Orville Oster (Axle Roset), me, other people, AVX, Vancouver, WA, 2000 This pictures taken with a cheap camera had been designed on purpose with me at the dark end of the flash range. The first woman is not actully whiter than i was especially after many months or even years of not being exposed to sunlight. We were eating McDonalds and drinking Coca Cola but they caught me with a cup raised on purpose. It was in the evening during that swing shift and i was working a lot back then and i was also looking tired.
Adina Prața (center), the Philipin o Britney Spears, others
Lincoln City, Oregon, @2000
Lincoln City, Oregon, @2000
Sisters Quilt Festival, Oregon @2000
Shawn Parker (gen Petraeus) and his girls, near Cannon Beach, 1997
Florence, Oregon, @2000
Shawn Parker (gen.Petraeus lookalike) and his "girls", near Cannon Beach, 1997
Julian Mart (a Changu native), Darlene Hooley, PDX @2000
Florence, Oregon @2000
me Lincoln City, @2000
Me on Prozac at Pacific Gateway Hospital Sellwood, 1997, closed in 2001, now demolished
Me living the hospital in 97, a monthg before Les Schwab job. At the Beaverton Church of the Nazarene i met Shawn Parker (probably general Petraeus), Ron Bogger (probably Leslie Nielsen) with his wife Mary (probably Priscilla Presley), pastor Swift (probably singer Mealoaf), the mechanic, Dave Diggins (probably Tom Cruise) etc..
Never looked so carefully at this list before. (Can't remember where i got the list from, must have been Employment Office by the time there still was one in Beaverton.) Some of the pages are printed partially and at an angle. But don't understand why the second job in 96, that where i made 674 dollars was through Olsten since i know for sure i worked at Electronic Specialty through Interim Personnel, on Chkalov drive in Vancouver, WA which later changed its name to Spherion. Corporations games, changing corporation names.
That might explain why they have been so nice to me when i worked at Infocus as an auditor, then a technician, through them again, in the fall of 96 where i quit so i can go and work at Epson for less money, but with my wife so she can work too cause she kept complaining for siting home alone for almost a year back then. In the end, the irony is now she is working and me not for so long.
LOL i remember at Blount why they made me quit. I was working on a milling machine sharpening star(triangle) shaped rotors for mowers. There was a fixture and i was just changing the part and starting the cycle. I didn't understand how many i was supposed to do, but after a few days everybody was kinda angry with me until after about a week i understood why... I was doing double the amount of the other two shifts combined LOL. Same thing happened a few years later at Laughlin through Express, until they ran out of parts and they fired me... A Chinese woman called me a commie! Now i know it was all staged... Some of the coworkers, including my recruiter at Express were celebrities, the woman at Express (i first worked through them in early 96 at Credence) was looking a lot like Stevie Nicks...
LOL at Epson i was working on the world record line, doing frequently more than 500 printers per shift and my wife together with another Romanian, Dragoş Ţăvârlău, from Bucharest were both working on a similar line and doing less the 300..
In 98 i did not work for Softlink (although i've been told that the company was called Softlink before) but i knew the company name was Quadramed. Sir Frances Drake Blvd. In San Fancisco.
By the way, in autumn 97, after being laid off from Credence (Express) - Credence sold that part of the company, service for testers out of fabrication, to a startup in San Francisco, led by the brother of one of the Credence cofounders. I drove 700 miles in 13 hours in a car (white 89 Escort GT) that i bought from Insurance Auto Auction (during that job, summer 96) after being totaled and i fixed it myself, replacing the hood, radiator, a fender, the bumper and the mask. However, there was a problem with the body and every time i was accelerating, it was making a squeaking sound and pulling one way and when i was breaking, the other. And had a broken exhaust and made a terrible noise. My supervisor at Credence, Dino Gipaya from Hawaii was the nicest guy i met. Not like the other one i worked with at AVX. I fixed the exhaust one year after i bought it but in early 98 three months after i was laid off from Les Schwab and working at Credence we rolled over in a ditch (my wife was driving) at one mile near the Ocean and totaled it. Again. LOL.
In January-June 1997 i worked at Epson Portland Incorporated assembling printers. I remembered one night on the line we did 521 printers in a 25 people team, an Epson world record. I remember the name of the supervisor, a Mexican guy. Her wife was a QA auditor and many times she was spending minutes next to me trying to figure out how i do it without making one mistake. I was at the station 4 i guess and i put 9 parts on the printer, including gears and 4 screws with an electric screwdriver. In June one day i became sick. I went home and started not to be able to sleep, eat or drink. At night i was driving my car around on the streets. I went several times to different ER rooms. After about a week or so i went to the Beaverton Police, told them some of the story. They called an ambulance that took me first to the Tuality Medical Center in Hilsboro, then to Emanuel in down town Portland and they called a cab and sent me to Pacific Gateway Hospital in Sellwood, the one who lost its license and closed after Police shot an out of control Mexican inside. It was a mental facility that treated both mental and drug related conditions. I never used drugs in my entire life. Here is my picture after being released from there
In front of what used to be Pacific Gateway Hospital,
Sellwood, OR, July 1997
(Prozac Head, can still click me!)
One of the symptoms was chocking. I only wish i knew back then where that was coming from. It was a simple nose congestion due to some allergies and was preventing me from sleeping. The other symptom was severe stomach pain. It lasted from 96 to 06. No doctor ever explained to me why but now i suspect i might be related to spine alignment because it went away after going to the chiropractor. But the pain was real and was alleviated by antacids or acid blockers that i took for many years constantly increasing the dosage.
Many weird things happened in the hospital maybe one day i will tell the stories. But let's concentrate now on something else. A couple of weeks after coming from the hospital one day i was walking on Hall Blvd and talking to my wife and thinking about going to a Romanian church. But then i changed my mind, crossed the street and went into BNC (Beaverton Church of the Nazarene). A church in the shape of an UFO.
I was well received in there. Like they were expecting me. They prayed for me laying hands on each other's shoulder. I met pastor Dennis Swift and others.
Beaverton Church of the Nazarene
The next day a guy shows up at our door. He asked us, me and my wife if we wanted to go for a ride in a boat. I looked over his shoulder and there was a big boat in the parking lot hooked to an old green Ford SUV. He insisted a lot and then i said yes. In the car they were his three daughters. I remember only the name of the younger one, Trinity.
Shawn Robert Parker with "his girls", near Cannon Beach, OR,
summer 1997
He took us on the Willamette river that day. Accompanied by my usual stomach pain and thirsty all the time, i didn't drink anything in the morning and Shawn only had a few cans of soda i couldn't drink because of my stomach pain. Still on Prozac. I think we started in St.John area and went all the way to Willamette Falls and back. We stopped on a channel near an island. I think we ended the day back at the Nazarene church.
I had this 83 Fairmont sitting in the parking lot for almost a year. He came one day with a 20 dollar bill and asked mE to sell it to him. The manager at the apartment already told me several times to get rid of that car so i sold it to him.
My ex 83 Ford Fairmont, at Sussex Village Apts, Beaverton, Oregon, 1997
In April 98 i was working at Quadramed. I was teaching my wife how to drive. She took the computer test and had a permit. I think i spent hundreds of hours on the right seat on Nimbus St. in Beaverton teaching her. I remember at first she was terrified by the cars that were coming on the other side of the road from the opposite direction. But in spring 98 she was driving OK and she drove all the way from Portland to Tillamook, some 70 miles. Then from Tillamook to the beach near Tillamook bay there is a narrow winding road and i kinda pushed her because i was impatient to get there but she was tired and driving under speed limit and in a sharp left curve she went with the right wheels on the gravel near the road. I think we were in legal speed limit. Quickly and gently i grabed the wheel with my left hand and corrected in time. But she reacted too after, and over corrected. Unbelievable, we went to the... left, inside the curve, we missed the bay, the huge truck parked on the right on the gravel, the incoming car from the opposite direction, made an 180 degree turn and rolled in slow motion in a ditch full of ... mud, that was soft. It is very hard to describe in words the trajectory of the car.
It took me about a minute to figure out which way was up, untigthen her seat belt and roll the driver's door down cause mine was in mud and with the broken window while she was kicking me in the head with her legs. Finally she made it outside and i followed. The only thing that happened to us was me having some scratches on my right arm from the broken passenger window.
The guy with the truck parked outside the curve, kinda illegal i think, on the right, that was kinda like waiting for us in there, with the cell in his hand. Minutes later five cop cars showed but no ambulance. But we didn't need one either. One of the cops cited my wife for careless driving with 180 dollars. Then they called a towing truck and they put our car back on the wheels and i started the engine and it was working.
Then guess what? Shawn Parker with the girls unexpectedly showed up in a green van with windows also old i haven't seen before or after coming from the beach. He insisted we went with him back to Portland, but i was too attached to that 89 Escort GT to leave it there with the towing guys and i drove with no problems all the way to Portland. (I was also paranoid about that being a recognition of my part we've been somewhat hurt in the accident which we weren't. 04/26/2014).
Did i mentioned the prayers at BNC that morning for each of our country? Dennis repeatedly asked and we both went to the altar, me accompanied by Ron Boger and my wife by his wife. Than we had lunch at Old Country Buffet in Beaverton and i also saw a bunch of people from the church in there. Then we decided to go to the Ocean. Those days we didn't need much to take that decision because we were still young and full of energy.
This post needs to be extended. I will dig into my records to put in more data and pictures.
În primăvara lui 97 lucram la Epson, Portland, ca asamblor de imprimante pe o linie cu mexicani, asiatici, arabi şi vecina mea de linie, o irlandeză de vreo 20 ani, Holly, frumoasă cât poate cineva să fie de frumoasă. De mă uitam la ea numai cu coada ochiului drept (era în dreapta, pe Michelle de la Ryles Center o ţin minte în coada ochiului stâng). (Normal, nevastă-mea lucra pe altă linie în spatele meu). În schimbul doi, în 8 ore, într-o noapte, am asamblat în 25 oameni 521 imprimante, cam dublu cât făceau celelalte linii, în tot atâta timp şi tot atâţia oameni şi cei de la Epson ne-au spus că a fost record mondial şi ne-au menţionat într-un pliant.
Holly odată m-a întrebat dacă ştiu ce este ura. M-am uitat blocat la ea şi nu am îneles atunci ce vroia. Era blondă, frumoasă, 20 ani şi avea un Ford mai mic, nou, albastru, şi nu prea înţelegeam ce ura ea în lumea asta. Altă dată mi-a spus că stă în apartament cu o româncă care şi-a pus diamante pe toţi dinţii. În altă zi m-a întrebat ce cred despre nazişti şi atunci am înţeles.
Îmi amintesc alte două chestii de acolo, ba nu, trei, un panou cu istoria firmelor de profil electronic din Portland, printre care Electronic Specialty, înfiinţată în 1946, că bucătăreasa a dispărut la un moment dat şi am auzit că a avut un accident (După aceea, în altă zi când săteam toţi din schimb în sala de mese şi aşteptam să intrăm în schimb, am auzit un buf, şi a fost un accident în intersecţie şi după aia au instalat semafor şi acolo pe strada ...Evergreen!) (îmi amintesc ce îmi spunea Mladin despre cum pun americanii semafoare, după trei accidente la o intersecţie) (îmi amintesc acum o ştire recentă asemănătoare).
Epson avea un fel de training de o săptămână înainte de a începe să lucrezi, timp în care erai plătit ca şi cum ai lucra. Eram într-o grupă cu nişte vietnamezi, ţin minte că la o oră a venit profesoara cu nişte baloane albe, mai mult lungi, ne-a pus să le umflăm fiecare şi ne-a învățat să ne frecăm pe păr cu ele după care se lipeau de perete. Am luat şi eu balonul meu acasă şi l-am lipit pe perete şi a stat şi s-a dezumflat, în fiecare zi era puţin mai jos şi când a căzut am mers la spital deci a stat luni de zile lipit pe perete).
La Epson era funny să lucrezi. Eram la postul 9. Puneam 4 şuruburi cu o şurubelniţă electrică ce atârna de sus pe un cablu cu arc şi alte 5 piese, din care una sau două roţi dinţate, în mai puţin de un minut. Era cea mai grea staţie. Pe alţii îi mai roteau de la o staţie la altă (pe toţi) dar nu şi pe mine. La roata aia dinţată din stânga era o şmecherie, dar cu mintea mea de inginer mecanic am descoperit un clic care nu se auzea dar îl simțeam ca şi confirmare că e pusă bine.
Şi venea supervizorul, Salvador Solorio cred, un mexican mult mai tânăr ca mine, brunet, cu nevastă-sa şi mai brunetă care era responsabilă cu calitatea aproape zilnic şi se uitau la mine câte 10 minute în şir cum pun piesele şi le verificau şi plecau îmbufnaţi. El stătea în dreapta mea, punea mâna pe banda rulantă ca să se "sprijine" şi între degetul mare şi arătătorul mânii drepte avea tatuată o zvastică, cam de 2 cm şi avea grijă să o văd când se sprijinea acolo aşa, la mişto, şi mai vorbea cu mine iar ea în stânga se uita în special la roata aia dinţată, punea mâna pe ea (eu lucram cu degetare de cauciu) şi o verifica de fiecare dată şi nu înţelegea cum o pun aşa repede şi nu greşesc.
Odată unul din portari, un tip ras în cap, m-a întrebat de unde sunt şi eu i-am zis că din România, şi m-a întrebat dacă România e ţara din care vin toţi ţiganii, iar eu i-am zis că nu, vin din Egipt, fiindcă gypsy în Engleză este o prescurtare de la Egyptian (tocmai văzusem o emisiune nu mai ştiu la Discovery sau History channel). (Un exemplu de pseudoetimologie).
Epson plătea parte sau totul nu-mi aduc aminte, până la 2000 pe an cred, cursuri. Deci am zis că ia să profit şi eu şi m-am înscris la un curs de AutoCad la PCC, 3 credite, şi am fost repartizat cred, la Sylvania Campus, (aproape de unde locuiesc acum într-o zonă unde văd tot timpul femei cu costum musulman pe stradă.) Aveam şi atunci probleme de congestie nazală şi mi se făcea tot timpul rău în timpul cursului şi nu ştiam de ce, apărea-dispărea, şi am luat notă maximă la toate testele. (Îmi amintesc ce mişto predau aici profesorii, era un profesor armean, dar cred că nu numai el preda aşa, tâmpit să fii şi tot înţelegi, nu cum a fost când eram la facultate în România). Dar cu o zi înainte de ultima zi au venit la noi la apartament şi au pus pe lângă copaci nişte lemn compostat şi mi s-a făcut rău şi nu m-am mai putut duce la verificarea finală. Cred că şi chestia aia a contribuit la îmbolnăvirea mea. Mi-a venit factura de la curs cred că după ce am plecat de la Epson aşa că am plătit-o eu cred, ceva puţin sub 300 dolari.
(Chestia cu congestia nazală a descoperit-o o asistentă la care mergeam prin 2006 cred, care avea cabinet şi lucra ca doctoriţă (nurse practitioner). Eu mergeam când mi se făcea rău la ea, de 2-3 ori pe săptămână. S-a uitat ea odată cu lupa în nas şi a văzut că am membrana aia dilatată şi mi-a dat un decongestant, problema e că pe el scria să nu-l foloseşti mai mult de 2-3 zile iar eu l-am folosit 2 ani la rând (altă poveste cum m-am lăsat de el).
După cinci luni de recorduri la Epson, într-o zi mă sună Veronica Mârţ din Salem atunci. Îmi spune că dacă tot am fost de atâtea ori pe Mount Hood, de ce să nu merge eu odată şi la Mt.St.Helens. Stăteam eu aşa şi mă gândeam chiar de ce şi deodată am simţit că am ceva în urechea dreaptă parcă. M-am dus la oglindă în baie şi am descoperit un dop de ceară (de fapt era păr îmbâcsit cu ceară până aproape la suprafaţă) în urechea dreaptă. Am rămas blocat, eu ascultam muzică tot timpul, îmi amintesc în jur de 10 Martie am fost la ziua lui Iulian Mârţ (la amândoi adică) la Salem şi aveau un boombox şi eu ştiam că el nu se pricepe la muzică şi cumpărasem eu un CD cu Tina Turner, Simply The Best, iar el avea o melodie din România cu fetele de la Căpâlna după care am dormit acolo. Mai era la el şi Nae Croitoru, fostul nostru coleg de la IMU Bacău, acum în Vancouver, CA. Deci am fost la o doctoriţă şi mi-a smuls chestia din ureche cu o pensetă, avea vreo 2 cm lungime, mi-a zis că o să mă doară puţin dar alternativa e să introducă apă caldă şi e mai naşpa. După aceea am început să nu pot dormi, am intrat într-o fază, după vreo câteva zile am lăsat job-ul, normal l-a lăsat şi nevastă-mea, că ea nu conducea, iar fără maşină pe aici e cam imposibil să faci un job la 20 km distanţă, pe atunci nu ştiam ce se întâmplă, eram paranoic, conduceam noaptea
aiurea pe străzi, mă temeam să merg acasă, să mănânc, să dorm şi să beau apă şi aveam toba de eşapament spartă şi îmi închipui că mă auzeau toţi prin Beaverton şi şi într-o seară aşa nedormit ne-am dus acasă la domnul Mladin.
Şi el cam râdea de mine şi mi-a zis o povestioară le la mine din Bucovina. Cum a fost el ”la Cârlibaba, unde se întâlneşte Bistriţa cu Bistriţa aurie” şi a stat la un ţăran care i-a luat cam mult pentru nişte cartofi fierţi după care i-a adus şi nişte unt. Când l-a întrebat domnul Mladin cât pentru unt, ţăranul i-a zis, cu un accent veritabil, bucovinesc: ”dapâi aceala-i gratis...!”
Povestea e mult mai lungă, cam după o săptămână fără somn, mâncare sau apă şi multe plimbări pe la urgenţe am fost internat în sfârşit la Pacific Gateway, un spital psihiatric specializat pentru dependenţii de droguri, acum cam înţeleg de ce, unde m-au reînvăţat ăia să dorm, cam în două săptămâni.
Îmi amintesc înainte de a merge la Gateway am fost şi pe la Emanuel în downtown Portland şi stăteam la urgenţe aşezat pe marginea patului şi dădeam să adorm, dar nu puteam din cauza durerilor de stomac, tresăream, mă trezeam, iar aţipeam, iar tresăream, iar mă trezeam. Deci m-au pus într-un taxi şi m-au trimis la Pacific Gateway. Nu perfuzie nu nimic. Total dezhidratat.
Spitalul a fost închis după un an, când într-o duminică asistentele rămase au chemat poliţia fiindcă nu ştiau ce să facă cu un bolnav mexican care le ameninţa cu un pix, şi au venit, şi l-au împuşcat doi poliţişti, un glonte în cap şi unul în inimă.
ŞI a fost dărâmat acu câţiva ani buni, prin 2007 cred şi un dezvoltator a făcut nişte case pe terenul acela. Singura clădire rămasă este asta unde erau birourile dar acum sunt alte cabinete medicale acolo.
Acolo s-au întâmplat multe, ţin minte noaptea nu puteam dormi şi mă uitam la copacii ăia de pe stradă, aveam aproape în fiecare zi alt vecin de cameră (erau două paturi) care sforăiau sau respirau cu zgomot, ceea ce mă antrena şi pe mine să respir normal şi adormeam; după vreo săptămână, mi-au dat o carte cu boli psihiatrice şi mi-au cerut (bine, la mişto) să-mi pun diagnosticul singur şi mi se părea că am toate bolile din carte şi ei râdeau de mine. Unul din simptome era că respiram foarte greu şi nu ştiam dar aveam o simplă congestie nazală, care a trecut, parţial, după câteva zile, ca efect secundar de la ranitidină, care mi-au dat-o pentru dureri de stomac, ranitidina avea un uşor efect antihistaminic.
Nu am să uit niciodată, pe un perete era o reproducere foarte mişto după una din serigrafiile lui Thomas McKnight, cu o piscină, un peşte, un trident, nişte ochelari subacvatici în formă de infint cu o ieşire şi oceanul, şi pe tablou era cu litere mari de o şcioapă, jos, numele firmei care l-a tipărit, CHALK AND VERMILLION, NY. LOL, numele lucrării este CRESCENT Bay! De câte ori vedeam combinaţia chalk and vermillion în mintea mea apărea altă combinaţie, choke viermele Ion, pentru că tot timpul simţeam că mă sufoc de la acea congestie nazală. (Pe marginea tabloului de mai jos nu scrie CHALK AND VERMILLION, fiindcă am impresia că e fotografia unei serigrafii din seria originală, nu reproducea firmei CHALK AND VERMILLION, NY.) La vreo două săptâmâni după ce am ieşti din spital l-am cunoscut pe Shawn Robert Parker.
