Click on a picture to enlarge. Middle click or right clik/new tab for highest resolution. F11 to bring the browser in full screen. Best compromise, normal click then F11
Saturday, September 14, 2013
Sunday, September 8, 2013
Fun With Captions
There are times when i believe the TV program is at least partially modified in real time from a supercomputer somewhere. Or at least the commercials.
Yesterday i saw a beer commercial. A glass was getting filled with beer. 1.5 seconds after that i saw the back of the head of a blonde woman dressed in blue covering the whole screen with a thick piggy tail. Ok i switched channels and i see another commercial with another glass filling with beer with another blonde woman dressed in blue, etc. But it was a DIFFERENT comercial! Ok i switched channels again and i see a cupcake. Good. I looked at it trying to feel the taste and the imaginary texture with my tongue in my empty salivating mouth. 1.5 seconds later, i see a baby eating the cake. Ok i switched channels and i see a beautiful woman with some exercising device, stretching all the muscles of her beautiful long legs, and from everywhere else. OK i stare and enjoy. 1 second later i see a guy full of muscles doing the same thing. Turn off.
OK. I remembered the time when i had satellite and VCR and recorded on a rolling tape everything just in case i wanted to prove something. I briefly thought of a TiVo or any DVR, then i said ok, i cannot afford it and it's not worth it since i watch the same free channels distributed on the air. It would be a total waste since rareley there are competing programs on different channels...
Then i remembered about my 70 bucks German Engineered wanderous compact camera and grabbed it. I tried to keep in on the screen but when i was seeing something it was too slow to focus and take the picture and the scene was changing... Then i started to take random shots, one after another, for about 10 minutes until i got bored... Today i downloaded the pictures and noticed a strange effect due to the delay of the CC... Everything looked funny like in a comics book... (Yes i use CC because of the reduced volume at night and because i'm not a native English speaker, remember?).
Yesterday i saw a beer commercial. A glass was getting filled with beer. 1.5 seconds after that i saw the back of the head of a blonde woman dressed in blue covering the whole screen with a thick piggy tail. Ok i switched channels and i see another commercial with another glass filling with beer with another blonde woman dressed in blue, etc. But it was a DIFFERENT comercial! Ok i switched channels again and i see a cupcake. Good. I looked at it trying to feel the taste and the imaginary texture with my tongue in my empty salivating mouth. 1.5 seconds later, i see a baby eating the cake. Ok i switched channels and i see a beautiful woman with some exercising device, stretching all the muscles of her beautiful long legs, and from everywhere else. OK i stare and enjoy. 1 second later i see a guy full of muscles doing the same thing. Turn off.
OK. I remembered the time when i had satellite and VCR and recorded on a rolling tape everything just in case i wanted to prove something. I briefly thought of a TiVo or any DVR, then i said ok, i cannot afford it and it's not worth it since i watch the same free channels distributed on the air. It would be a total waste since rareley there are competing programs on different channels...
Then i remembered about my 70 bucks German Engineered wanderous compact camera and grabbed it. I tried to keep in on the screen but when i was seeing something it was too slow to focus and take the picture and the scene was changing... Then i started to take random shots, one after another, for about 10 minutes until i got bored... Today i downloaded the pictures and noticed a strange effect due to the delay of the CC... Everything looked funny like in a comics book... (Yes i use CC because of the reduced volume at night and because i'm not a native English speaker, remember?).
Saturday, September 7, 2013
Steigerwald Wildlife Preserve
Click on a picture to enlarge. Middle click or right clik/new tab for highest resolution. F11 to bring the browser in full screen. Best compromise, normal click then F11
Friday, September 6, 2013
Ochi păuneşti
Simbolismul deșănțat pare că ne împresoară din toate părţile. Caractonimia ne împinge raţiunea dincolo de orice limite.
Nu vreau să fac lista caractonimelor curente, începând de la politică, misteriosul şi încărcatul de sensuri Băsescu şi copiloiul său stângaci până la toate starurile româneşti închiriate de alţii dintre românce şi pentru românii de azi în contul propriului viitor care-şi acordă sentimentele în funcţie de consonanţa vreunui nume.
La puţină vreme după ce m-am născut în 1960, prin 1965 cred, m-a intrigat, în sufletul meu de copil, blândeţea care urma perioadei de iad din timpul războiului şi de după război care se citea pe chipul bunicului meu veteran şi a altora.
Din experienţa de acum şi citind istoria care fierbe în paginile internetului, am înţeles că politrucii din toate timpurile nu se lasă şi nu se vor lăsa niciodată în goana lor după zeama câştigată uşor.
Metodele propagandistice de odinioară a la Göring nu au dispărut pentru că ar fi trecut toţi marii, la umbra liniştii îngenuncherii popoarelor, la căutarea Nirvanei şi a înţelepciunii fără sfârşit spre slava partidului.
În mersul nestingherit înainte al istoriei prin sufletele noastre mute s-a trecut la alte metode, din care site-urile de teoria conspiraţiei mai vechi încă îndrăzneau să scrie. ELF prin reţeaua electrică e doar una din ele. Substanţe chimice în apă, aer, materiale de construcţie au ajutat. Propaganda în forme subtile, soft din care o metodă a fost caractonimia, adică numele personajelor publice. Tot ce s-a putut clădi pe drumul deschis de dadaişti. Şi multe altele.
Gândindu-mă şi la certificatul de naştere al curentului conducător, pe care probabil îl cheamă oricum numai Băsescu nu, (al meu mi-a dispărut după ce am "câştigat" loteria americană împreună cu livretul militar şi a trebuit să-mi fac duplicate. Dacă le aveam pe cele originale, ar fi fost greu de explicat de exemplu de ce am numele Ion, pe care tatăl meu l-a primit ca dar de nuntă de la primăria de atunci din Fălticeni, el cu 2 săptămâni înainte de a se căsători având alt nume, ca o condiție să se poate căsători) nu-mi iese din cap mai vechile afaceri culturale româneşti, începând cu întoarcerea a doi olteni din Basarabia.
De-a lungul evoluţiei sau în momentul divin al creaţiei unele animale au primit caracteristici ciudate pentru a le ajuta să supravieţuiască.
La fel cum desenul în zig-zag al şerpilor veninoşi declanşează un reflex codificat probabil în ADN (e posibil ca ADN-ul "junk" căruia ştiinţa pictată în presa de propaganda încă nu i-a găsit vreun rol, să conţină astfel de instrucţiuni) şi face ca piciorul să ţi se oprească la câţiva cm înainte de a-l călca chiar fără să-l vezi aşa cum mi s-a întâmplat mie de 3 ori în ultimii ani (nu nu prea sunt şerpi veninoşi în Oregon, dar mie mi s-a întâmplat, poate au fost de import), aşa şi multitudinea de ochi pe fond verde de pe coada păunului are probabil un efect de sperietoare asupra vreunui mamifer mai evoluat în căutarea unui prânz.
Deci conform legendei, doi olteni pelerini prin Basarabia în 1943, la Copăceni i-au dat naştere pruncului salvator al românilor de Ceauşeşti.
...
http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_P%C4%83unescu#Scriitor
Scriam acum câteva zile pe undeva că "Păunescu" a fost peste măsură de prolific. Asta se vede din câteva simple calcule aritmetice. La 50 volume publicate, din care, să zicem, multe antologii, eu am gândit poate vreo 30 volume originale. Dacă zicem 300 poezii geniale pe volum, ne iese 9000 poezii. Nu ştiu, cineva are cifrele exacte, să le spună.
Chiar jumate din acest număr ridică întrebări serioase.
Cu toţii ştim căci tot românul s-a născut poet. De aceea nu trebuie să explic aici. Nu poţi să scrii o poezie fără s-o trăieşti. Ca să ai o trăire din asta trebuie zic eu câteva zile.
Această intensă activitate scriitoare combinată cu cele "1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog", alte activităţi, probabil conducerea Mercedes-ului său prin România (eu l-am văzut, când eram în liceu la Sadova, lângă Câmpulung, la 500 km de Bucureşti, bine putea să fi venit cu avionul şi i-a adus altcineva maşina, dar oricum), ceea ce presupunea nişte ore de condus, ştiu eu, repetiții, whatever ce mai făcea el duce la debalansarea oricărei ecuaţii a timpului terestru al geniului.
Cum ne-a salvat "Păunescu" de Ceauşescu, simplu. Printr-un debit verbal care l-a depăşit pe cel al dictatorului. Prin laude deşănţate, fără limite, care acopereau (flooding-ul probabil nu s-a născut pe vremea internetului şi numai în legătură cu serverele ci a fost o mai veche metodă contra-propagandistică care presupune baterea apei în piuă pe acelaşi subiect cu al adversarului până ce lumea îl uită).
Bine Ceauşescu mai avea şi el alte treburi în afara cuvântărilor. Printre altele, prins în capcanele viitorului imediat, să conducă o ţară, aşa cum a spus Zoia într-un video. Pentru că el s-a băgat în tot ce era posibil să se bage în timpul între două cuvântări, legând de el orice groapă astupată sau muşuroi nivelat din România.
Amândoiescu luptând, uniţi într-un fel de proto-coabitare, aproape copleşiţi de bunul simţ milenar al românilor combinat cu progresul câştigat în perioada antebelică, de la fraţii lor binevoitori europeni.
Împreună au învins România, dar nu total, căci în agonia lor românii încă se mai zbat în plasa istoriei, întinsă de puterile lumii care în lupta lor obscenă clatină lumea mutând-o din loc.
Amândoieşti vor bântui conştiinţa românilor mult timp de-acum înainte, prin bătăturile şi încreţiturile speciale săpate în creiere, ei încă visându-le fantomele, care iată, s-au apucat să scrie, captivi de imagine, ajutaţi de întregi echipe de psihologi care stau la monitoare 7/24, de după câte un pseudonim lângă o poză cu ochi sperioşi, din locurile înverzite ale planetei.
În timp ce românii din Bucureşti nu ştiu cum să încheie coabitarea cu maidanezii.
Nu vreau să fac lista caractonimelor curente, începând de la politică, misteriosul şi încărcatul de sensuri Băsescu şi copiloiul său stângaci până la toate starurile româneşti închiriate de alţii dintre românce şi pentru românii de azi în contul propriului viitor care-şi acordă sentimentele în funcţie de consonanţa vreunui nume.
La puţină vreme după ce m-am născut în 1960, prin 1965 cred, m-a intrigat, în sufletul meu de copil, blândeţea care urma perioadei de iad din timpul războiului şi de după război care se citea pe chipul bunicului meu veteran şi a altora.
Din experienţa de acum şi citind istoria care fierbe în paginile internetului, am înţeles că politrucii din toate timpurile nu se lasă şi nu se vor lăsa niciodată în goana lor după zeama câştigată uşor.
Metodele propagandistice de odinioară a la Göring nu au dispărut pentru că ar fi trecut toţi marii, la umbra liniştii îngenuncherii popoarelor, la căutarea Nirvanei şi a înţelepciunii fără sfârşit spre slava partidului.
În mersul nestingherit înainte al istoriei prin sufletele noastre mute s-a trecut la alte metode, din care site-urile de teoria conspiraţiei mai vechi încă îndrăzneau să scrie. ELF prin reţeaua electrică e doar una din ele. Substanţe chimice în apă, aer, materiale de construcţie au ajutat. Propaganda în forme subtile, soft din care o metodă a fost caractonimia, adică numele personajelor publice. Tot ce s-a putut clădi pe drumul deschis de dadaişti. Şi multe altele.
Gândindu-mă şi la certificatul de naştere al curentului conducător, pe care probabil îl cheamă oricum numai Băsescu nu, (al meu mi-a dispărut după ce am "câştigat" loteria americană împreună cu livretul militar şi a trebuit să-mi fac duplicate. Dacă le aveam pe cele originale, ar fi fost greu de explicat de exemplu de ce am numele Ion, pe care tatăl meu l-a primit ca dar de nuntă de la primăria de atunci din Fălticeni, el cu 2 săptămâni înainte de a se căsători având alt nume, ca o condiție să se poate căsători) nu-mi iese din cap mai vechile afaceri culturale româneşti, începând cu întoarcerea a doi olteni din Basarabia.
De-a lungul evoluţiei sau în momentul divin al creaţiei unele animale au primit caracteristici ciudate pentru a le ajuta să supravieţuiască.
La fel cum desenul în zig-zag al şerpilor veninoşi declanşează un reflex codificat probabil în ADN (e posibil ca ADN-ul "junk" căruia ştiinţa pictată în presa de propaganda încă nu i-a găsit vreun rol, să conţină astfel de instrucţiuni) şi face ca piciorul să ţi se oprească la câţiva cm înainte de a-l călca chiar fără să-l vezi aşa cum mi s-a întâmplat mie de 3 ori în ultimii ani (nu nu prea sunt şerpi veninoşi în Oregon, dar mie mi s-a întâmplat, poate au fost de import), aşa şi multitudinea de ochi pe fond verde de pe coada păunului are probabil un efect de sperietoare asupra vreunui mamifer mai evoluat în căutarea unui prânz.
Deci conform legendei, doi olteni pelerini prin Basarabia în 1943, la Copăceni i-au dat naştere pruncului salvator al românilor de Ceauşeşti.
...
http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_P%C4%83unescu#Scriitor
Scriam acum câteva zile pe undeva că "Păunescu" a fost peste măsură de prolific. Asta se vede din câteva simple calcule aritmetice. La 50 volume publicate, din care, să zicem, multe antologii, eu am gândit poate vreo 30 volume originale. Dacă zicem 300 poezii geniale pe volum, ne iese 9000 poezii. Nu ştiu, cineva are cifrele exacte, să le spună.
Chiar jumate din acest număr ridică întrebări serioase.
Cu toţii ştim căci tot românul s-a născut poet. De aceea nu trebuie să explic aici. Nu poţi să scrii o poezie fără s-o trăieşti. Ca să ai o trăire din asta trebuie zic eu câteva zile.
Această intensă activitate scriitoare combinată cu cele "1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog", alte activităţi, probabil conducerea Mercedes-ului său prin România (eu l-am văzut, când eram în liceu la Sadova, lângă Câmpulung, la 500 km de Bucureşti, bine putea să fi venit cu avionul şi i-a adus altcineva maşina, dar oricum), ceea ce presupunea nişte ore de condus, ştiu eu, repetiții, whatever ce mai făcea el duce la debalansarea oricărei ecuaţii a timpului terestru al geniului.
Cum ne-a salvat "Păunescu" de Ceauşescu, simplu. Printr-un debit verbal care l-a depăşit pe cel al dictatorului. Prin laude deşănţate, fără limite, care acopereau (flooding-ul probabil nu s-a născut pe vremea internetului şi numai în legătură cu serverele ci a fost o mai veche metodă contra-propagandistică care presupune baterea apei în piuă pe acelaşi subiect cu al adversarului până ce lumea îl uită).
Bine Ceauşescu mai avea şi el alte treburi în afara cuvântărilor. Printre altele, prins în capcanele viitorului imediat, să conducă o ţară, aşa cum a spus Zoia într-un video. Pentru că el s-a băgat în tot ce era posibil să se bage în timpul între două cuvântări, legând de el orice groapă astupată sau muşuroi nivelat din România.
Amândoiescu luptând, uniţi într-un fel de proto-coabitare, aproape copleşiţi de bunul simţ milenar al românilor combinat cu progresul câştigat în perioada antebelică, de la fraţii lor binevoitori europeni.
Împreună au învins România, dar nu total, căci în agonia lor românii încă se mai zbat în plasa istoriei, întinsă de puterile lumii care în lupta lor obscenă clatină lumea mutând-o din loc.
Amândoieşti vor bântui conştiinţa românilor mult timp de-acum înainte, prin bătăturile şi încreţiturile speciale săpate în creiere, ei încă visându-le fantomele, care iată, s-au apucat să scrie, captivi de imagine, ajutaţi de întregi echipe de psihologi care stau la monitoare 7/24, de după câte un pseudonim lângă o poză cu ochi sperioşi, din locurile înverzite ale planetei.
În timp ce românii din Bucureşti nu ştiu cum să încheie coabitarea cu maidanezii.
Thursday, August 29, 2013
Nel mezzo del cerchio
Nu, nu o să scriu această postare în italiană. Sunt prea obosit. E
mult de când am citit măcar ceva. Nu ştiu să formez fraze impecabile şi
decât să scriu ceva care stârneşte zâmbete, mai bine renunţ.
Dacă vrei, poţi!
Era o reclamă la Adidas prin anii 90. Steffi Graff. Adidas Torsion. O modă care a trecut. Steffi Graff care a avut probleme cu fiscul. Chiar reclama aceea era adresată celor fără bani pe atunci de la noi. Era şi un leu care răgea în clip? A şi reclama cu romul Bacardi, ăla cu liliacul pe etichetă!
Deci prin mai 93, după sfaturile unei persoane din Focşani (ce sfaturi că a fost persuasiune) mi-am cumpărat un bilet la un târg de informatică din Viena, CeBIT sau aşa ceva. Cu gândul să încerc să trec în Italia.
A ce faze s-au întâmplat la târg. Era o tipă de la Microsoft. Mi-a zis că dacă învăţ bazele limbii germane să o sun peste câteva luni că poate îmi dă un job.
Erau multe bufeturi şi mi-era o foame... Dar nu aveam bani să cumpăr nimic.
A doua zi după târg mi-am luat bilet de tren până la graniţa cu Italia. La punctul de frontieră, destinaţia mea de pe bilet, am coborât din tren şi mă gândeam cum să trec graniţa, fără viză. Am mers pe jos şi am văzut chiar fâşia de frontieră cu porţiunea de pădure lipsă. Am ajuns la o staţie de benzină de la care se vedeau benzile autostrăzii care treceau printre nişte stâlpi unde erau grănicerii.
După câteva ore de stat acolo a venit din Italia un tip cu un van probabil să cumpere ceva mai ieftin de la magazinul de lângă staţia de benzină. Angelo. Cu câtă italiană ştiam eu l-am întrebat dacă poate să mă treacă. Vuoi una passeggiata? Aspetta qui. A intrat în magazin şi a stat cât mi s-a părut o veşnicie. Eram obosit, fără bani, nu ştiam ce voi face dacă nu voi trece. Cred că nu aveam bani să mă întorc în România. Viza de Austria îmi expira în seara aceea!
Bine a ieşit din magazin şi m-a invitat pe locul din dreapta. A pornit şi când am ajuns la punctul de trecere l-a salutat pe grănicer. Acela a vrut să treacă prin faţa van-ului spre mine, probabil arătam nefamiliar. Atunci Angelo a ridicat piciorul de pe ambreiaj şi a smucit van-ul şi a blocat motorul. Grănicerul s-a făcut că se sperie şi s-a dat la o parte şi ne-a lăsat să trecem. Nu cred că vroia să-şi strice ziua pentru că dacă spunea cuiva, faza se lăsa cu poliţie, etc.
A fost un minut care mi-a definit viaţa. Deci am intrat în Italia. Când am ajuns în centrul acelei localităţi de graniţă, Tarvisio, era lume adunată şi un accident. Un tip se răsturnase cu motocicleta. C'è il mio nipote! a zis Angelo şi m-a lăsat câteva străzi mai departe.
Am mers pe jos până la ieşirea din Tarvisio. Tot timpul mă uitam înapoi şi mă gândeam că acuşi acuşi o să vină vreun poliţist să mă aresteze. De fapt feeling-ul ăsta l-am avut tot timpul în Italia. (Degeaba, căci după 3 luni adică după ce m-am săturat de Italia, m-am dus la poliţie, LOL, să le spun că sunt ilegal, credeam că or să mă trimită ei înapoi, dar au început să râdă şi mi-au zis să-mi văd de treabă). Mă uitam la calea ferată din vale şi la autostradă şi nu-mi imaginam cum o să ajung la Roma, unde era soţul tipei care m-a convins să plec.
La ieşirea din Tarvisio era un alt benzinaio. Un tip tânăr care nu avea clienţi şi se pregătea să închidă şi a stat de vorbă cu mine. I-am povestit cum am învăţat italiană de la televizor (bine pe fondul francezei care o ştiam binişor din liceu) şi i-am zis că vreau să merg la Roma să caut ceva de lucru.
Tipul la un moment dat a zis că ce dracu, e plină Italia de imigranţi şi criminali, iar eu dacă vreau să caut ceva de lucru mă va ajuta. M-a urcat în maşină şi m-a dus pe autostradă câteva localităţi spre interior.
View Larger Map
Aici pe unul din scaunele astea am petrecut prima noapte în Italia, aşteptând dimineaţa când am luat primul intercity spre Roma. Toată noaptea au circulat maşini, unele cu tobele de eşapament modificate. Când se liniştea un zgomot, apărea altul, maşini, sirene de salvare care eu credeam că sunt de poliţie, etc. Eram terminat de oboseală dar nu aveam cum să adorm pe un scaun din acela. Tipul de la staţia de benzină mi-a dat şi vreo două zeci de mii de lire să stau la barul unde erau scaunele acelea dar barul s-a închis. Probabil aveam suficienţi bani să stau la hotel, dar nici nu am ştiut că era hotel acolo, am ajuns noaptea şi am intrat direct în bar şi am cerut o cafea, după cum mi-a spus el. Mi-a dat barmanul un degetar de cafea şi eu credeam că m-a ghicit că nu am bani şi mi-a dat şi el ce a avut mai ieftin. LOL pe atunci nu ştiam de ristretto şi espresso, ce proşti eram românii pe atunci... La vreo oră după aceea a închis barul iar gara era şi ea închisă, până dimineaţa.
Ok dimineaţa am pornit spre Roma. Trenul mergea poate mai repede decât maximul de atunci din România, 120 kmh, dar din cauza numeroaselor tunele părea că merge mai repede. Am dormit câteva ore.
Am ajuns la Roma pe nişte nori negri, apăsători, iar totul părea întunecat. Prima noapte am dormit-o în autobuz, am mers toată noaptea în autobuz.
Era un birou al Caritas diocesana lângă gara Termini. Am aplicat acolo pentru servicii.
Dar o săptămâna am dormit cu alţi români, pe unde am putut. Prin trenuri în gară. În cimitire de maşini. Ţin minte într-o noapte am dormit la parter într-o maşină sub alte două. La un moment dat un tip de la etaj s-a p...
OK după o săptămână am ajuns în adăpostul de sub gara Termini. Era un dormitor, erau maşini de spălat şi călugăriţe care ajutau. Unele haine după o săptămână nu se mai puteau spăla.
Am făcut şi o baie şi mi-au dat nişte haine printre care o cămaşă de mătase, gri-mov.
Mi-au zis alţi români cum să caut de lucru. Am luat un autobuz spre zona cu firme din estul Romei pe via Casilina. Bineînţeles, nu puteam să calc codul onoarei românilor, deci nu foloseam bilet de autobuz.
În gară se vindeau cartele de telefon la jumate de preţ. Românii blocau ieşirea cartelei din telefon şi după aceea le recoltau.
Intram, la vreo firmă, spuneam o frază două, sono ingegnere Rumeno, parlo inglese i francese e sto cercando di lavoro.
După câteva zile am intrat la Tormar, la 30 Via dei Ruderi di Torrenova. Marmi i Graniti. Am uitat cum era numele mic al patronului. Ventrella. Avea doi băieţi, Marco şi Maurizio. Pe nevasta lui Maurizio o chema Carla. Mai aveau şi o secretară. Il ragioniere, Legalupo. Aveau un calculator, AS400 pentru baza de date şi contabilitate şi nişte PC-uri. A şi încă un tip am uitat cum îl chema, Ettore.
Dar în prima seară am stat de vorbă cu bătrânul, care era singur la firmă. Am să-i spun Ventrella până îmi amintesc. Vorbea când italiană, când dialectul roman. Când începeau ei să vobească romana între ei nu mai înţelegeam nimic.
Era foarte mişto înăuntru, pe jos granit lustruit eu am crezut că-i dat cu ceară şi mă temeam să nu alunec. PC-uri şi terminale de AS400. Maşină de cafea în holul de la intrare şi un mic slogan în hol deasupra uşei: MARMI I GRANITI SONO PRODOTTI NATURALI!
View Larger Map
Ventrella a desenat un cerc pe o foaie de hârtie su la scrivania şi a pus un punct în mijloc şi a zis: Sei nel mezzo del cerchio!
(Chiar zilele trecute am revizuit nişte simboluri masonice dintre care cercul cu punct în mijloc. Am unul chiar şi acum, în frigider).
După o pauză în care am mai discutat alte chestii, a întrebat: Sai leggere? La care am rămas blocat. Nu ştiam ce înseamnă leggere. LOL.
Până la urmă mi-a zis: Vieni domani e parlerai con i miei figli, vediamo che dicono loro, io no so niente di queste cose come i computer...
OK, gata, mi-a crescut inima, m-am dus la adăpost sub gară şi am venit a doua zi dimineaţa la ora la care mi-au zis, îmbrăcat în cămașa mov de mătase de la Caritas.
Bătrânul m-a luat şi m-a dus în curte. Erau stive de marmora şi granit aşezate vertical pentru a fi văzute de clienţi şi între ele creştea iarbă. M-a pus să smulg iarba dintre ele cu mâna. (Chiar, mai târziu, după vreo lună-două am văzut cum le tăiau cu o maşină cu fir de nailon, chiar nici azi nu am înţeles de ce m-a pus să fac asta). Deci am smuls iarbă toată dimineaţa şi la prânz am venit Marco şi m-a luat înăuntru.
M-a lăsat să mă spăl pe mâni şi mi-a dat un sandviş. M-a aşezat la un terminal de AS400 de care nici nu auzisem şi mi-a arătat cum să introduc nişte facturi. A văzut că pot şi mi-a zis că mă angajează cu 800.000 lire pe lună (cam 800-1000 de dolari pe atunci). A luat ziarul şi a început să caute o gazdă pentru mine. În ziar era un titlu cu litere mari: IMMIGRATI, C'E LA SANATORIA!, o ştire despre un proiect de lege ce trecuse o cameră şi aştepta să treacă cealaltă sau trebuia semnat de preşedinte, nu mai ştiu, care ar fi legalizat toţi imigranţii, chiar ce noroc ar fi fost, dar nu a fost să fie, a căzut la vreo săptămână după aceea.
Aşa a început munca la Tormar.
La prânz luam trenul şi mergeam în centru la Caritas.
Marco mi-a găsit gazdă, mai ales că şederea mea la adăpost a durat numai trei săptămâni.
Şi aici încep sau poate au început chiar mai înainte coincidenţele stranii. Strada unde stăteam se chema Via delle Gardenie. Nr.35 Sc.C Ap.20. Eu în Bacău am stat pe strada Energiei Nr.35 Sc.C Ap.20. Ambele adrese la etajul 4, ultimul!
View Larger Map
Erau doi studenţi, pe cel care închiria îl chema Stefano diPietro parcă şi era din Campobasso. Mai era un tip, Alarico, alt student, cam beţiv şi declarat comunist. L-am văzut odată beat pe stradă. Al treilea era Davide, un evreu din Bari. Davide cânta la vioară şi la un moment dat a prins un job la un teatru. Deci apartamentul avea 3 camere plus terasa transformată în cameră. Toate aveau marmoră pe jos iar terasa avea fainaţă. Era pe colţ şi avea vedere la stradă.
Pe prietena lui Pietro o chema Angelita, aproape ca pe nevastă-mea.
Multe multe faze îmi amintesc dar una vreau s-o scriu ca să nu o uit.
Într-o zi, am impresia că după ce am pierdut job-ul la Tormar, a venit fratele lui Stefano. Spunea că era arhitect şi avea un birou (studio) de arhitectură în Campobasso. Nu mă vedea cu ochi prea buni. M-a dus la barul din stradă şi mi-a făcut cunoştinţă cu un tip, iar acela a dat din cap că nu.
În ziua acea a apărut şi o brunetă, cam solidă, cu o rochie albă cam sumară parcă din in topit. Fratele lui Stefano mi-a zis i-ar face ceva, un verb pe care încă nu îl ştiam dar fetei îi plac fetele. Când l-am întrebat ce înseamnă ce a zis chiar s-a uitat la mine ca şi cum ar vrea să mă ia la bătaie iar eu i-am zis repede credo che o capito che significa... Tipa cred că semăna cu o cunoscută cântăreaţă care pe vremea aceea o ascultam tot timpul la Radio Dimensione Suono.
La un moment dat a apărut un prieten de-al lui Alarico din America de Sud care avea maşină.
Altă dată, pe la început a apărut o soră a lui Alarico. Era foarte tânără, prietenoasă şi spunea că e studentă la Dublin, Irlanda. Şi ea seamănă cu o celebritate.
Deci hai să repetăm. Eu, un imigrant român, fără bani, zdrenţuros contra o gaşcă de actori şi celebrităţi care eu nu ştiam cine sunt. Au făcut ce au vrut până la un moment dat cineva i-a liniştit şi atunci ei mi-au spus să plec de la job şi eu normal după 3 luni de asemenea viaţă în Italia, am plecat direct la gară... A nu am mai "lucrat" două zile ca să-mi fac bani de tren pentru că toţi banii, un milione, adică o mie de dolari pe vremea aceea tocmai îi trimisesem acasă...
A şi îmi mai amintesc ceva. Am luat-o înapoi pe acelaşi traseu pe care am venit dar la graniţa cu Austria când a oprit trenul un grănicer austriac a venit direct la mine, mi-a spus să cobor, şi a spus cuvântul Trieste. Atât.
Chiar şi la Caritas sub gară eram o gaşcă de trei parcă care după aceea ne întâlneam mereu duminicile când ne plimbam pe via dei Fori dei Imperatori, acolo unde este zidul cu harta Romei care includea şi Dacia, iar unul din cei trei era un tip din Brazilia.
Va urma. (RDS, non c'è e tanti d'altri!)
Dacă vrei, poţi!
Era o reclamă la Adidas prin anii 90. Steffi Graff. Adidas Torsion. O modă care a trecut. Steffi Graff care a avut probleme cu fiscul. Chiar reclama aceea era adresată celor fără bani pe atunci de la noi. Era şi un leu care răgea în clip? A şi reclama cu romul Bacardi, ăla cu liliacul pe etichetă!
Deci prin mai 93, după sfaturile unei persoane din Focşani (ce sfaturi că a fost persuasiune) mi-am cumpărat un bilet la un târg de informatică din Viena, CeBIT sau aşa ceva. Cu gândul să încerc să trec în Italia.
A ce faze s-au întâmplat la târg. Era o tipă de la Microsoft. Mi-a zis că dacă învăţ bazele limbii germane să o sun peste câteva luni că poate îmi dă un job.
Erau multe bufeturi şi mi-era o foame... Dar nu aveam bani să cumpăr nimic.
A doua zi după târg mi-am luat bilet de tren până la graniţa cu Italia. La punctul de frontieră, destinaţia mea de pe bilet, am coborât din tren şi mă gândeam cum să trec graniţa, fără viză. Am mers pe jos şi am văzut chiar fâşia de frontieră cu porţiunea de pădure lipsă. Am ajuns la o staţie de benzină de la care se vedeau benzile autostrăzii care treceau printre nişte stâlpi unde erau grănicerii.
După câteva ore de stat acolo a venit din Italia un tip cu un van probabil să cumpere ceva mai ieftin de la magazinul de lângă staţia de benzină. Angelo. Cu câtă italiană ştiam eu l-am întrebat dacă poate să mă treacă. Vuoi una passeggiata? Aspetta qui. A intrat în magazin şi a stat cât mi s-a părut o veşnicie. Eram obosit, fără bani, nu ştiam ce voi face dacă nu voi trece. Cred că nu aveam bani să mă întorc în România. Viza de Austria îmi expira în seara aceea!
Bine a ieşit din magazin şi m-a invitat pe locul din dreapta. A pornit şi când am ajuns la punctul de trecere l-a salutat pe grănicer. Acela a vrut să treacă prin faţa van-ului spre mine, probabil arătam nefamiliar. Atunci Angelo a ridicat piciorul de pe ambreiaj şi a smucit van-ul şi a blocat motorul. Grănicerul s-a făcut că se sperie şi s-a dat la o parte şi ne-a lăsat să trecem. Nu cred că vroia să-şi strice ziua pentru că dacă spunea cuiva, faza se lăsa cu poliţie, etc.
A fost un minut care mi-a definit viaţa. Deci am intrat în Italia. Când am ajuns în centrul acelei localităţi de graniţă, Tarvisio, era lume adunată şi un accident. Un tip se răsturnase cu motocicleta. C'è il mio nipote! a zis Angelo şi m-a lăsat câteva străzi mai departe.
Am mers pe jos până la ieşirea din Tarvisio. Tot timpul mă uitam înapoi şi mă gândeam că acuşi acuşi o să vină vreun poliţist să mă aresteze. De fapt feeling-ul ăsta l-am avut tot timpul în Italia. (Degeaba, căci după 3 luni adică după ce m-am săturat de Italia, m-am dus la poliţie, LOL, să le spun că sunt ilegal, credeam că or să mă trimită ei înapoi, dar au început să râdă şi mi-au zis să-mi văd de treabă). Mă uitam la calea ferată din vale şi la autostradă şi nu-mi imaginam cum o să ajung la Roma, unde era soţul tipei care m-a convins să plec.
La ieşirea din Tarvisio era un alt benzinaio. Un tip tânăr care nu avea clienţi şi se pregătea să închidă şi a stat de vorbă cu mine. I-am povestit cum am învăţat italiană de la televizor (bine pe fondul francezei care o ştiam binişor din liceu) şi i-am zis că vreau să merg la Roma să caut ceva de lucru.
Tipul la un moment dat a zis că ce dracu, e plină Italia de imigranţi şi criminali, iar eu dacă vreau să caut ceva de lucru mă va ajuta. M-a urcat în maşină şi m-a dus pe autostradă câteva localităţi spre interior.
View Larger Map
Aici pe unul din scaunele astea am petrecut prima noapte în Italia, aşteptând dimineaţa când am luat primul intercity spre Roma. Toată noaptea au circulat maşini, unele cu tobele de eşapament modificate. Când se liniştea un zgomot, apărea altul, maşini, sirene de salvare care eu credeam că sunt de poliţie, etc. Eram terminat de oboseală dar nu aveam cum să adorm pe un scaun din acela. Tipul de la staţia de benzină mi-a dat şi vreo două zeci de mii de lire să stau la barul unde erau scaunele acelea dar barul s-a închis. Probabil aveam suficienţi bani să stau la hotel, dar nici nu am ştiut că era hotel acolo, am ajuns noaptea şi am intrat direct în bar şi am cerut o cafea, după cum mi-a spus el. Mi-a dat barmanul un degetar de cafea şi eu credeam că m-a ghicit că nu am bani şi mi-a dat şi el ce a avut mai ieftin. LOL pe atunci nu ştiam de ristretto şi espresso, ce proşti eram românii pe atunci... La vreo oră după aceea a închis barul iar gara era şi ea închisă, până dimineaţa.
Ok dimineaţa am pornit spre Roma. Trenul mergea poate mai repede decât maximul de atunci din România, 120 kmh, dar din cauza numeroaselor tunele părea că merge mai repede. Am dormit câteva ore.
Am ajuns la Roma pe nişte nori negri, apăsători, iar totul părea întunecat. Prima noapte am dormit-o în autobuz, am mers toată noaptea în autobuz.
Era un birou al Caritas diocesana lângă gara Termini. Am aplicat acolo pentru servicii.
Dar o săptămâna am dormit cu alţi români, pe unde am putut. Prin trenuri în gară. În cimitire de maşini. Ţin minte într-o noapte am dormit la parter într-o maşină sub alte două. La un moment dat un tip de la etaj s-a p...
OK după o săptămână am ajuns în adăpostul de sub gara Termini. Era un dormitor, erau maşini de spălat şi călugăriţe care ajutau. Unele haine după o săptămână nu se mai puteau spăla.
Am făcut şi o baie şi mi-au dat nişte haine printre care o cămaşă de mătase, gri-mov.
Mi-au zis alţi români cum să caut de lucru. Am luat un autobuz spre zona cu firme din estul Romei pe via Casilina. Bineînţeles, nu puteam să calc codul onoarei românilor, deci nu foloseam bilet de autobuz.
În gară se vindeau cartele de telefon la jumate de preţ. Românii blocau ieşirea cartelei din telefon şi după aceea le recoltau.
Intram, la vreo firmă, spuneam o frază două, sono ingegnere Rumeno, parlo inglese i francese e sto cercando di lavoro.
După câteva zile am intrat la Tormar, la 30 Via dei Ruderi di Torrenova. Marmi i Graniti. Am uitat cum era numele mic al patronului. Ventrella. Avea doi băieţi, Marco şi Maurizio. Pe nevasta lui Maurizio o chema Carla. Mai aveau şi o secretară. Il ragioniere, Legalupo. Aveau un calculator, AS400 pentru baza de date şi contabilitate şi nişte PC-uri. A şi încă un tip am uitat cum îl chema, Ettore.
Dar în prima seară am stat de vorbă cu bătrânul, care era singur la firmă. Am să-i spun Ventrella până îmi amintesc. Vorbea când italiană, când dialectul roman. Când începeau ei să vobească romana între ei nu mai înţelegeam nimic.
Era foarte mişto înăuntru, pe jos granit lustruit eu am crezut că-i dat cu ceară şi mă temeam să nu alunec. PC-uri şi terminale de AS400. Maşină de cafea în holul de la intrare şi un mic slogan în hol deasupra uşei: MARMI I GRANITI SONO PRODOTTI NATURALI!
View Larger Map
Ventrella a desenat un cerc pe o foaie de hârtie su la scrivania şi a pus un punct în mijloc şi a zis: Sei nel mezzo del cerchio!
(Chiar zilele trecute am revizuit nişte simboluri masonice dintre care cercul cu punct în mijloc. Am unul chiar şi acum, în frigider).
După o pauză în care am mai discutat alte chestii, a întrebat: Sai leggere? La care am rămas blocat. Nu ştiam ce înseamnă leggere. LOL.
Până la urmă mi-a zis: Vieni domani e parlerai con i miei figli, vediamo che dicono loro, io no so niente di queste cose come i computer...
OK, gata, mi-a crescut inima, m-am dus la adăpost sub gară şi am venit a doua zi dimineaţa la ora la care mi-au zis, îmbrăcat în cămașa mov de mătase de la Caritas.
Bătrânul m-a luat şi m-a dus în curte. Erau stive de marmora şi granit aşezate vertical pentru a fi văzute de clienţi şi între ele creştea iarbă. M-a pus să smulg iarba dintre ele cu mâna. (Chiar, mai târziu, după vreo lună-două am văzut cum le tăiau cu o maşină cu fir de nailon, chiar nici azi nu am înţeles de ce m-a pus să fac asta). Deci am smuls iarbă toată dimineaţa şi la prânz am venit Marco şi m-a luat înăuntru.
M-a lăsat să mă spăl pe mâni şi mi-a dat un sandviş. M-a aşezat la un terminal de AS400 de care nici nu auzisem şi mi-a arătat cum să introduc nişte facturi. A văzut că pot şi mi-a zis că mă angajează cu 800.000 lire pe lună (cam 800-1000 de dolari pe atunci). A luat ziarul şi a început să caute o gazdă pentru mine. În ziar era un titlu cu litere mari: IMMIGRATI, C'E LA SANATORIA!, o ştire despre un proiect de lege ce trecuse o cameră şi aştepta să treacă cealaltă sau trebuia semnat de preşedinte, nu mai ştiu, care ar fi legalizat toţi imigranţii, chiar ce noroc ar fi fost, dar nu a fost să fie, a căzut la vreo săptămână după aceea.
Aşa a început munca la Tormar.
La prânz luam trenul şi mergeam în centru la Caritas.
Marco mi-a găsit gazdă, mai ales că şederea mea la adăpost a durat numai trei săptămâni.
Şi aici încep sau poate au început chiar mai înainte coincidenţele stranii. Strada unde stăteam se chema Via delle Gardenie. Nr.35 Sc.C Ap.20. Eu în Bacău am stat pe strada Energiei Nr.35 Sc.C Ap.20. Ambele adrese la etajul 4, ultimul!
View Larger Map
Erau doi studenţi, pe cel care închiria îl chema Stefano diPietro parcă şi era din Campobasso. Mai era un tip, Alarico, alt student, cam beţiv şi declarat comunist. L-am văzut odată beat pe stradă. Al treilea era Davide, un evreu din Bari. Davide cânta la vioară şi la un moment dat a prins un job la un teatru. Deci apartamentul avea 3 camere plus terasa transformată în cameră. Toate aveau marmoră pe jos iar terasa avea fainaţă. Era pe colţ şi avea vedere la stradă.
Pe prietena lui Pietro o chema Angelita, aproape ca pe nevastă-mea.
Multe multe faze îmi amintesc dar una vreau s-o scriu ca să nu o uit.
Într-o zi, am impresia că după ce am pierdut job-ul la Tormar, a venit fratele lui Stefano. Spunea că era arhitect şi avea un birou (studio) de arhitectură în Campobasso. Nu mă vedea cu ochi prea buni. M-a dus la barul din stradă şi mi-a făcut cunoştinţă cu un tip, iar acela a dat din cap că nu.
În ziua acea a apărut şi o brunetă, cam solidă, cu o rochie albă cam sumară parcă din in topit. Fratele lui Stefano mi-a zis i-ar face ceva, un verb pe care încă nu îl ştiam dar fetei îi plac fetele. Când l-am întrebat ce înseamnă ce a zis chiar s-a uitat la mine ca şi cum ar vrea să mă ia la bătaie iar eu i-am zis repede credo che o capito che significa... Tipa cred că semăna cu o cunoscută cântăreaţă care pe vremea aceea o ascultam tot timpul la Radio Dimensione Suono.
La un moment dat a apărut un prieten de-al lui Alarico din America de Sud care avea maşină.
Altă dată, pe la început a apărut o soră a lui Alarico. Era foarte tânără, prietenoasă şi spunea că e studentă la Dublin, Irlanda. Şi ea seamănă cu o celebritate.
Deci hai să repetăm. Eu, un imigrant român, fără bani, zdrenţuros contra o gaşcă de actori şi celebrităţi care eu nu ştiam cine sunt. Au făcut ce au vrut până la un moment dat cineva i-a liniştit şi atunci ei mi-au spus să plec de la job şi eu normal după 3 luni de asemenea viaţă în Italia, am plecat direct la gară... A nu am mai "lucrat" două zile ca să-mi fac bani de tren pentru că toţi banii, un milione, adică o mie de dolari pe vremea aceea tocmai îi trimisesem acasă...
A şi îmi mai amintesc ceva. Am luat-o înapoi pe acelaşi traseu pe care am venit dar la graniţa cu Austria când a oprit trenul un grănicer austriac a venit direct la mine, mi-a spus să cobor, şi a spus cuvântul Trieste. Atât.
Chiar şi la Caritas sub gară eram o gaşcă de trei parcă care după aceea ne întâlneam mereu duminicile când ne plimbam pe via dei Fori dei Imperatori, acolo unde este zidul cu harta Romei care includea şi Dacia, iar unul din cei trei era un tip din Brazilia.
Va urma. (RDS, non c'è e tanti d'altri!)