Write This Down

 

I was listening to to 99.5 FM, The Wolf. Exactly a few seconds after i started thinking about writing this post, i heard the first tunes of the song above. I am not that versed in country so i had to wait a few seconds until i heard the first words.

Write this down. George Strait. (one guy who should not monopolize the straightness of all guys named George, i said it long time ago). So i decided to write this down. It's gone take some pain. First i have to bring here Dimitrie Cantemir, one of the greatest writers and historians that lived in Europe during the Ottoman Empire. He actually lived a large part of his adult life in Istanbul, Turkey. He knew a lot about Ottomans. He wrote a lot about their history in a work called History of the Growth and Decay of the Ottoman Empire whose manuscripts were part of the Romanian Treasure transferred by the Romanian government to Moscow in 1916.

But this is not what i had in mind to write down today.

I was thinking how little we know about the history of a people that spans over 1000 years that lived and thrived in the middle East, parts of Europe, Asia, Africa.

One thing i know for sure. From a video i saw on youtube. Their leaders where absolute. Their entire existence was based on this one constant. The leader could not be contested. (I remember i read somewhere that their rules of succession were so tough that at the moment o taking power the sultan was killing all his brothers for everybody's assurance that he will not be challenged - here: "the practice of fratricide, first employed by Mehmed II, soon became widespread.[2] Both Murad III and his son Mehmed III had their half-brothers murdered. The killing of all the new sultan's brothers and half-brothers (which were usually quite numerous) was traditionally done by manual strangling with a silk cord." http://en.wikipedia.org/wiki/Line_of_succession_to_the_former_Ottoman_throne). After all, absolute leadership is the most natural type of social organization known to humankind but that doesn't mean that in time this type of society does not become advanced or sophisticated.

I bet there was a big competition for gaining sultan's favor and trying to influence him. Probably part of this was straight advising, when asked for. But i bet another part of this was guessing his mood and suggestioning. I never read anything about but it is my guess.

But i don't think it was such a far fetched assumption if i considered that they might have brought this to an art level. Both guessing his mood and making subtle suggestions. Could they have gotten at the level where could have been embedded them in the songs he was listening?

I was getting ready to read a book i took from the library, "The Last Sultan, The Live and Times of Ahmet Ertegun" by Robert Greenfield. Ahmet Ertegun. The ambassador's son. The media mogul. The man who changed the face of American music. (or maybe not only music). Never had time to. But i think all that anybody needs to read from that book is in the picture below.

And judging only by the title of the book and the passage i already read online, the fact that he in the Atlantic files “had every disc jockey in the United States’s shoe size, hat size, preference in women and drugs of choice” make me think he might have introduced us, unknowingly, to the not forgotten practices of those times of the Ottoman Empire, so familiar to those that come from communist countries, (and this is not a coincidence, i wrote in other posts about the possible connection) things that don't have anything to do with democracy and Declaration of Independence. Click on the picture to can actually read that in the book, on the lower left page.

If a dictator or sultan can be influenced by embedded words in his music, why a democracy couldn't? Provided you have the means to reach everyone.(And that is already history).

Imagine a guy like that with knowledges like those in the today's internet and supercomputers' world.

And by the way, i thought i spotted his ghost yesterday in a beige, older Volvo driven by a beautiful, not so old, smiling woman.

http://performa.web.ua.pt/pdf/actas2011/EminSoydas.pdf

Neologisme naşpa II

Am mers un drum lung de când am scris postarea Neologisme naşpa. Cum ar spune americanii, "i came a long way", dar încă mai am atât de mers...

Am înțeles ce e sintagma şi paradigma, hai să mă aventurez mai departe.

E în mintea mea un subiect zemos despre numele unor personaje politice care par a le defini principalele caracteristici. Am tot căutat şi bineînţeles, am dat şi peste concept, împreună cu o definiţie. De fapt îmi amintesc ca prin ceaţă, la şcoală parcă ne spunea profa de română ceva despre caractonime. În nu ştiu ce tipuri de opere literare, dacă nu în toate, se practică alegerea numelor de personaje în funcţie de calităţile lor (bineînţeles la început virtuale, existente numai în mintea scriitorului). Ion de Liviu Rebreanu. Ce putea să fie Ion, decât un ţăran. Grobei al lui Breban, vine de la grobian cu un pic de spice care nu sunt sigur ce e în momentul ăsta şi nu am chef să cercetez, cum e scris, dar multe cuvinte germane, dacă nu o declinare întreagă se termină în ei.

Şi aşa mai departe, putem scrie aici şi descifra la caractonime până mâine cred că nici un scriitor nu s-a putut abţine în a pune cât mai multă încărcare psihologică în opera lui, folosind aceste caractonime. Cred că e un fel de concurenţă şi între ei, scriitorii, pe epoci, şi dacă începe unul aşa şi îi merge, după aia se iau toţi după el şi apare moda.

Chestia e bună şi nu prea, fiindcă odată ales un nume pentru un personaj, după aia eşti cam limitat de definiţie, mai poţi să exceptezi pe ici pe colo, dar trebuie să te cam ţii de idee. E bine pentru scriitor că uşurează munca, fiindcă întotdeauna când croieşte acţiunile şi spusele unui personaj, are ca ghid chiar numele acestuia. E bună pentru cititor pentru impactul psihologic, căci nu-i aşa, principala funcţie a unei opere de artă (ştiu asta de la fotografie, care totuşi este disputată ca fiind o artă, mă rog, depinde de fotograf) trebuie să fie impactul emoţional. E clar de ce, trebuie să se vândă.

Un mijloc literar cam ieftin şi rătăcit în istoria literaturii până în ziua de azi, căci oamenii odată ce capătă succes cu el cam refuză riscul de renunţa şi a încerca altceva. Asta pentru scriitori care merg pe reţetă sigură pentru a avea succes comercial fără prea multă bătaie de cap.

(Nu ştiu nu am citit o carte de mult, dar presupun că încă se mai practică.)

Dar ce mă îngrijorează şi mă motivează să scriu postarea aceasta nu e literatura. Literatura stă cuminte în cărţi şi pe raftul bibliotecii şi nu-ţi face nimic până nu deschizi paginile, şi mai este şi un leac pentru opere literare care încearcă să interfereze cu personalitatea sau mood-ul, închiderea cărţii şi lăsarea dulce a capului pe pernă. Sincer, eu când am încercat să citesc ultima dată am descoperit acest minunat somnifer. Două pagini, maximum. Natural şi refolosibil.

Problema e că această caractonimie şi-a făcut un loc sigur în politică şi în dinamismul mediei televizate. Tot ce apare şi mişcă şi vorbeşte pe ecranele ce ne luminează sufrageriile şi ne reglează ritmul respiraţiei are şi un nume pe măsură, "parcă ales înadins" de vreun scriitor năstruşnic, să poată cântări în balanţa competiţiei dar şi să se potrivească în puzzle-ul scenei politice lărgite cu celelalte caractere medie-vale ce ne bântuie televizoarele. Cu vorbe citite chiar în secunda respectivă de nenea supercomputerul de pe paginile de Facebook a milioane, repetate din micro-cască sau citite de caractere pe miniteleprompterele (alea profi, nu Google glass de 100 dolari) de pe ochelari. Bine calculat, bine potrivit, hai care ne daţi feedback-ul mai repede. Cum ne place nouă. Dovadă că ce a spus Shakespeare e adevărat. Toată lumea e o scenă. O întrebare aici, spectatorii cine suntem?

Politicienii, precum personajele din cărţi sau filme, fiind şi ei limitaţi de caractonumele alese, (de către cei ce aleg personajele politice), nu pot nici ei, după cum am scris într-un paragraf mai sus) nu pot să se abată prea mult de la trăsăturile sugerate de numele lor, (asta e puţin greşit spus fiindcă nu ei hotărăsc ce să facă, dar aşa apare), deci încă un motiv în plus să lăsam speranţele la o parte când privim pe cei vechi cum vin mereu cu poante noi să ne ducă mai departe.

Ceara de albine

Acu vreo câteva zile nevastă-mea după lungi consultări pe internet a cumpărat o lumânare mare de ceară de albine. De 20 dolari! 7-8 cm diamteru, 18 cm lungime. Dar fiindcă nu avea suport, şi aveam un borcan gol de la altă lumânare care am ars-o câte puţin timp de ani de zile şi mirosea foarte mişto, am încercat s-o bag cu totul în borcanul de la cealaltă lumânare. Ştiam că sticla aia rezistă la temperatură şi era aproape gol. Dar nu încăpea. Şi am folosit un cuţit din ăla de cojit cartofi şi am "cojit" lumânarea ca pe un castravete dar tot nu încăpea uşor. Şi am încălzit borcanul ăla cu totul vreo 3 minute în microwave şi apoi lumânarea mea s-a topit puţin în contact cu sticla şi a intrat. De ce sunt bune lumânările de ceară. Mai aveam câteva de 1 dolar bucata de la bisericile ortodoxe româneşti de aici, cum sunt alea din România în biserici, şi am constatat că ard fără fum şi parfumat. Mai mult decât atât, curăţă aerul poluat. Care e teoria. Ionii negativi din vaporii din ceara de albine care se ridică pe lângă flacără (ceara de albine e de fapt un amestec de grăsimi saturate cu molecule mai lungi şi conţine ceva parfum de la flori) se lipesc de ionii pozitivi de la poluanţi din aer şi cad împreună pe jos.

Dar manipulând acea lumânare, ceva ceară de albine mi-a intrat în piele şi am avut o senzaţie extraordinară de calm, de linişte, după aceea. Aceeaşi senzaţie o dă şi lumânarea când arde. Cred că totuşi e ceva magic în ceara de albine.