanele cu aspiratorul şi am umplut jumătate din colectorul de praf de la aspirator cu "pop-corn" care se desprindea la cea mai mică atingere.
Deci când am "văruit" la început (am folosit o vopsea pe bază de argilă - kaolin, humă cum se mai spune în România cu bioxid de titan pentru albire + un polimer pentru întărire. După două straturi părea ok.
La vreun an după am văruit dormitorul din nou (am descoperit şi reparat de mai multe ori o gaură în peretele din dormitor din debara chiar lângă conducta de aerisire de la baia vecinului de la parter pe unde venea fum la greu). Dar de data asta am folosit var (luasem un sac de praf de "lime", CaCO3 + Mg2CO3 pentru ca să dezinfectez tomberonul din curte şi am încercat şi a ieşit destul de bine). Dar abia peste vreun an am reparat în sfârşit gaura aceea din perete.
Odată cu căldura mirosul din apartament a devenit din ce în ce mai insuportabil. Deci alaltăieri m-am apucat să văruiesc şi restul tavanelor, cu var care îl făcusem din praf acu vreo 2-3 luni şi îl aveam în nişte bidoane. Deci am văruit toată zona de lângă bucătărie şi holuri, cam jumătate din suprafaţa văruită cu kaolin încă rămasă nevăruită (1/3 din apartament). Am reuşit să acopăr şi ultimele găurele care nu se vedeau de departe de la văruitul cu kaolin, iar după ce s-a uscat varul s-a pietrificat. Anumite zone de lângă uşa de la intrare miroseau a urină în momentul în care le dădeam cu var. Diferite zone miroseau diferit. Anumite zone, de lângă uşă şi deasupra mesei unde aveam calc s-au îngălbenit dar după ce s-au uscat s-au albit aproape total.
Mirosul din apartament s-a schimbat total. Eu credeam că e fără speranţă deoarece am crezut că sediul mirosului acesta era în padding-ul de sub covor. Dar nu, tavanul era plin de miros.
Dar ce m-a făcut să scriu aceasta este că am pus nişte ouă la fiert, acum, după ce mirosul din apartament s-a îmblânzit aşa de mult. A ieşit din ouă un miros de găinat, şi Angela a confirmat, atât de puternic încât mi s-a făcut rău. Ouăle sunt cumpărate foarte recent şi nu sunt expirate.
10:40 PM EDT Tocmai am terminat de resetat... modemul! Nu îl mai puteam accesa cu parola deci am făcut un reset din buton, nu a mers, după care am făcut un reset hard, 30-30-30, adică 90 secunde apăsat pe butonul de reset din care la 30 secunde am scos firul de alimentator, apoi la 60 l-am băgat înapoi (cu butonul apăsat tot timpul, după care 10 secunde fără fir din nou și după ce am băgat firul și a pornit încă un reset normal și astfel am reușit sa preiau controlul modemului și sa îl setez din nou.
Fb merge mai bine dar tot ezita când încerc sa șterg cu backspace apăsat (repeat). Aceasta problema dispare dacă scot (dezinstalez din Firefox) dicționarele de romana și engleza (amândouă, dacă îl scot numai pe unul, în orice ordine ar fi nu are efect).
Foarte curios, după ce am văruit porțiunea aceea din tavan, de 2 zile nu mai aud nici avioane.
Combinat cu podeaua făcută din fibră lemnoasă cu clei din reziduuri animale... well... you get the picture...
07/29 10:54 AM PDT. The problem in this first paragraph was solved by moving back from Firefox 12 to Firerox 22.
Îmi pare rău ce voi scrie aici depăşeşte orice imaginaţie dar este real.
Când m-am mutat în martie 2010 în apartament toate tavanele aveau "pop-corn" pe ele. Dintr-un material moale, fibros, fonoabsorbant. Dar au absorbit şi tot felul de mirosuri timp de un număr de zeci de ani, probabil. O culoare galbenă indescriptibilă. Posibil să fi avut şi azbest în compoziţie.
Înainte de a vărui am dat tavanele cu aspiratorul şi am umplut jumătate din colectorul de praf de la aspirator cu "pop-corn" care se desprindea la cea mai mică atingere.
Deci când am "văruit" la început (am folosit o vopsea pe bază de argilă - kaolin, humă cum se mai spune în România cu bioxid de titan pentru albire + un polimer pentru întărire. După două straturi părea ok.
La vreun an după am văruit dormitorul din nou (am descoperit şi reparat de mai multe ori o gaură în peretele din dormitor din debara chiar lângă conducta de aerisire de la baia vecinului de la parter pe unde venea fum la greu). Dar de data asta am folosit var (luasem un sac de praf de "lime", CaCO3 + Mg2CO3 pentru ca să dezinfectez tomberonul din curte şi am încercat şi a ieşit destul de bine). Dar abia peste vreun an am reparat în sfârşit gaura aceea din perete.
Odată cu căldura mirosul din apartament a devenit din ce în ce mai insuportabil. Deci alaltăieri m-am apucat să văruiesc şi restul tavanelor, cu var care îl făcusem din praf acu vreo 2-3 luni şi îl aveam în nişte bidoane. Deci am văruit toată zona de lângă bucătărie şi holuri, cam jumătate din suprafaţa văruită cu kaolin încă rămasă nevăruită (1/3 din apartament). Am reuşit să acopăr şi ultimele găurele care nu se vedeau de departe de la văruitul cu kaolin, iar după ce s-a uscat varul s-a pietrificat. Anumite zone de lângă uşa de la intrare miroseau a urină în momentul în care le dădeam cu var. Diferite zone miroseau diferit. Anumite zone, de lângă uşă şi deasupra mesei unde aveam calc s-au îngălbenit dar după ce s-au uscat s-au albit aproape total.
Mirosul din apartament s-a schimbat total. Eu credeam că e fără speranţă deoarece am crezut că sediul mirosului acesta era în padding-ul de sub covor. Dar nu, tavanul era plin de miros.
Dar ce m-a făcut să scriu aceasta este că am pus nişte ouă la fiert, acum, după ce mirosul din apartament s-a îmblânzit aşa de mult. A ieşit din ouă un miros de găinat, şi Angela a confirmat, atât de puternic încât mi s-a făcut rău. Ouăle sunt cumpărate foarte recent şi nu sunt expirate.
10:40 PM EDT Tocmai am terminat de resetat... modemul! Nu îl mai puteam accesa cu parola deci am făcut un reset din buton, nu a mers, după care am făcut un reset hard, 30-30-30, adică 90 secunde apăsat pe butonul de reset din care la 30 secunde am scos firul de alimentator, apoi la 60 l-am băgat înapoi (cu butonul apăsat tot timpul, după care 10 secunde fără fir din nou și după ce am băgat firul și a pornit încă un reset normal și astfel am reușit sa preiau controlul modemului și sa îl setez din nou.
Fb merge mai bine dar tot ezita când încerc sa șterg cu backspace apăsat (repeat). Aceasta problema dispare dacă scot (dezinstalez din Firefox) dicționarele de romana și engleza (amândouă, dacă îl scot numai pe unul, în orice ordine ar fi nu are efect).
Foarte curios, după ce am văruit porțiunea aceea din tavan, de 2 zile nu mai aud nici avioane.
Combinat cu podeaua făcută din fibră lemnoasă cu clei din reziduuri animale... well... you get the picture...
Wednesday, June 26, 2013
Caii troieni ai lui Ceauşescu
4 ore de somn. Ieri am primit o cerere de contact pe linkedin de la un tip local, de aici, din Beaverton. Are o firmă la 1 km de fosta mea adresă. Din Craiova. Pe linkedin avea la network în centru pe Ringier. Care prin natura firmei lui de furnizări de echipamente medicale are legătură cu toate firmele (cu miile) de pensiuni (case de bătrâni), specificul românilor în zonă.
Şi mi-a declanşat un întreg proces mental. Am avut în liceu (Iaşi, între 1975-1979 când Iliescu a fost secretar) un coleg Ringhilescu care seamănă perfect şi la voce şi la figură cu Michael Ringier. Numai că Ringier este cu 10 ani mai mare. Nu ştiu. Pe Gabi Ringhiliescu nu l-am mai văzut "matur" decât cu barbă, iar când a venit pe aici în 1997 avea barbă până la brâu şi era prieten cu nişte musulmani. Cât am stat cu el în gazdă toate weekend-urile şi le petrecea la Piatra Neamţ.
În 1990 a încercat să mă introducă în scientologie.
Şi mă gândeam. Cum ar fi ajuns un tip din Elveţia, moştenitorul unui imperiu mediatic, pe vremea lui Ceauşescu în România.
Şi am găsit imediat răspunsul. La Craiova au fost elveţienii la electroputere. Sub pretextul instalării utilajelor, a pregătirii personalului. Au fost poate zeci, dacă nu sute de persoane de-a lungul mai multor ani. Unii poate au învăţat româneşte.
De-a lungul domniei lui Ceauşescu s-au perindat prin România multe firme străine. Nu le mai amintesc pe toate.
A fost un timp în Jurnalul descrisă o activitate intensă la Poiana Braşov, unde au venit mii de străini de-a lungul timpului.
Este una când o ţară liberă şi dezvoltată natural are contacte economice, pe firme, cu alte ţări. Pe faţă când oricine şi mai ales o presă liberă poate să-i ia la întrebări. Şi alta când o singură persoană sau un grup într-o ţară complet închisă sub cortina de fier negociază cu un grup sau altul, fără supravegherea presei şi în general a societăţii şi poate acoperiţi de securitate. Odată intrat un asemenea grup şi câştigată încrederea dictatorului se pot face nişte chestii fără precedent, cu sau fără ştirea lui completă.
A fost pregătită echipa lui Ceauşescu să deal-uiească cu cei mai mari experţi în psihologie şi media ai timpului, dacă unii din ei ar fi fost infiltraţi pe lângă echipa de la Craiova?
Ştiu că Sobi Ceh este grav bolnav în spital. Am citit ultimul articol/interviu despre el în Libertatea. Unde Maia Morgenstern l-a numit domnul profesor. El a fost profesor al multora printre care şi Roxana Andronescu. Care a fost sau mai este în echipa lui Sârbu. Sârbu şi Ringier, cei doi magnaţi media români. Şi nu numai.
Scriu toate acestea aici pentru că m-am gândit la ele. Iar mai nou, tot la ce mă gândesc eu pe aici se află. Nu ştiu ce tehnologie se foloseşte dar ştiu că mai devreme sau mai târziu se va generaliza.
Nu este corect ca unii să ştie aceste chestii iar alţii nu.
Şi mi-a declanşat un întreg proces mental. Am avut în liceu (Iaşi, între 1975-1979 când Iliescu a fost secretar) un coleg Ringhilescu care seamănă perfect şi la voce şi la figură cu Michael Ringier. Numai că Ringier este cu 10 ani mai mare. Nu ştiu. Pe Gabi Ringhiliescu nu l-am mai văzut "matur" decât cu barbă, iar când a venit pe aici în 1997 avea barbă până la brâu şi era prieten cu nişte musulmani. Cât am stat cu el în gazdă toate weekend-urile şi le petrecea la Piatra Neamţ.
În 1990 a încercat să mă introducă în scientologie.
Şi mă gândeam. Cum ar fi ajuns un tip din Elveţia, moştenitorul unui imperiu mediatic, pe vremea lui Ceauşescu în România.
Şi am găsit imediat răspunsul. La Craiova au fost elveţienii la electroputere. Sub pretextul instalării utilajelor, a pregătirii personalului. Au fost poate zeci, dacă nu sute de persoane de-a lungul mai multor ani. Unii poate au învăţat româneşte.
De-a lungul domniei lui Ceauşescu s-au perindat prin România multe firme străine. Nu le mai amintesc pe toate.
A fost un timp în Jurnalul descrisă o activitate intensă la Poiana Braşov, unde au venit mii de străini de-a lungul timpului.
Este una când o ţară liberă şi dezvoltată natural are contacte economice, pe firme, cu alte ţări. Pe faţă când oricine şi mai ales o presă liberă poate să-i ia la întrebări. Şi alta când o singură persoană sau un grup într-o ţară complet închisă sub cortina de fier negociază cu un grup sau altul, fără supravegherea presei şi în general a societăţii şi poate acoperiţi de securitate. Odată intrat un asemenea grup şi câştigată încrederea dictatorului se pot face nişte chestii fără precedent, cu sau fără ştirea lui completă.
A fost pregătită echipa lui Ceauşescu să deal-uiească cu cei mai mari experţi în psihologie şi media ai timpului, dacă unii din ei ar fi fost infiltraţi pe lângă echipa de la Craiova?
Ştiu că Sobi Ceh este grav bolnav în spital. Am citit ultimul articol/interviu despre el în Libertatea. Unde Maia Morgenstern l-a numit domnul profesor. El a fost profesor al multora printre care şi Roxana Andronescu. Care a fost sau mai este în echipa lui Sârbu. Sârbu şi Ringier, cei doi magnaţi media români. Şi nu numai.
Scriu toate acestea aici pentru că m-am gândit la ele. Iar mai nou, tot la ce mă gândesc eu pe aici se află. Nu ştiu ce tehnologie se foloseşte dar ştiu că mai devreme sau mai târziu se va generaliza.
Nu este corect ca unii să ştie aceste chestii iar alţii nu.
Saturday, June 15, 2013
MacGray, 567GGG şi State Police
Camera cu maşini de spălat cu fisă. Brandul şi pentru maşini de spălat şi pentru cele de uscat: MacGray. Poate vine de la alieni, poate de la altceva.
În 17 ani am văzut multe numere dar nici unul ca ăsta. Nu aşa de aproape. Sau poate am văzut şi nu-mi amintesc. A parcat în spatele meu şi după mine. Şi celălalt pe autostradă la întoarcere. B DRA. Pe acela l-am mai văzut. Ca să poată vedea şi românii partea din poveste care o văd numai alţii.
Deci m-am dus iar la Fry's. Dar m-am enervat prea mult de felul cum conduceau pe autostradă. Escadroane, poate 100 de maşini în total care păreau că nu au treabă cu condusul undeva, ci doar schimbat benzi şi depăşit prin stânga şi prin dreapta prin jurul meu până la exasperare. Ceva ca în Oraşul Fantomă (Breaker! Breaker!) cu Chuck Norris. Deşi s-au mai liniştit după razia de săptămâna trecută. Şi azi nu erau camioanele uriaşe pe 18 roţi. Şi am intrat la Fry's şi m-am dus la un calc şi am luat numărul de la poliţia de stat. La uşă doi japonezi apăruţi nu ştiu de unde în pantaloni negri şi tricou roşu se uitau la un TV de parcă nu mai văzuseră aşa ceva. Am sunat şi am încercat să spun despre razie şi despre faptul că nu s-au liniştit. Dispecerul Mathew (parcă aşa a spus) se făcea că nu mă înţelege şi până la urmă m-a pus să aştept. După 5 minute am închis.
În 17 ani am văzut multe numere dar nici unul ca ăsta. Nu aşa de aproape. Sau poate am văzut şi nu-mi amintesc. A parcat în spatele meu şi după mine. Şi celălalt pe autostradă la întoarcere. B DRA. Pe acela l-am mai văzut. Ca să poată vedea şi românii partea din poveste care o văd numai alţii.
Deci m-am dus iar la Fry's. Dar m-am enervat prea mult de felul cum conduceau pe autostradă. Escadroane, poate 100 de maşini în total care păreau că nu au treabă cu condusul undeva, ci doar schimbat benzi şi depăşit prin stânga şi prin dreapta prin jurul meu până la exasperare. Ceva ca în Oraşul Fantomă (Breaker! Breaker!) cu Chuck Norris. Deşi s-au mai liniştit după razia de săptămâna trecută. Şi azi nu erau camioanele uriaşe pe 18 roţi. Şi am intrat la Fry's şi m-am dus la un calc şi am luat numărul de la poliţia de stat. La uşă doi japonezi apăruţi nu ştiu de unde în pantaloni negri şi tricou roşu se uitau la un TV de parcă nu mai văzuseră aşa ceva. Am sunat şi am încercat să spun despre razie şi despre faptul că nu s-au liniştit. Dispecerul Mathew (parcă aşa a spus) se făcea că nu mă înţelege şi până la urmă m-a pus să aştept. După 5 minute am închis.
De ce fierbe copilul în mămăligă? De ce? De ce?
Am dat peste un titlu în Cotidianul. Şi după aia m-am gândit. La câţi actori maghiari sunt prin USA, pe care îi ştiu eu... Mariska Hargitay. Pe ea o ştiu numai din poză... Asta seamănă cu orice starletă de pe la noi. Tom Sellek. Pe ăla l-am văzut în nişte filme. Pare un tip serios (îmi aminteşte la mustaţă de Liviu Dragnea. Nu se poate, ăla e din Teleorman dar zâmbeşte cam la fel.) care mai e... A ăla care a murit anul trecut... Am uitat. Şi-mi plăcea când eram copil la fel ca Roger Moore. Au şi jucat împreună într-un film. N-are nume unguresc. Îmi amintesc filmul lui cel mai important. O comedie ceva cu o cursă de maşini... Gata m-am uitat la Roger Moore şi am dat de el. Tony Curtis. În poza din Wikipedia seamănă chiar puţin cu Sly (Sylvester Stalone) dar pacă şi cu Eminem, ceea ce-mi confirmă teoria că Eminem ar avea ceva de maghiar în el. Şi nu a murit anul trecut ci în 2010, ce mai trece timpul...
În orice caz. E o listă întreagă. Tot in wiki. Ba nu, aici http://www.imdb.com/list/WywPqJFaS0I/ Wow ce mulţi din ei care mai sunt ar putea face un mic Hollywood la ei în Ungaria undeva. Sau ar putea să-i înveţe pe ăia multe chestii, să le povestească cum gândesc americanii, etc.
De aceea nu mă miră dacă văd titluri aşa de originale şi poze din film aşa studiate, era una cu o tipă îmbrăcată într-o rochie roşie la marginea unui lan de grâne... Foarte simbolic şi studiat.
Dar nu asta am vrut să scriu în postul ăsta. Sunt alte chestii de care aş vrea să uit dar când văd aşa ceva iar îmi amintesc. M-am uitat zilele trecute la Coppola. Bătrânul. Francis? Ford? Are o figură destul de răsăriteană. De ce spun de el? Fiindcă în afară de Naşul, în care omul mă rog, a avut ce a avut cu italienii, fiindcă îi cunoştea, nu ştiu, poate merită, în 1992 a băgat şi el un Dracula, cu Keanu Reaves (nu, nu în rolul lui Dracula). A ieşit al 15-lea film al anului în State şi al 9-lea în restul lumii. Ceea ce nu e rău pentru un film de specialitate... Cu un buget de 40 milioane a scos în total peste 200. Dar asta n-ar fi nimic, dacă fi-su, Nicholas Cage, care seamănă cu mine când eram tânăr (asta mi-a spus chiar maică-mea la telefon, Dumnezeu s-o ierte, mi-a zis când a văzut filmul prima dată a crezut că sunt eu), şi el, cu nick-ul ăsta (că de fapt îl cheamă Nicholas Coppola, ca pe ta-su) a dat şi el o tură de un Halloween prin România să danseze la Bran. Nu ştiu, am impresia că a fost de mai multe ori, a făcut şi filme pe acolo, poate alţii îşi amintesc. Acu nu ştiu dacă a contribuit mult sau puţin la ce a ajuns România acum, dar am scris aici să nu uit. Grazie, vecchio...! Wow au aterizat vecinii de jos şi au început să clatine clădirea să scuture izolaţia din pod... Gata, pun poza. De la geam din bucătărie, cu geamul închis, e o reflecţie pe geam. Şi încă două mai vechi.
În orice caz. E o listă întreagă. Tot in wiki. Ba nu, aici http://www.imdb.com/list/WywPqJFaS0I/ Wow ce mulţi din ei care mai sunt ar putea face un mic Hollywood la ei în Ungaria undeva. Sau ar putea să-i înveţe pe ăia multe chestii, să le povestească cum gândesc americanii, etc.
De aceea nu mă miră dacă văd titluri aşa de originale şi poze din film aşa studiate, era una cu o tipă îmbrăcată într-o rochie roşie la marginea unui lan de grâne... Foarte simbolic şi studiat.
Dar nu asta am vrut să scriu în postul ăsta. Sunt alte chestii de care aş vrea să uit dar când văd aşa ceva iar îmi amintesc. M-am uitat zilele trecute la Coppola. Bătrânul. Francis? Ford? Are o figură destul de răsăriteană. De ce spun de el? Fiindcă în afară de Naşul, în care omul mă rog, a avut ce a avut cu italienii, fiindcă îi cunoştea, nu ştiu, poate merită, în 1992 a băgat şi el un Dracula, cu Keanu Reaves (nu, nu în rolul lui Dracula). A ieşit al 15-lea film al anului în State şi al 9-lea în restul lumii. Ceea ce nu e rău pentru un film de specialitate... Cu un buget de 40 milioane a scos în total peste 200. Dar asta n-ar fi nimic, dacă fi-su, Nicholas Cage, care seamănă cu mine când eram tânăr (asta mi-a spus chiar maică-mea la telefon, Dumnezeu s-o ierte, mi-a zis când a văzut filmul prima dată a crezut că sunt eu), şi el, cu nick-ul ăsta (că de fapt îl cheamă Nicholas Coppola, ca pe ta-su) a dat şi el o tură de un Halloween prin România să danseze la Bran. Nu ştiu, am impresia că a fost de mai multe ori, a făcut şi filme pe acolo, poate alţii îşi amintesc. Acu nu ştiu dacă a contribuit mult sau puţin la ce a ajuns România acum, dar am scris aici să nu uit. Grazie, vecchio...! Wow au aterizat vecinii de jos şi au început să clatine clădirea să scuture izolaţia din pod... Gata, pun poza. De la geam din bucătărie, cu geamul închis, e o reflecţie pe geam. Şi încă două mai vechi.
04/20/2013 04:02:20 PM
06/18/2011 06:09:32 PM
07/02/2011 12:37:42 PM
07/02/2011 12:37:42 PM
Aşa că români nu ştiu dacă se mai poate face ceva pozitiv în ţara aceea, în afară de împrumuturile de la FMI distribuite cu generozitate variabilă în funcţie de cât de mult au dus ţara de râpă în perioada anterioară, cu nici un alt scop decât s-o termine. Dar în lume, multe lucruri profesioniste se construiesc cu şi pentru români, printre care şi un spectacol vivant (încă), cu de toate, în Oregon, cu camere în drone, probabil pentru distracţia red-nex-ilor din toată America, cu toţi actorii de la Hollywood pe care îi prinde poliţia pe acolo că beau la volan şi le dă de ales, ori puşcărie, ori muncă voluntară în Oregon. După estimările mele, un sfert au şi fost pe aici în ultimii 17 ani. Chiar. Până şi porecla de red-neck are ceva simbolic. După ce unul e muşcat, nu i se înroşeşte gâtul?
Monday, May 6, 2013
Orthodox Easter Eve
This post has been triggered by the reports in the news about cougar sightings near a Lake Oswego Elementary School at post date and time.
Last Saturday was Orthodox Christian Easter Eve. Tradition says you have to fast at least as much as you can during the previous period (by eating vegetarian food). I did not. I don't think i'm going to go to any of the Romanian Orthodox Curches in the area anymore. Maybe none of the Romanian Churches. Because i don't know exactly who is coming there, and even if there's barely any Romanians. Especially after seeing this guy at Saint Mary's when i've been last time in there.
View Larger Map
At the Church i arrived @2 AM, the service was still going on, first i parked on the alley but i saw this nervous guy checking his van with a flash light and i moved next on the street, and i was amazed by the amount of traffic at that time and the fumes from the exhaust, maybe two cars a minute, always coming from different directions and meeting at that place, went back on the alley, the guy checked his van again, i think he had a dog in there, then my wife came and i took her home. On 43 before down town Lake Oswego i saw a coyote and almost hit a raccoon. On down town Lake Oswego the Police stopped me for going 37 in a 25 area and gave me a warning ticket. My wife had a couple of small plastic jars with ceremonial wine and bread from the Church in her hands. I saw two more Police cars on the empty streets before i got home, one near the broken car that was being towed.
Last Saturday was Orthodox Christian Easter Eve. Tradition says you have to fast at least as much as you can during the previous period (by eating vegetarian food). I did not. I don't think i'm going to go to any of the Romanian Orthodox Curches in the area anymore. Maybe none of the Romanian Churches. Because i don't know exactly who is coming there, and even if there's barely any Romanians. Especially after seeing this guy at Saint Mary's when i've been last time in there.
04/14/2013 10:34:18 AM St Mary Orthodox Church Portland, OR
So i decided not to go. Especially after the week that passed, with our new neighbors and noises and stomping. I mean i was exhausted.
Saturday just before midnight i was barely awake. My wife wanted to go alone and i should just let her but she didn't sleep more than a few hours the night before and only one hour that afternoon. I am a more experienced driver despite being so tired. So i left, and realized i am very low on gas. The light was on. There was all kinds of smoke on the street and i noticed last week the sound of a small exhaust leak (again) under the hood so i used a breathing mask.
None of the gas station we saw on the road were open.
We arrived at the Descent of the Holy Spirit Church in Oregon City exactly when they were going round the church (Within Orthodox Churches at Easter tradition requires going round the church three times at a certain time during the special Easter Liturgy. So when i turned around to leave my headlights were beaming the whole crowd, could not turn them down, they're automatic.)
I went back with no major incidents. I found gas at a station on Nyberg St. At home minutes after i got inside i noticed the dust mask i was wearing was smelling a lot like unburnt emissions, oil and gasoline. Either from my exhaust leak from under hood or from the street.
Around 1:30 i went back to pick her up. On McNary right after the intersection with Monroe (LOL this is the first time i realized it's the last stage name of the diva), right after i left home, two Police cars were securing the road because of a broken car. They allowed me to pass on the other lane, and i went forward. Then i choose 43. Then at the ramp of 43 towards 205 N, in the middle of the "clover leaf", a deer showed up on the right, about to cross the ramp. I saw it in time, gently hit the breaks, i would have had time to stop, on the very curved ramp, when the deer changed its mind and went back on the right and uphill. What would have happened if i didn't see it and the deer had crossed the ramp? Probably would have lost control because of the curve.
View Larger Map
At the Church i arrived @2 AM, the service was still going on, first i parked on the alley but i saw this nervous guy checking his van with a flash light and i moved next on the street, and i was amazed by the amount of traffic at that time and the fumes from the exhaust, maybe two cars a minute, always coming from different directions and meeting at that place, went back on the alley, the guy checked his van again, i think he had a dog in there, then my wife came and i took her home. On 43 before down town Lake Oswego i saw a coyote and almost hit a raccoon. On down town Lake Oswego the Police stopped me for going 37 in a 25 area and gave me a warning ticket. My wife had a couple of small plastic jars with ceremonial wine and bread from the Church in her hands. I saw two more Police cars on the empty streets before i got home, one near the broken car that was being towed.
Thursday, April 25, 2013
Are You Calling Me...
Vine un moment în zi sau în viaţa oricui când toate cănile sunt în maşina de spălat vase. Şi atunci, cu multă reticenţă, iau din dulăpior cana lungă. Cana lungă cu păsărele. Niciodată nu mi-a plăcut să beau din ea. Ştie cineva de ce? But hey, it was a gift!
Sunday, April 14, 2013
St.Mary of Stark
Nevastă-mea a vrut să meargă la biserică azi. Am zis că hai să mergem la cea din Stark St, Portland că am fost mai mult la cea din Oregon City până acum (de fapt când a fost ea acu vreo câteva săptămâni acolo nu a fost nimeni). Ok, eram pe roşu la rezervor, acul două liniuţe sub limită, m-am oprit la Chevron-ul din Boones Ferry, am făcut plinul şi am pornit spre 205 fiindcă aşa mi s-a părut mie mai aproape. Pe drum am văzut mai multe maşini atingând banda despărţitoare în timp ce mă depăşeau, iar la un moment dat un SUV Infiniti alb, nou, lat şi sportiv după ce a atins banda în timp ce m-a depăşit pe dreapta a vrut să schimbe banda simultan cu pornirea semnalizatorului, aici aşa fac toţi, semnalizatorul este pornit în ultimul moment, mai mult ca să zică că l-au pornit ca să nu ia amendă, nu are nici un sens pentru că nu avertizează pe nimeni decât ca să fii sigur că nu a pierdut controlul volanului.
Click on the pictures to enlarge
Deci acest SUV Infiniti alb nou a sărit din dreapta, la 65 mph, când aproape să atingă aripa mea din dreapta, am tras puţin de volan stânga şi am apăsat pe frână şi iar am realizat, din nou, că frâna mea trage aleatoriu în stânga sau dreapta când apăs, de data asta a tras în stânga şi era să pierd controlul fiindcă am tras şi de volan, dar nu prea mult deci am redresat. Am scos telefonul din buzunar să fac o poză dar era prea departe, a început să accelereze, altă maşină s-a băgat în spatele lui, apoi l-am văzut iar, până la urmă am reuşit să fac o poză la câteva mile de unde s-a petrecut faza, dar nu se poate citi numărul, cel puţin nu de mine.
Bine până la urmă după alte câteva faze, ceva mai slabe, am ajuns şi la biserică.
După un timp l-am văzut pe tipul ăsta aşezat pe băncile din stânga. La început mi s-a părut că seamănă cu Nelu Ciorba dar era prea tânăr. Mai târziu a apărut şi nevastă-sa şi ţinea un copil în braţe, care a început să plângă. Atunci am ieşit din biserică.
Slujba nu a început decât vreo 20 minute mai târziu, după 10:30, timp în care am făcut nişte poze la pereţi şi altar şi sunt tot felul de chestii în icoanele alea care la prima vedere nu par ciudate, dar dacă le examinezi lasă de gândit. Cu toate că sunt făcute cu telefonul şi calitatea este minimă, le pun aici şi vreau să îi invit pe cei care se pricep la icoane să se uite puţin.
Nu e prima dată când mi se pare că degetele de la mâinile tuturor sfinţilor din icoanele de la acea biserică, dar şi din cea din Oregon City sunt roşii spre vârf, de aceeaşi culoare cu hainele de purpură.
În icoana aceasta măgarul pare că mănâncă o creangă de măslin.
Aici deasupra uşii din stânga stă un sfânt într-un scaun ce pare să se scufunde într-o pată roşie de lumină provenind de la semnul EXIT, care era acolo înainte de a fi făcută icoana, cred. Mai este în faţa acelui sfânt un simbol, un turnuleţ care nu prea ştiu ce înseamnă.
În întreaga biserică sunt zeci de asemenea puzzle-uri care de fiecare dată când le vezi te fac să îţi zboare gândul la orice în afară de slujbă.
Au fost cel puţin trei copii foarte mici, în jur de un an sau sub, din care unul în primul rând, dreapta, de câteva luni, avea un căpşor cât pumnul meu.
Când ne-am aşezat în genunchi când preotul a cântat "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Iisus", unul din copii, ăla din spate stânga, a început să plângă tare, iar după vreun minut, tipul care stătea lângă copil l-a luat şi l-a dus în biroul preotului.
Apropo de stat în genunchi, băncile sunt foarte aproape una de alta iar dacă te aşezi în genunchi, e imposibil să nu te sprijini de scaunul din spate.
Copii mergeau pe alei ca la plimbare tot timpul slujbei. La un moment dat am plecat, m-am urcat în maşină şi m-am dus şi am parcat în faţa bisericii. Spre ieşire am văzut că se adunase mai multă lume în spate şi l-am văzut pe Stelică Andrei, cel care vorbea cursiv engleză când a venit în 1997 (lucram la Epson) m-a angajat la AVX în 1999, împreună cu Nelu Ciorba (de fapt era un tip în biserică, ăla cu copilul care plângea, care semăna cu Nelu Ciorba, numai că era mult mai tânăr), mi-a zis să încep un blog (acesta adică) şi seamănă cu Ludovic Orban de la PNL. Stelică a întins mâna, şi a zis, cu accent perfect moldovenesc, "Da şi faşi Gigi?", am întors capul şi am ieşit.
Stăteam în maşină şi mă uitam la troiţa din faţă, la care am ajutat şi eu în 2003, când a construit-o Petrică tâmplarul iar sculptura a fost făcută de alt tip care tocmai îi murise nevasta sau copilul nu mai ţin minte, şi lucram toţi trei, a fost cu o zi înainte de weekend-ul când a fost Sfânta Maria, pe 15 August 2003. Aveam în plan să merg la Seattle, la un tip ce îşi zicea Cristi Aniţei şi zicea că e inginer acolo, şi a venit părintele Barr şi a încercat să mă convingă să nu mă duc, ci să vin la hram.
Eu am fost la Seattle, eram foarte obosit, nu dormeam suficient pe atunci, îmi amintesc totul ca în ceaţă, am discutat cu Cristi jumate de noapte despre turbine eoliene, vroia să mă convingă să cerem un grant să începem să proiectăm turbine eoliene cu ax vertical, ne-am plimbat prin Seattle, mi s-a stricat camera video, la hram în Portland a venit arhiepiscopul Nataniel mi se pare, eu nu am fost, şi l-a mutat pe părintele Barr în Florida. Cristi era un tip plăcut la conversaţie, înalt, şi fuma ţigară de la ţigară. Cred că am undeva o poză de-a lui dar făcută cu câţiva ani înainte, prin 2000. În poza aia toţi au cam întors capul. Ok, am găsit poza. El e cel înalt.
Iştodor aka Mazăre?
Bine să revin la trecutul apropiat, deci am stat un timp lângă troiţă până am realizat că era un semn nou cu parcare interzisă, de fapt mai era un van acolo şi a plecat, a condus o tipă ce tocmai ieşise din biserică, şi care semăna mai mult a sârboaică din Banat decât a româncă, de fapt în biserică am auzit foarte puţin vorbindu-se româneşte, pe aceleaşi persoane şi cam tare.
Deci am plecat, am zis că nu se poate să mai dureze prea mult, am găsit un parc şi m-am plimbat pe acolo, dar şi acolo s-au întâmplat tot felul de faze din care îmi amintesc numele parcului.
Deci m-am mai plimbat prin parc şi la un moment dat am ieşit pe stradă să ajung mai repede în parcare unde am lăsat maşina şi văd vizavi dincolo de parcarea de la o biserică, Bible Church cred, ieşind fum dintr-un coş. Din acel moment până a ieşit nevastă-mea din biserică, după ora 1:10, toată zona a mirosit a fum ciudat, mi s-a făcut rău, am condus în jur de 20 mile prin jurul bisericii până a venit ea, dar cu puţin timp înainte mirosul s-a schimbat într-un miros înţepător care m-a mai inviorat. Era să am mai multe accidente, am scăpat şi de data asta. Singurul loc unde nu mirosea era în faţă la... unul din dealership-urile de pe 122 cu Burnside parcă.
Dacă vroiam fum, mai bine mergeam la ocean, unde pe tot drumul, la orice cătun, iese cel puţin de la un coş fum albastru. Iar la ocean singura şansă să respiri e dacă bate vântul dinspre Ocean. De fapt m-a învăţat Ron Boger, când mergeam la Biserica Nazarineană din Beaverton, că dacă bate vântul dinspre ocean vremea e naşpa şi dacă bate dinspre continent e mişto şi atunci să mă duc la ocean.
Am condus aşa deci vreo oră în jurul intersecţiei 122 cu Stark, şi traficul mi s-a părut cel puţin dublu faţă de normal.
Ce am scris aici nu e decât 5-10% din ce am văzut azi, dar nu pot să stau aici să scriu toată ziua, iar după câteva ore uit oricum, nu că nu am memorie bună dar se întâmplă mereu alte chestii şi pe aici, când am intrat în apartament mirosea a mucegai, o chestie nouă fiindcă în ultimele zile nu a mai mirosit a mai nimic.
Un coşuleţ de căpşuni care l-am luat ieri şi în afară de 2-3 lovite toate erau perfecte aseară, azi când m-am întors erau toate moi şi unele maro înăuntru.
Click on the pictures to enlarge
Deci acest SUV Infiniti alb nou a sărit din dreapta, la 65 mph, când aproape să atingă aripa mea din dreapta, am tras puţin de volan stânga şi am apăsat pe frână şi iar am realizat, din nou, că frâna mea trage aleatoriu în stânga sau dreapta când apăs, de data asta a tras în stânga şi era să pierd controlul fiindcă am tras şi de volan, dar nu prea mult deci am redresat. Am scos telefonul din buzunar să fac o poză dar era prea departe, a început să accelereze, altă maşină s-a băgat în spatele lui, apoi l-am văzut iar, până la urmă am reuşit să fac o poză la câteva mile de unde s-a petrecut faza, dar nu se poate citi numărul, cel puţin nu de mine.
Bine până la urmă după alte câteva faze, ceva mai slabe, am ajuns şi la biserică.
După un timp l-am văzut pe tipul ăsta aşezat pe băncile din stânga. La început mi s-a părut că seamănă cu Nelu Ciorba dar era prea tânăr. Mai târziu a apărut şi nevastă-sa şi ţinea un copil în braţe, care a început să plângă. Atunci am ieşit din biserică.
Slujba nu a început decât vreo 20 minute mai târziu, după 10:30, timp în care am făcut nişte poze la pereţi şi altar şi sunt tot felul de chestii în icoanele alea care la prima vedere nu par ciudate, dar dacă le examinezi lasă de gândit. Cu toate că sunt făcute cu telefonul şi calitatea este minimă, le pun aici şi vreau să îi invit pe cei care se pricep la icoane să se uite puţin.
Nu e prima dată când mi se pare că degetele de la mâinile tuturor sfinţilor din icoanele de la acea biserică, dar şi din cea din Oregon City sunt roşii spre vârf, de aceeaşi culoare cu hainele de purpură.
În icoana aceasta măgarul pare că mănâncă o creangă de măslin.
Aici deasupra uşii din stânga stă un sfânt într-un scaun ce pare să se scufunde într-o pată roşie de lumină provenind de la semnul EXIT, care era acolo înainte de a fi făcută icoana, cred. Mai este în faţa acelui sfânt un simbol, un turnuleţ care nu prea ştiu ce înseamnă.
În întreaga biserică sunt zeci de asemenea puzzle-uri care de fiecare dată când le vezi te fac să îţi zboare gândul la orice în afară de slujbă.
Au fost cel puţin trei copii foarte mici, în jur de un an sau sub, din care unul în primul rând, dreapta, de câteva luni, avea un căpşor cât pumnul meu.
Când ne-am aşezat în genunchi când preotul a cântat "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Iisus", unul din copii, ăla din spate stânga, a început să plângă tare, iar după vreun minut, tipul care stătea lângă copil l-a luat şi l-a dus în biroul preotului.
Apropo de stat în genunchi, băncile sunt foarte aproape una de alta iar dacă te aşezi în genunchi, e imposibil să nu te sprijini de scaunul din spate.
Copii mergeau pe alei ca la plimbare tot timpul slujbei. La un moment dat am plecat, m-am urcat în maşină şi m-am dus şi am parcat în faţa bisericii. Spre ieşire am văzut că se adunase mai multă lume în spate şi l-am văzut pe Stelică Andrei, cel care vorbea cursiv engleză când a venit în 1997 (lucram la Epson) m-a angajat la AVX în 1999, împreună cu Nelu Ciorba (de fapt era un tip în biserică, ăla cu copilul care plângea, care semăna cu Nelu Ciorba, numai că era mult mai tânăr), mi-a zis să încep un blog (acesta adică) şi seamănă cu Ludovic Orban de la PNL. Stelică a întins mâna, şi a zis, cu accent perfect moldovenesc, "Da şi faşi Gigi?", am întors capul şi am ieşit.
Stăteam în maşină şi mă uitam la troiţa din faţă, la care am ajutat şi eu în 2003, când a construit-o Petrică tâmplarul iar sculptura a fost făcută de alt tip care tocmai îi murise nevasta sau copilul nu mai ţin minte, şi lucram toţi trei, a fost cu o zi înainte de weekend-ul când a fost Sfânta Maria, pe 15 August 2003. Aveam în plan să merg la Seattle, la un tip ce îşi zicea Cristi Aniţei şi zicea că e inginer acolo, şi a venit părintele Barr şi a încercat să mă convingă să nu mă duc, ci să vin la hram.
Eu am fost la Seattle, eram foarte obosit, nu dormeam suficient pe atunci, îmi amintesc totul ca în ceaţă, am discutat cu Cristi jumate de noapte despre turbine eoliene, vroia să mă convingă să cerem un grant să începem să proiectăm turbine eoliene cu ax vertical, ne-am plimbat prin Seattle, mi s-a stricat camera video, la hram în Portland a venit arhiepiscopul Nataniel mi se pare, eu nu am fost, şi l-a mutat pe părintele Barr în Florida. Cristi era un tip plăcut la conversaţie, înalt, şi fuma ţigară de la ţigară. Cred că am undeva o poză de-a lui dar făcută cu câţiva ani înainte, prin 2000. În poza aia toţi au cam întors capul. Ok, am găsit poza. El e cel înalt.
Iştodor aka Mazăre?
Bine să revin la trecutul apropiat, deci am stat un timp lângă troiţă până am realizat că era un semn nou cu parcare interzisă, de fapt mai era un van acolo şi a plecat, a condus o tipă ce tocmai ieşise din biserică, şi care semăna mai mult a sârboaică din Banat decât a româncă, de fapt în biserică am auzit foarte puţin vorbindu-se româneşte, pe aceleaşi persoane şi cam tare.
Deci am plecat, am zis că nu se poate să mai dureze prea mult, am găsit un parc şi m-am plimbat pe acolo, dar şi acolo s-au întâmplat tot felul de faze din care îmi amintesc numele parcului.
Deci m-am mai plimbat prin parc şi la un moment dat am ieşit pe stradă să ajung mai repede în parcare unde am lăsat maşina şi văd vizavi dincolo de parcarea de la o biserică, Bible Church cred, ieşind fum dintr-un coş. Din acel moment până a ieşit nevastă-mea din biserică, după ora 1:10, toată zona a mirosit a fum ciudat, mi s-a făcut rău, am condus în jur de 20 mile prin jurul bisericii până a venit ea, dar cu puţin timp înainte mirosul s-a schimbat într-un miros înţepător care m-a mai inviorat. Era să am mai multe accidente, am scăpat şi de data asta. Singurul loc unde nu mirosea era în faţă la... unul din dealership-urile de pe 122 cu Burnside parcă.
Dacă vroiam fum, mai bine mergeam la ocean, unde pe tot drumul, la orice cătun, iese cel puţin de la un coş fum albastru. Iar la ocean singura şansă să respiri e dacă bate vântul dinspre Ocean. De fapt m-a învăţat Ron Boger, când mergeam la Biserica Nazarineană din Beaverton, că dacă bate vântul dinspre ocean vremea e naşpa şi dacă bate dinspre continent e mişto şi atunci să mă duc la ocean.
Am condus aşa deci vreo oră în jurul intersecţiei 122 cu Stark, şi traficul mi s-a părut cel puţin dublu faţă de normal.
Ce am scris aici nu e decât 5-10% din ce am văzut azi, dar nu pot să stau aici să scriu toată ziua, iar după câteva ore uit oricum, nu că nu am memorie bună dar se întâmplă mereu alte chestii şi pe aici, când am intrat în apartament mirosea a mucegai, o chestie nouă fiindcă în ultimele zile nu a mai mirosit a mai nimic.
Un coşuleţ de căpşuni care l-am luat ieri şi în afară de 2-3 lovite toate erau perfecte aseară, azi când m-am întors erau toate moi şi unele maro înăuntru.
Friday, April 12, 2013
Manafu şi Chinezu
Nu prea ştiu cine sunt cei doi şi cum le arată blog-urile. Nu prea am chef în seara asta. Am intrat să trag cu ochiul la blogu lu' Simona Tache şi am văzut acolo o invitaţie. O bere cu băieţii...
Am băut butoaie de bere cu băieţii, ultimele dăţi când mergeam cu şeful meu (am impresia că a murit, Dumnezeu să-l ierte) şi alţi colegei de la IMU Bacău. Îmi dădea premii (bonusuri cu ar zice corporatiştii de azi) ca să plătesc berea. Mergeam la Moldova la terasă sau la parc sau mă rog la crâşmele din centrul Bacăului şi beam tăvi cu halbe şi ne pişam şi iar beam şi iar ne pişam până mă trezeam acasă în pat iar nevastă-mea îmi spunea că miros a coniac... Nu ştiu de ce că beam numai bere, şi aia părea diluată cu apă...
Dar nu de asta am început postul acesta care va fi lung dacă-l voi termina... În timp ce despachetam pungile de la supermarket mă gândeam ce să scriu... Vecina mea care azi seamănă cu LeeLoo (multipass) a băgat nişte başi speriaţi prin perete dar nu mă mai impresionează, azi au demontat un acoperiş în vecini şi au aruncat bucăţile în nişte dube mari care sunau ca nişte clopote după care au început să bată cuie cu maşini pneumatice toată ziua iar acu seara mă dor timpanele... Pour qui? sera demain l'été...
Deci eu când aud numele ăsta (adjectivul chinezu' folosit ca nume adică, (chinezuţi cum le spunea Angela când mai eram oameni amândoi, adică atunci când am venit din Ro) nu mă pot gândi decât la un singur lucru.
Era un tip în Câmpulung. Parcă prima dată când îmi amintesc de el era în timpul unui Festival Naţional al Cinecluburilor din România ţinut la Câmpulung Moldovenesc. Deci în Câmpulung pe atunci erau două "şcoli de cinematografie" la Casa Pionierilor. Era şcoala lui T...n, şi şcoala lui M...i. T...n era cu animaţia şi documentarele, M...i era cu documentarele şi... nu pot să spun artistice, dar aşa parcă ziceau toţi...
Îmi amintesc o fază cu M...i, m-am întâlnit cu el în staţia de autobuz de la FCL din Câmpulung-vestul sălbatic, eram într-o vacanţă din liceu parcă şi mi-a zis... Bă Gigi, cum îmi spuneau toţi pe atunci, tu ştii că filmul ăla în care ai "jucat" tu cu bădiţa M.L. a ajuns tocmai în Australia? (un film color pe 16 mm, developat şi montat (editat) chiar de M...i la Casa Pionierilor într-un laborator improvizat, cu o tobă pentru "solarizare" pe care se înfăşura filmul şi apă distilată pentru "soluţii" de la FCL care se făceau în damigene. (câteodată îl mai ajutam şi eu, tot procesul se desfăşura pe întunerec complet (erau peste 10 soluţii diferite cu tot cu spălări intermediare şi fiecare baie trebuia cronometrată, nu-mi mai amintesc cum făcea, pe întunerec) în afară de faza de solarizare, cu trei lămpi cu halogen, pentru că era film "direct pozitiv" cu două rânduri de emulsii, după developarea celor negative, se expunea la lumină, se transfera imaginea pe emulsiile pozitive, se spălau cele negative şi se developau încă o dată cele pozitive, eram în şcoala generală.) Filmul era despre transmiterea tradiţiei de a construi tulnice din lemn de "rezonanţă". Ţin minte că filmul începea iarna cu alegerea bradului din care se făcea lemnul, iarna când totul era îngheţat şi bădiţa M bătea cu dosul bărdiței în brad să-l audă cum sună, îl însemna dacă îi plăcea şi vena apoi vara să-l taie.)
(Îmi amintesc acum, când am developat scena finală din filmul menţionat mai jos, cu un foc imens pe vârful unui munte, şi cu multă lume care parcă a făcut o horă în jurul focului, undeva pe lângă Prislop, dar nu în timpul festivalului de acolo, s-a greşit ceva şi nu a mai ieşit scena. Ştiu că a fost mare scandal şi nu mai ştiu pe cine s-a dat vina până la urmă, parcă îl auzeam pe M...i ceva că a stat la un moment dat prea aproape de foc şi a filmat focul ăla de câţiva m înălţime şi s-a voalat filmul de la IR, iar scena a fost înlocuită cu un munte cu nu foc pe el la masa de animaţie (era un montaj din nişte bare pe o masă, cu lămpi cu halogen, se folosea aceeaşi cameră, cu declanşator frame by frame cu foi A4 de "acetofan", celuloid adică cu găuri de îndosariere pentru aliniere pe care nişte colegi de-ai noştri pionieri meseriaşi desenau filme de desene animate, cadru cu cadru, prin suprapunere, 24 desene pentru o secundă, care după ce se termina filmul se spălau şi se refoloseau)).
Deci la Festivalul Naţional al Cinecluburilor din Câmpulung eu nu am participat decât ca spectator. (Am mai fost şi la un festival la Sibiu, când am prezentat un film despre plutaşii de pe Bistriţa şi umblam îmbrăcat în "costum naţional" din Câmpulung cu boandă din blană de dihori.) Deci tipul acela, Chinezu cum îi spuneau toţi, a jucat şi el într-un film proiectat atunci la Câmpulung, într-o vacanţă de vară. Era un film alb-negru, pe 16 mm, dar au folosit o optică specială la filmat cu o lentilă cilindrică şi era proiectat pe ecran panoramic.
Tot filmul era cu el, Chinezu, mergând pe o cale ferată, şi o grămadă de bocanci. Nu ştiu cum se chema sau despre ce era vorba. Dar îmi amintesc că la festival cineva i-a "sabotat", nu mai găseau lentila aia cilindrică care "desfăcea" imaginea într-una panoramică, au început să-l proiecteze aşa, îngrămădit ca un video pe youtube care nu respectă proporţia, după care cineva a apărut cu lentila sau cu una de rezervă şi l-au proiectat din nou...
Chinezu nu era chinez dar avea ochii în sus ca chinezii... Era ca tot ce credeam eu că înseamnă chinez, prototipul chinezului (chiar şi mult mai târziu, când am văzut chinezi adevăraţi (am avut un coleg de serviciu la Quadramed) şi am fost şi la restaurante chinezeşti), imaginea aceea nu s-a schimbat. Era crescut de mama lui, care era soră medicală, era o femeie zâmbitoare şi de treabă, venea iarna la 12 noaptea şi-mi făcea injecţii cu penicilină când făceam amigdalită, aproape în fiecare iarnă când eram în şcoala generală...
Avea nume unguresc.
Îmi amintesc cel puţin două faze cu el de când eram student. Pe atunci putea să-mi spună oricine orice, mai ales dacă eram beat, nu mă supăram, zâmbeam tot timpul. De fapt nu am înţeles bine ce a vrut să-mi spună cu versetul acela din Biblie, şi îl citez aşa cum mi-l amintesc de la el (citisem Cântarea Cântărilor, într-o tipăritură separată care apăruse la magazinul Foto Sport şi Muzică din Câmpulung, mi-o dăduse bunica să o citesc), mergeam noi trei, Chinezu, eu şi încă un tip care îmi plătea tot timpul băutura, avea mai mulţi bani de allowance (de fapt eu lucram dimineaţa), probabil de la o cârciumă la BTT şi exact pe podul suspendat, în mijlocul râului, s-a oprit şi mi-a zis râzând "Sulamita, Sulamita, regele-nţelept cinstit-a trupul tău cu-a sale pofte, dar tu proastă n-ai vrut şi te-ai dus cu oile la păscut".
Când ne-am întors, în aceeaşi zi, spre seară, am trecut pe lângă o clădire văruită, mi-a arătat un zid, insistent, şi m-a făcut să văd ceva dincolo de varul subţire, încă se mai vedea, ce a fost cândva scris cu nişte litere uriaşe, de o şchioapă, "STABILAMENTUL BĂILOR".
Eram în vacanţa de iarnă în 81-82, înainte de sesiunea din anul II prim ăla pe care l-am repetat. Tot anul acela am băut vodcă Krepkaya de 50 grade cu C.B. şi cu Luli şi gemenii A. La demisol în Păcurari 33, Iaşi. N-am fost nici la jumate de cursuri, nu prea mâncam, mai făceam blatul la cantina din Puşkin. Când nu beam, sau şi atunci, mergeam la "repetiţii la formaţie" (Era la Casa Studenţilor o cameră cu instrumente, (ghitări, staţii de amplificare, tobe, orgă) sau aveam petreceri monstru cu tot felul de gagici de pe la diverse facultăţi pe care le aducea C. (aveam şi două vecine în camera de vizavi, o admitantă la medicină şi o elevă de liceu). Dar alea nu petreceau cu noi. Câteodată făceam repeţii chiar acolo, la demisol, cu ghitări acustice şi cu scaune în loc de tobe. C. era un tip foarte distractiv, cel mai popular din an, adevărul e că le zicea bine din ghitară şi cânta şi când avea chef îl imita pe McCartney sau Clapton.
Era linişte şi magie în noaptea aceea şi începea să ningă, la început un praf alb şi fin pe asfaltul gri şi îngheţat bocnă de pe străzi şi trotuare, apoi, răspunzând speranţei mele, fulgi mai mari. Cred că era a doua zi după Crăciun sau chiar Crăciunul. Am fost la discotecă la aceeași Casă de Cultură. La subsol era un disco-ball cu mii de oglinjoare, boxe cu başi serioşi (bine, nu chiar ca la BTT unde erau boxe şi staţie şi lumini Dynacord, cam ca alea de la Costineşti de pe vremea aia) şi lumini negre cu UV. Toate sculele şi muzica (ultimele hit-uri) de la o rudă din Germania a DJ-ului. Aveam un pulover albastru închis pe care se vedeau mii de scame albe. La toţi se vedeau aşa. Albul ochilor şi gulere de cămăşi violete. Nu prea multă lume în seara aceea.
Într-un colţ stătea o tipă destul de înaltă pentru anul II de liceu. Frumoasă ca o modelă. Cam îmbufnată. Am invitat-o la dans şi am condus-o lângă bloc. Tocmai se certase cu prietenul. Ningea tare şi dacă te uitai pe sub stâlpul cu vapori de mercur vedeai fulgii venind spre tine ca nişte stele dintr-un film SF când nava merge cu viteze superluminice. Chiar i-am spus dar nu părea prea impresionată.
(Pentru cine nu ştie, româncele sunt printre cele mai frumoase femei din lume, cam la acelaşi nivel cu polonezele şi britanicele (părerea mea). A şi irlandezele).
Cu ea am petrecut o vacanţă de vis frumos. (Vacanţă de la băut şi chiulit de la şcoală). Am făcut Revelionul împreună, scriam poezii dar nu i le-am arătat cred, care după aceea când am început şcoala le-am dus la o publicaţie în Iaşi şi erau toate numai cu fulgi de zăpadă şi tipul le-a citit şi mi-a zis că sunt "prea fulgurante"...
A doua noapte de după revelion eram la ea acasă, eu dormisem acasă toată ziua, părinţii ei erau plecaţi la ţară, ne uitam la reluare... Deodată auzim în stradă zgomote mari de bice pocnite şi la uşă începe un buhai...
Toată gaşca cu care am fost de revelion s-a adunat nu ştiu cum, pentru că era formată din două grupuri care "nu s-au cunoscut până atunci", (am fost la două şcoli generale) din Câmpulung Vest şi Valea Seacă) şi au venit cu uratul. Au urat ei, după care am pus şi noi paltoanele pe noi şi am plecat cu toţi cu uratul, toată noaptea, pe la nici nu mai ştiu cine, prin tot Câmpulungul.
Dar spre sfârşitul vacanţei, într-o seară aşteptam la o scară de bloc un autobuz, lângă unde stătea ea, şi a apărut Chinezu. El era elev la o şcoală profesională tot de mecanică şi a început să mă întrebe tot felul de chestii despre scule aşchietoare, care e unghiul de aşezare, care e cel de aşchiere, etc. Habar nu aveam. Şi el era foarte intrigat, spunea că dacă sunt la Maşini Unelte, cum să nu ştiu măcar de scule aşchietoare? Şi eu am încercat să-i explic că eram în anul II, încă nu începusem obiecte de specialitate, dar a încercat şi chiar a reuşit să mă pună în încurcătură în faţa ei. Cred că aia a fost ultima dată când am văzut-o în vacanţa aceea.
Astăzi sunt sigur că cineva l-a pus să facă chestiile astea aceea. Sau poate chiar toată povestea de mai de sus a fost aranjată de la început. Dar astea sunt amintirile mele. (cam recurente de altfel).
Îmi amintesc altă fază de atunci, la casa de cultură era o formaţie (amatori), Pietrele Doamnei. Vreo doi tipi bărboşi dintr-o localitate vecină şi un tip din Câmpulung care avea o copie japoneză după un Gibson Les Paul din ăla cu un triunghi alb sub corzi probabil adusă tot de prin Germania. Am pus şi eu mâna pe ea şi jam-uiam cu băieţii ăia şi pe atunci aveam degetele bătătorite de la zdrăngile noastre de lemn cu care ne chinuiam talentele pe la demisol prin Păcurari 33 şi ghitara aia mergea aşa uşor, avea corzile aproape de bare, numai le atingeai cu mâna stângă şi se formau melodiile parcă singure...
Când am venit în vacanţa de după sesiune, am fost pe Rarău cu alţi doi amici, care au plătit camera şi mi-au împrumutat o pereche de schiuri. (La sfârşit când am coborât chiar învățasem puţin. Îmi amintesc că am trecut pe schiuri pe lângă un grup mare care urcau.) Dar era greu fără un teleschi ceva la urcare, îţi lua timp mult ca să urci pârtia. (Jumătate de oră pentru un minut). În bucătărie la cabană am găsit o cutie cu plicuri de ceai şi-mi încălzeam apă pe marginea plitei uriaşe şi beam ceai să mă dezgheţ şi stăteam lângă plita aia până mă uscam (singur, tovarăşii mei aveau cred echipament mai bun şi stăteau mai mult pe pârtie).
Când am ajuns acolo, în prima zi, am semnat în registrul cabanei. Am văzut mai sus numele ei cu un scris caligrafiat lângă cel al fostului prieten, scris mai bărbătesc, grăbit, cu o dată cu câteva zile mai înainte.
M-am mai întâlnit cu ea odată, când am venit cu C. la Câmpulung, şi în vară, la Deia, când eram prieten cu nevastă-mea, şi ea părea interesată, dar eu nu mai.
Am băut butoaie de bere cu băieţii, ultimele dăţi când mergeam cu şeful meu (am impresia că a murit, Dumnezeu să-l ierte) şi alţi colegei de la IMU Bacău. Îmi dădea premii (bonusuri cu ar zice corporatiştii de azi) ca să plătesc berea. Mergeam la Moldova la terasă sau la parc sau mă rog la crâşmele din centrul Bacăului şi beam tăvi cu halbe şi ne pişam şi iar beam şi iar ne pişam până mă trezeam acasă în pat iar nevastă-mea îmi spunea că miros a coniac... Nu ştiu de ce că beam numai bere, şi aia părea diluată cu apă...
Dar nu de asta am început postul acesta care va fi lung dacă-l voi termina... În timp ce despachetam pungile de la supermarket mă gândeam ce să scriu... Vecina mea care azi seamănă cu LeeLoo (multipass) a băgat nişte başi speriaţi prin perete dar nu mă mai impresionează, azi au demontat un acoperiş în vecini şi au aruncat bucăţile în nişte dube mari care sunau ca nişte clopote după care au început să bată cuie cu maşini pneumatice toată ziua iar acu seara mă dor timpanele... Pour qui? sera demain l'été...
Deci eu când aud numele ăsta (adjectivul chinezu' folosit ca nume adică, (chinezuţi cum le spunea Angela când mai eram oameni amândoi, adică atunci când am venit din Ro) nu mă pot gândi decât la un singur lucru.
Era un tip în Câmpulung. Parcă prima dată când îmi amintesc de el era în timpul unui Festival Naţional al Cinecluburilor din România ţinut la Câmpulung Moldovenesc. Deci în Câmpulung pe atunci erau două "şcoli de cinematografie" la Casa Pionierilor. Era şcoala lui T...n, şi şcoala lui M...i. T...n era cu animaţia şi documentarele, M...i era cu documentarele şi... nu pot să spun artistice, dar aşa parcă ziceau toţi...
Îmi amintesc o fază cu M...i, m-am întâlnit cu el în staţia de autobuz de la FCL din Câmpulung-vestul sălbatic, eram într-o vacanţă din liceu parcă şi mi-a zis... Bă Gigi, cum îmi spuneau toţi pe atunci, tu ştii că filmul ăla în care ai "jucat" tu cu bădiţa M.L. a ajuns tocmai în Australia? (un film color pe 16 mm, developat şi montat (editat) chiar de M...i la Casa Pionierilor într-un laborator improvizat, cu o tobă pentru "solarizare" pe care se înfăşura filmul şi apă distilată pentru "soluţii" de la FCL care se făceau în damigene. (câteodată îl mai ajutam şi eu, tot procesul se desfăşura pe întunerec complet (erau peste 10 soluţii diferite cu tot cu spălări intermediare şi fiecare baie trebuia cronometrată, nu-mi mai amintesc cum făcea, pe întunerec) în afară de faza de solarizare, cu trei lămpi cu halogen, pentru că era film "direct pozitiv" cu două rânduri de emulsii, după developarea celor negative, se expunea la lumină, se transfera imaginea pe emulsiile pozitive, se spălau cele negative şi se developau încă o dată cele pozitive, eram în şcoala generală.) Filmul era despre transmiterea tradiţiei de a construi tulnice din lemn de "rezonanţă". Ţin minte că filmul începea iarna cu alegerea bradului din care se făcea lemnul, iarna când totul era îngheţat şi bădiţa M bătea cu dosul bărdiței în brad să-l audă cum sună, îl însemna dacă îi plăcea şi vena apoi vara să-l taie.)
 |
| Camera Krasnogorsk de 16 mm, cu zoom, cca 1970 |
Deci la Festivalul Naţional al Cinecluburilor din Câmpulung eu nu am participat decât ca spectator. (Am mai fost şi la un festival la Sibiu, când am prezentat un film despre plutaşii de pe Bistriţa şi umblam îmbrăcat în "costum naţional" din Câmpulung cu boandă din blană de dihori.) Deci tipul acela, Chinezu cum îi spuneau toţi, a jucat şi el într-un film proiectat atunci la Câmpulung, într-o vacanţă de vară. Era un film alb-negru, pe 16 mm, dar au folosit o optică specială la filmat cu o lentilă cilindrică şi era proiectat pe ecran panoramic.
Tot filmul era cu el, Chinezu, mergând pe o cale ferată, şi o grămadă de bocanci. Nu ştiu cum se chema sau despre ce era vorba. Dar îmi amintesc că la festival cineva i-a "sabotat", nu mai găseau lentila aia cilindrică care "desfăcea" imaginea într-una panoramică, au început să-l proiecteze aşa, îngrămădit ca un video pe youtube care nu respectă proporţia, după care cineva a apărut cu lentila sau cu una de rezervă şi l-au proiectat din nou...
Chinezu nu era chinez dar avea ochii în sus ca chinezii... Era ca tot ce credeam eu că înseamnă chinez, prototipul chinezului (chiar şi mult mai târziu, când am văzut chinezi adevăraţi (am avut un coleg de serviciu la Quadramed) şi am fost şi la restaurante chinezeşti), imaginea aceea nu s-a schimbat. Era crescut de mama lui, care era soră medicală, era o femeie zâmbitoare şi de treabă, venea iarna la 12 noaptea şi-mi făcea injecţii cu penicilină când făceam amigdalită, aproape în fiecare iarnă când eram în şcoala generală...
Avea nume unguresc.
Îmi amintesc cel puţin două faze cu el de când eram student. Pe atunci putea să-mi spună oricine orice, mai ales dacă eram beat, nu mă supăram, zâmbeam tot timpul. De fapt nu am înţeles bine ce a vrut să-mi spună cu versetul acela din Biblie, şi îl citez aşa cum mi-l amintesc de la el (citisem Cântarea Cântărilor, într-o tipăritură separată care apăruse la magazinul Foto Sport şi Muzică din Câmpulung, mi-o dăduse bunica să o citesc), mergeam noi trei, Chinezu, eu şi încă un tip care îmi plătea tot timpul băutura, avea mai mulţi bani de allowance (de fapt eu lucram dimineaţa), probabil de la o cârciumă la BTT şi exact pe podul suspendat, în mijlocul râului, s-a oprit şi mi-a zis râzând "Sulamita, Sulamita, regele-nţelept cinstit-a trupul tău cu-a sale pofte, dar tu proastă n-ai vrut şi te-ai dus cu oile la păscut".
Când ne-am întors, în aceeaşi zi, spre seară, am trecut pe lângă o clădire văruită, mi-a arătat un zid, insistent, şi m-a făcut să văd ceva dincolo de varul subţire, încă se mai vedea, ce a fost cândva scris cu nişte litere uriaşe, de o şchioapă, "STABILAMENTUL BĂILOR".
Eram în vacanţa de iarnă în 81-82, înainte de sesiunea din anul II prim ăla pe care l-am repetat. Tot anul acela am băut vodcă Krepkaya de 50 grade cu C.B. şi cu Luli şi gemenii A. La demisol în Păcurari 33, Iaşi. N-am fost nici la jumate de cursuri, nu prea mâncam, mai făceam blatul la cantina din Puşkin. Când nu beam, sau şi atunci, mergeam la "repetiţii la formaţie" (Era la Casa Studenţilor o cameră cu instrumente, (ghitări, staţii de amplificare, tobe, orgă) sau aveam petreceri monstru cu tot felul de gagici de pe la diverse facultăţi pe care le aducea C. (aveam şi două vecine în camera de vizavi, o admitantă la medicină şi o elevă de liceu). Dar alea nu petreceau cu noi. Câteodată făceam repeţii chiar acolo, la demisol, cu ghitări acustice şi cu scaune în loc de tobe. C. era un tip foarte distractiv, cel mai popular din an, adevărul e că le zicea bine din ghitară şi cânta şi când avea chef îl imita pe McCartney sau Clapton.
Era linişte şi magie în noaptea aceea şi începea să ningă, la început un praf alb şi fin pe asfaltul gri şi îngheţat bocnă de pe străzi şi trotuare, apoi, răspunzând speranţei mele, fulgi mai mari. Cred că era a doua zi după Crăciun sau chiar Crăciunul. Am fost la discotecă la aceeași Casă de Cultură. La subsol era un disco-ball cu mii de oglinjoare, boxe cu başi serioşi (bine, nu chiar ca la BTT unde erau boxe şi staţie şi lumini Dynacord, cam ca alea de la Costineşti de pe vremea aia) şi lumini negre cu UV. Toate sculele şi muzica (ultimele hit-uri) de la o rudă din Germania a DJ-ului. Aveam un pulover albastru închis pe care se vedeau mii de scame albe. La toţi se vedeau aşa. Albul ochilor şi gulere de cămăşi violete. Nu prea multă lume în seara aceea.
Într-un colţ stătea o tipă destul de înaltă pentru anul II de liceu. Frumoasă ca o modelă. Cam îmbufnată. Am invitat-o la dans şi am condus-o lângă bloc. Tocmai se certase cu prietenul. Ningea tare şi dacă te uitai pe sub stâlpul cu vapori de mercur vedeai fulgii venind spre tine ca nişte stele dintr-un film SF când nava merge cu viteze superluminice. Chiar i-am spus dar nu părea prea impresionată.
(Pentru cine nu ştie, româncele sunt printre cele mai frumoase femei din lume, cam la acelaşi nivel cu polonezele şi britanicele (părerea mea). A şi irlandezele).
Cu ea am petrecut o vacanţă de vis frumos. (Vacanţă de la băut şi chiulit de la şcoală). Am făcut Revelionul împreună, scriam poezii dar nu i le-am arătat cred, care după aceea când am început şcoala le-am dus la o publicaţie în Iaşi şi erau toate numai cu fulgi de zăpadă şi tipul le-a citit şi mi-a zis că sunt "prea fulgurante"...
A doua noapte de după revelion eram la ea acasă, eu dormisem acasă toată ziua, părinţii ei erau plecaţi la ţară, ne uitam la reluare... Deodată auzim în stradă zgomote mari de bice pocnite şi la uşă începe un buhai...
Toată gaşca cu care am fost de revelion s-a adunat nu ştiu cum, pentru că era formată din două grupuri care "nu s-au cunoscut până atunci", (am fost la două şcoli generale) din Câmpulung Vest şi Valea Seacă) şi au venit cu uratul. Au urat ei, după care am pus şi noi paltoanele pe noi şi am plecat cu toţi cu uratul, toată noaptea, pe la nici nu mai ştiu cine, prin tot Câmpulungul.
Dar spre sfârşitul vacanţei, într-o seară aşteptam la o scară de bloc un autobuz, lângă unde stătea ea, şi a apărut Chinezu. El era elev la o şcoală profesională tot de mecanică şi a început să mă întrebe tot felul de chestii despre scule aşchietoare, care e unghiul de aşezare, care e cel de aşchiere, etc. Habar nu aveam. Şi el era foarte intrigat, spunea că dacă sunt la Maşini Unelte, cum să nu ştiu măcar de scule aşchietoare? Şi eu am încercat să-i explic că eram în anul II, încă nu începusem obiecte de specialitate, dar a încercat şi chiar a reuşit să mă pună în încurcătură în faţa ei. Cred că aia a fost ultima dată când am văzut-o în vacanţa aceea.
Astăzi sunt sigur că cineva l-a pus să facă chestiile astea aceea. Sau poate chiar toată povestea de mai de sus a fost aranjată de la început. Dar astea sunt amintirile mele. (cam recurente de altfel).
Îmi amintesc altă fază de atunci, la casa de cultură era o formaţie (amatori), Pietrele Doamnei. Vreo doi tipi bărboşi dintr-o localitate vecină şi un tip din Câmpulung care avea o copie japoneză după un Gibson Les Paul din ăla cu un triunghi alb sub corzi probabil adusă tot de prin Germania. Am pus şi eu mâna pe ea şi jam-uiam cu băieţii ăia şi pe atunci aveam degetele bătătorite de la zdrăngile noastre de lemn cu care ne chinuiam talentele pe la demisol prin Păcurari 33 şi ghitara aia mergea aşa uşor, avea corzile aproape de bare, numai le atingeai cu mâna stângă şi se formau melodiile parcă singure...
Când am venit în vacanţa de după sesiune, am fost pe Rarău cu alţi doi amici, care au plătit camera şi mi-au împrumutat o pereche de schiuri. (La sfârşit când am coborât chiar învățasem puţin. Îmi amintesc că am trecut pe schiuri pe lângă un grup mare care urcau.) Dar era greu fără un teleschi ceva la urcare, îţi lua timp mult ca să urci pârtia. (Jumătate de oră pentru un minut). În bucătărie la cabană am găsit o cutie cu plicuri de ceai şi-mi încălzeam apă pe marginea plitei uriaşe şi beam ceai să mă dezgheţ şi stăteam lângă plita aia până mă uscam (singur, tovarăşii mei aveau cred echipament mai bun şi stăteau mai mult pe pârtie).
Când am ajuns acolo, în prima zi, am semnat în registrul cabanei. Am văzut mai sus numele ei cu un scris caligrafiat lângă cel al fostului prieten, scris mai bărbătesc, grăbit, cu o dată cu câteva zile mai înainte.
M-am mai întâlnit cu ea odată, când am venit cu C. la Câmpulung, şi în vară, la Deia, când eram prieten cu nevastă-mea, şi ea părea interesată, dar eu nu mai.