Dar manipulând acea lumânare, ceva ceară de albine mi-a intrat în piele şi am avut o senzaţie extraordinară de calm, de linişte, după aceea. Aceeaşi senzaţie o dă şi lumânarea când arde. Cred că totuşi e ceva magic în ceara de albine.
Showing posts with label experiențe personale. Show all posts
Showing posts with label experiențe personale. Show all posts
Tuesday, April 2, 2013
Ceara de albine
Acu vreo câteva zile nevastă-mea după lungi consultări pe internet a cumpărat o lumânare mare de ceară de albine. De 20 dolari! 7-8 cm diamteru, 18 cm lungime. Dar fiindcă nu avea suport, şi aveam un borcan gol de la altă lumânare care am ars-o câte puţin timp de ani de zile şi mirosea foarte mişto, am încercat s-o bag cu totul în borcanul de la cealaltă lumânare. Ştiam că sticla aia rezistă la temperatură şi era aproape gol. Dar nu încăpea. Şi am folosit un cuţit din ăla de cojit cartofi şi am "cojit" lumânarea ca pe un castravete dar tot nu încăpea uşor. Şi am încălzit borcanul ăla cu totul vreo 3 minute în microwave şi apoi lumânarea mea s-a topit puţin în contact cu sticla şi a intrat. De ce sunt bune lumânările de ceară. Mai aveam câteva de 1 dolar bucata de la bisericile ortodoxe româneşti de aici, cum sunt alea din România în biserici, şi am constatat că ard fără fum şi parfumat. Mai mult decât atât, curăţă aerul poluat. Care e teoria. Ionii negativi din vaporii din ceara de albine care se ridică pe lângă flacără (ceara de albine e de fapt un amestec de grăsimi saturate cu molecule mai lungi şi conţine ceva parfum de la flori) se lipesc de ionii pozitivi de la poluanţi din aer şi cad împreună pe jos.
Dar manipulând acea lumânare, ceva ceară de albine mi-a intrat în piele şi am avut o senzaţie extraordinară de calm, de linişte, după aceea. Aceeaşi senzaţie o dă şi lumânarea când arde. Cred că totuşi e ceva magic în ceara de albine.
Dar manipulând acea lumânare, ceva ceară de albine mi-a intrat în piele şi am avut o senzaţie extraordinară de calm, de linişte, după aceea. Aceeaşi senzaţie o dă şi lumânarea când arde. Cred că totuşi e ceva magic în ceara de albine.
Monday, April 1, 2013
Anul Nou 1996
Au fost şase luni din cele mai bune şi din cele mai rele din viaţa mea. În August 1995 m-am mutat în SUA.
Au fost cele mai bune fiindcă am ajuns şi eu pe pământul făgăduinţei, cel cântat de Hollywood.
Au fost cele mai rele pentru că în urma unui lung şir de dezamăgiri în februarie am ajuns în cel rău punct din viaţa mea. Un job temporar la Electronic Specialty. O noapte la închisoare şi după aceea două săptămâni la spitalul de nebuni, în grija doctorului Proano. Dar când stau acum şi mă gândesc mai nimic nu a fost din vina mea.
Unul din punctele culminante a fost întâmplarea de mai jos, care a contribuit decisiv la intrarea mea într-un fel de şoc.
După 21 decembrie 1995 m-am mutat în Vancouver, WA (nu Vancouver BC care este de 4 ori mai mare şi este în Canada), la sfatul lui Aurel Popescu (care semăna cu Ahmet Ertegun), pastorul, tatăl ... am uitat cum o cheamă, "fata lui Popescu", aia măritată cu Tudor Toader, care este ortodox şi seamănă cu... (Fata lui Popescu semăna tare cu Ana Blandiana şi mi-a fost colegă de serviciu (era în altă secţie, vecină, la AVX în 1999-2000 şi a murit de cancer nu ştiu câţiva ani după aceea).
Deci în decembrie 1995 m-am mutat în Vancouver chiar lângă AVX (Kyocera - prescurtarea de la Kyoto Ceramics, da, celebra firmă japoneză). Pe atunci orice român care nu avea servici mergea la AVX şi era angajat sigur, salariu minim, cu care puteai să-ţi plăteşti chiria şi facturile.
Numai că eu aveam servici, la Sheridan Fruit Co în downtown Portland, tot cu salariu minim, dar nu-mi plăcea, mă plângeam la toţi de tot felul de probleme, reale de altfel, (ceea ce ştiam eu atunci nu era decât vârful aisbergului problemelor mele, una din chestiile pe care am aflat-o mai târziu a fost că în spatele magazinului a fost o biserică satanistă iar pastorul stătea în blocul acela, chiar îl cunoşteam din vedere, venea tot timpul pe la magazin îmbrăcat în negru, cu ţăcălie şi cu o prietenă şi aia îmbrăcată în negru şi platinată). (Chiar într-o zi a fost un shooting şi pe acolo pe strada aia şi a venit un poliţist şi ne explica cum să procedăm în caz de... bla bla dar vorbea cam în jargoane şi eu nu pra am înţeles ce spunea). Mereu erau maşini de poliţie pe acolo.
Deci m-au sfătuit să plec de la Mladin şi să mă mut în Vancouver în statul vecin, adică peste fluviul Columbia, la 10-20 mile distanţă de Portland unde "sigur voi găsi servici" la Kyocera cum spuneau toţi atunci. Şi m-am mutat. Şi eram aşa de happy, încercam să uit de probleme, de fapt nu aveam timp să mă mai gândesc la tot ce s-a întâmplat până atunci, aveam o maşină, aveam un servici, şi restul puteau fi doar nişte coincidenţe nenorocite.
Dar am început să am probleme cu maşina, am lipsit de vreo 2 ori de la servici, şi am început să dau semne de psihoză. Pe 12 sau 13 ianuarie m-au dat afară de la Sheridan. (cred că pe lângă eu mai umbla cineva la maşină, odată mi s-a stricat distribuitorul la care mai umblam şi eu iar odată am condus din downton Portland în Vancouver, vreo 15 mile, cu o scurgere la pompa de benzină, lăsând o dâră de benzină tot drumul). Dar pentru cei care cred că totul a fost din vina mea, urmează aici exemplul. În noaptea de 31 decembrie 1995 am fost acasă la Nelu Ciorba, cel care seamănă cu Victor Orban, actualul director de la Romanian Times, care lucra şi el ca tehnician la AVX, şi avea o bisericuţă pocăită (el era lider şi tot timpul spunea la predici că anul 2000 de fapt era anul 1996, că s-a greşit la calcularea datei naşterii lui Iisus, dar dacă cineva se uită în ziarul lui, va vedea că el spune tot felul de chestii din astea de 18 ani) într-un spaţiu închiriat la o biserică americană, având serviciile decalate cu ale lor, cu Dan Costan, pe care abia îl cunoscusem şi lucra şi el la AVX ca tehnician, cu nevestele şi familia lui Ciorba. (Ciorba avea şi o fetiţă mică de vreun an care după aceea a devenit autistă). Am ascultat ceva muzică clasică la un pick-up antic, am stat la masă după care am plecat acasă devreme.
Mie în România îmi plăcea să citesc ştirile, am avut o colecţie (incompletă) de România Liberă până am plecat, acolo am citit, şi în Evenimentul despre loteria vizelor.
Apăruse la uşa "noului nostru apartament" din Vancouver nişte mostre promoţionale ale ziarului local, The Columbian şi mă abonasem. Deci a doua zi, pe 1 ianuarie când mă uit în ziar ce văd. La 100-200 metri de unde stăteam s-a întâmplat ceva descris cu atâta talent în ziarul local. În afară de Columbianul, unde trebuie să plăteşti să vezi tot articolul, mai este aici, unde poţi să-l vezi dacă îţi faci un cont gratuit.
http://www.highbeam.com/doc/1P2-23349630.html
Eu încă nu am cont acolo, nu am avut timp. Dar îmi amintesc două chestii. S-a tras cu o carabină uşoară, de sport. Încărcătura a fost modificată pentru a nu răni prea mult. Totul a fost simulat, cu un mic detaliu, tipa a ajuns totuşi în spital cu un glonţ într-o fesă.
(Cu sora tipei din articol am lucrat în 1999-2000 la AVX-Kyocera, era măritată cu un mexican şi a fost gravidă o perioadă cât a lucrat acolo, nu-mi amintesc dacă a născut până am plecat.)
Chiar la AVX mai lucra o tipă Lăcrămioara, soţia lui Stelică Andrei, Elena (Lăcrămioara) Andrei dar mai în vârstă, cu facultate din România, era în schimbul I şi câteodată venea şi vorbea cu mine, dar imediat o chemau la interfon (pager). Lăcră este mişto, modelă, şi tot aşa, brunetă. Cred că am poze în calc pe undeva, cu Stelică sigur.
Azi am fost la biblioteca locală şi m-am uitat la microfilmele cu Oregonianul din perioada respectivă. Nu am putut să găsesc articolul dar răsfoind aşa microfilmele am văzut ştiri din perioada de atunci care mi-au trezit multe amintiri şi m-au ajutat să-mi amintesc data când s-a întâmplat faza. Tipa venea acasă de la o petrecere sau de la o discotecă ceva de anul nou. După ce mi-am amintit data, am găsit articolul în două locuri pe web.
Vorbesc unii politicieni de la noi de compromisuri bla bla. E doar tragere de timp şi fugă de răspundere. Am încercat de atâtea ori. Chiar azi la un moment dat la jumătatea zilei am deschis nu ştiu ce opţiune din Firefox şi până la data aia aveam vreo 2000 mii de căutări pe google de când am instalat ultima dată Fedora, cam o lună. Cam tot de atâtea ori am încercat să stau de vorbă cu oamenii în ultimii ani. Toţi vorbesc în doi peri, scot din context, te păcălesc şi trag de timp. De aceea mi-am făcut blog. Eu am să încerc între timp să postez cât mai multe.
Chiar, postul de ambasador al României în SUA în perioada aceea a fost vacant, chiar înainte de a merge în spital, prin februarie 1996 a venit dl.Geoană.
Postarea următoare va fi despre cum am fost arestat în februarie, 96, pentru că făcusem o psihoză şi sunam tot timpul 112 (echivalentul din State) până a venit poliţia şi m-a luat şi am stat o noapte în jail, încă o noapte nedormită după 7 la rând, voi scana documentele, ce s-a întâmplat în spital, şi după şi procesul (am fost acuzat de assault IV (simple) şi resisting arrest, când a apărut poliţia o ţineam pe nevastă-mea care vroia să fugă (ăsta a fost assault-ul) şi după aia a şi fugit şi nu a văzut cum două poliţiste m-au dat cu spray şi m-au bătut cu bastoanele). Am scris pe scurt despre acestea în diferite alte postări, voi încerca să scriu mai detaliat. Acuzaţiile au fost amânate pentru doi ani în vederea anulării în anumite condiţii. După ce mi-am luat un avocat care mi-a şi dat banii înapoi (toţi banii noştri, 800 dolari).
Tot ce a fost aici nu a fost fără compensare, pentru mine a fost şi foarte exciting în acelaşi timp, viaţa în America are un farmec inegalabil, dar din păcate au suferit şi alţii şi nu aş vrea eu să rămân de fraier la toate fazele astea.
Au fost cele mai bune fiindcă am ajuns şi eu pe pământul făgăduinţei, cel cântat de Hollywood.
Au fost cele mai rele pentru că în urma unui lung şir de dezamăgiri în februarie am ajuns în cel rău punct din viaţa mea. Un job temporar la Electronic Specialty. O noapte la închisoare şi după aceea două săptămâni la spitalul de nebuni, în grija doctorului Proano. Dar când stau acum şi mă gândesc mai nimic nu a fost din vina mea.
Unul din punctele culminante a fost întâmplarea de mai jos, care a contribuit decisiv la intrarea mea într-un fel de şoc.
După 21 decembrie 1995 m-am mutat în Vancouver, WA (nu Vancouver BC care este de 4 ori mai mare şi este în Canada), la sfatul lui Aurel Popescu (care semăna cu Ahmet Ertegun), pastorul, tatăl ... am uitat cum o cheamă, "fata lui Popescu", aia măritată cu Tudor Toader, care este ortodox şi seamănă cu... (Fata lui Popescu semăna tare cu Ana Blandiana şi mi-a fost colegă de serviciu (era în altă secţie, vecină, la AVX în 1999-2000 şi a murit de cancer nu ştiu câţiva ani după aceea).
Deci în decembrie 1995 m-am mutat în Vancouver chiar lângă AVX (Kyocera - prescurtarea de la Kyoto Ceramics, da, celebra firmă japoneză). Pe atunci orice român care nu avea servici mergea la AVX şi era angajat sigur, salariu minim, cu care puteai să-ţi plăteşti chiria şi facturile.
Numai că eu aveam servici, la Sheridan Fruit Co în downtown Portland, tot cu salariu minim, dar nu-mi plăcea, mă plângeam la toţi de tot felul de probleme, reale de altfel, (ceea ce ştiam eu atunci nu era decât vârful aisbergului problemelor mele, una din chestiile pe care am aflat-o mai târziu a fost că în spatele magazinului a fost o biserică satanistă iar pastorul stătea în blocul acela, chiar îl cunoşteam din vedere, venea tot timpul pe la magazin îmbrăcat în negru, cu ţăcălie şi cu o prietenă şi aia îmbrăcată în negru şi platinată). (Chiar într-o zi a fost un shooting şi pe acolo pe strada aia şi a venit un poliţist şi ne explica cum să procedăm în caz de... bla bla dar vorbea cam în jargoane şi eu nu pra am înţeles ce spunea). Mereu erau maşini de poliţie pe acolo.
Deci m-au sfătuit să plec de la Mladin şi să mă mut în Vancouver în statul vecin, adică peste fluviul Columbia, la 10-20 mile distanţă de Portland unde "sigur voi găsi servici" la Kyocera cum spuneau toţi atunci. Şi m-am mutat. Şi eram aşa de happy, încercam să uit de probleme, de fapt nu aveam timp să mă mai gândesc la tot ce s-a întâmplat până atunci, aveam o maşină, aveam un servici, şi restul puteau fi doar nişte coincidenţe nenorocite.
Dar am început să am probleme cu maşina, am lipsit de vreo 2 ori de la servici, şi am început să dau semne de psihoză. Pe 12 sau 13 ianuarie m-au dat afară de la Sheridan. (cred că pe lângă eu mai umbla cineva la maşină, odată mi s-a stricat distribuitorul la care mai umblam şi eu iar odată am condus din downton Portland în Vancouver, vreo 15 mile, cu o scurgere la pompa de benzină, lăsând o dâră de benzină tot drumul). Dar pentru cei care cred că totul a fost din vina mea, urmează aici exemplul. În noaptea de 31 decembrie 1995 am fost acasă la Nelu Ciorba, cel care seamănă cu Victor Orban, actualul director de la Romanian Times, care lucra şi el ca tehnician la AVX, şi avea o bisericuţă pocăită (el era lider şi tot timpul spunea la predici că anul 2000 de fapt era anul 1996, că s-a greşit la calcularea datei naşterii lui Iisus, dar dacă cineva se uită în ziarul lui, va vedea că el spune tot felul de chestii din astea de 18 ani) într-un spaţiu închiriat la o biserică americană, având serviciile decalate cu ale lor, cu Dan Costan, pe care abia îl cunoscusem şi lucra şi el la AVX ca tehnician, cu nevestele şi familia lui Ciorba. (Ciorba avea şi o fetiţă mică de vreun an care după aceea a devenit autistă). Am ascultat ceva muzică clasică la un pick-up antic, am stat la masă după care am plecat acasă devreme.
Mie în România îmi plăcea să citesc ştirile, am avut o colecţie (incompletă) de România Liberă până am plecat, acolo am citit, şi în Evenimentul despre loteria vizelor.
Apăruse la uşa "noului nostru apartament" din Vancouver nişte mostre promoţionale ale ziarului local, The Columbian şi mă abonasem. Deci a doua zi, pe 1 ianuarie când mă uit în ziar ce văd. La 100-200 metri de unde stăteam s-a întâmplat ceva descris cu atâta talent în ziarul local. În afară de Columbianul, unde trebuie să plăteşti să vezi tot articolul, mai este aici, unde poţi să-l vezi dacă îţi faci un cont gratuit.
http://www.highbeam.com/doc/1P2-23349630.html
Eu încă nu am cont acolo, nu am avut timp. Dar îmi amintesc două chestii. S-a tras cu o carabină uşoară, de sport. Încărcătura a fost modificată pentru a nu răni prea mult. Totul a fost simulat, cu un mic detaliu, tipa a ajuns totuşi în spital cu un glonţ într-o fesă.
(Cu sora tipei din articol am lucrat în 1999-2000 la AVX-Kyocera, era măritată cu un mexican şi a fost gravidă o perioadă cât a lucrat acolo, nu-mi amintesc dacă a născut până am plecat.)
Chiar la AVX mai lucra o tipă Lăcrămioara, soţia lui Stelică Andrei, Elena (Lăcrămioara) Andrei dar mai în vârstă, cu facultate din România, era în schimbul I şi câteodată venea şi vorbea cu mine, dar imediat o chemau la interfon (pager). Lăcră este mişto, modelă, şi tot aşa, brunetă. Cred că am poze în calc pe undeva, cu Stelică sigur.
Azi am fost la biblioteca locală şi m-am uitat la microfilmele cu Oregonianul din perioada respectivă. Nu am putut să găsesc articolul dar răsfoind aşa microfilmele am văzut ştiri din perioada de atunci care mi-au trezit multe amintiri şi m-au ajutat să-mi amintesc data când s-a întâmplat faza. Tipa venea acasă de la o petrecere sau de la o discotecă ceva de anul nou. După ce mi-am amintit data, am găsit articolul în două locuri pe web.
Vorbesc unii politicieni de la noi de compromisuri bla bla. E doar tragere de timp şi fugă de răspundere. Am încercat de atâtea ori. Chiar azi la un moment dat la jumătatea zilei am deschis nu ştiu ce opţiune din Firefox şi până la data aia aveam vreo 2000 mii de căutări pe google de când am instalat ultima dată Fedora, cam o lună. Cam tot de atâtea ori am încercat să stau de vorbă cu oamenii în ultimii ani. Toţi vorbesc în doi peri, scot din context, te păcălesc şi trag de timp. De aceea mi-am făcut blog. Eu am să încerc între timp să postez cât mai multe.
Chiar, postul de ambasador al României în SUA în perioada aceea a fost vacant, chiar înainte de a merge în spital, prin februarie 1996 a venit dl.Geoană.
Postarea următoare va fi despre cum am fost arestat în februarie, 96, pentru că făcusem o psihoză şi sunam tot timpul 112 (echivalentul din State) până a venit poliţia şi m-a luat şi am stat o noapte în jail, încă o noapte nedormită după 7 la rând, voi scana documentele, ce s-a întâmplat în spital, şi după şi procesul (am fost acuzat de assault IV (simple) şi resisting arrest, când a apărut poliţia o ţineam pe nevastă-mea care vroia să fugă (ăsta a fost assault-ul) şi după aia a şi fugit şi nu a văzut cum două poliţiste m-au dat cu spray şi m-au bătut cu bastoanele). Am scris pe scurt despre acestea în diferite alte postări, voi încerca să scriu mai detaliat. Acuzaţiile au fost amânate pentru doi ani în vederea anulării în anumite condiţii. După ce mi-am luat un avocat care mi-a şi dat banii înapoi (toţi banii noştri, 800 dolari).
Tot ce a fost aici nu a fost fără compensare, pentru mine a fost şi foarte exciting în acelaşi timp, viaţa în America are un farmec inegalabil, dar din păcate au suferit şi alţii şi nu aş vrea eu să rămân de fraier la toate fazele astea.
Monica şi Dan Costan, ianurie 1996
(Când m-am mutat în Vancouver, Nelu Ciorba, care acum e la Romanian Times, mi-a făcut cunoştinţă cu Dan Laurenţiu Costan, care spunea că e născut cam prin 1970, din jud.Suceava, România. Ultima dată când vorbit cu el în faţă (nu la telefon) s-a declarat extremist şi mi-a spus că am o minte bolnavă. Nu ştiu exact cine este dar mai recent mi-a fost sugerat, indirect, că ar semăna cu recent decedatul Larry Hagman, JR din serialul Dallas).
Tuesday, March 26, 2013
Ryles Center
View Larger Map
01-30-18. The building where all this happened in 2003 was still there when i first wrote this blog post. Unfortunately in Romanian. All that's left of it is the painted wall which actually belonged to a dealership next to it to the right. I think i got pictures done by me somewhere. However i would add the essential now and here in English.
I wouldn't have done it today or probably ever if i didn't find out that "Demi Lovato" is one of them. As i said before i think she is the same person with an ex-Hungarian body builder, Suzana Kovesi. Whom i saw working here at this complex back in 2015 when i first signed the lease forms and many times after.
I have to admit. I was more dead then alive when i got there after almost a month at Woodland Park Hospital (another one that has been closed next year). I could not even walk 3 or 4 city blocks to the convenience store. After i left i did my first walks in the park, after a decade of total inactivity. Next year i went to Romania.
Today another of the Glee team died. And i think i knew him. More than that. I was thinking yesterday at the chef who was cooking there. Only gourmet food. Very little to my taste, though. And at the guy who was drinking lots of cocoa from the bags on the table. I was too shy to do it though. I think he was some sort of body builder too. I myself could not wait for breaks to go outside and smoke. I am so sorry they tore down that building and put something else in place.
Îmi amintesc ziua când am ieşit de la Woodland Park, ianuarie 2003. Au chemat un taxi şi m-au urcat şi m-au dus la alt spital, Providence St.Vincent, la urgenţe. După două internări succesive la Woodland Park, aveam capul plin de antidepresante dar care nu puteau să-mi micşoreze nişte dureri fantastice de ulcere la stomac. O durere care nu dispărea niciodată. În paralel cu antidepresante luam şi antiacide din cele mai puternice, zantac, prevacid, nu sunt sigur care în ce perioadă (am luat ani de zile prevacid, protonix, nexium, când am venit în România în 2004 luam 80 mg protonix). Tot timpul simţeam că efectiv leşin de durere. I-am spus taximetristului şi tot drumul a strâmbat din nas şi a protestat că de ce nu i-au spus fiindcă nu prea îi plăcea să mă vadă aşa în maşina lui. Am ajuns la Providence unde au început alte negocieri, ce să facă cu mine. Erau două doctoriţe la urgenţe care efectiv s-au certat ore în şir şi până la urmă s-au hotărât. Mă trimiteau la Ryles Center. 3333 SE Division, exact poza de mai sus. Care erau simptomele mele? O congestie nazală severă intermitentă care îmi dădea dificultăţi la respiraţie din cauza căreia nu puteam adormi de care nu ştiam atunci şi durerile de stomac. Lipsa cronică de somn suficient dădea un şir lung de alte probleme.
Nevastă-mea m-a dus cu maşina şi ţin minte era o coadă lungă de km pe Burnside înainte de intrarea în downtown şi eu nu mai puteam de durere şi ea a luat-o pe banda din stânga şi i-a depăşit pe toţi iar eu am ridicat pe geamul din dreapta dosarul cu actele medicale, pe care am scris cred HOSPITAL sau ceva asemănător. Dar era un mare semn de întrebare, dacă mă vor primi acolo.
În sfârşit am ajuns. O casă donată de cineva (familia Ryles, era undeva o poză pe un perete, un cuplu mai în vârstă) pentru a deveni un centru de recuperare pentru bolnavi mintali, adicţi, homeleşi. Vreo 15 de paturi în câteva camere, pacienţi femei şi bărbaţi, vreo câteva asistente şi terapiste, nu mai ţin minte dacă erau şi doctori. Era destul de lejer, se putea fuma în curtea de după gardul din poză, (LOL, era o brichetă electrică în perete şi băgai ţigara în gură, te apropiai de perete şi băgai ţigara în gaura aia şi apăsai pe un buton şi se înroşea chestia) iar ţigările le luam chiar de acolo dar erau foarte proaste.)
(După ultimul job de la AVX care l-am terminat în august 2000, nu am mai lucrat. Am stat vreo 2 ani căutând servici iar în rest făceam un program ca să învăţ limbajul C (Stero Spectrum Analyzer, bazat pe transformata Fourier rapidă, ca cel care era pe vremuri la iTunes, barele alea care dansează în partea de sus a ferestrei, acu nu mai ştiu dacă este). Îmi făcusem cu vreo 200 dolari un calculator care nu l-am conectat la internet niciodată, aveam Micosoft Visual C++ 6.00 pe Windows NT, o carte de Horton dar nu aveam nici un spor. Nici la învăţat nici la program. În apartamentul de jos se mutaseră trei băieţi tineri, poate studenţi, care câteodată mai băteau cu mingea de basket în podea. Noaptea când dădeam să adorm se auzea o singură bătaie cu un deget în perete, exact în secunda când mă lua somnul. Nu mai dormeam o oră două după aia, adormeam în sfârșit, după miezul nopţii iar dimineaţa după ce pleca nevastă-mea la servici, la 6 sau 7 adormeam iar şi mă trezeam într-un fel de fum care venea de la ei cred, ameţit şi nu eram în stare de nimic. Am avut şi perioade de o lună când nu am ieşit de loc din casă. M-am atrofiat complet, nu mai puteam să merg mai mult de 500 metri fără să ameţesc. Aşa am ajuns între decembrie 2002 şi ianuarie 2003 să stau aproape 2 luni încontinuu în spitale. Dar povestea e mult, mult mai lungă). Totuşi am terminat programul înainte de a merge la spital. Când l-am terminat, am intrat pe un forum de audio şi am încercat să-l prezint, şi a intrat un tip şi m-a luat tare, ce, ăsta poate fi program, la 18K mărime, la aşa mărime nu poate fi decât un virus.)
Deci am ajuns la Ryles Center. Michelle a luat un teanc de hârtii şi a început să mă întrebe şi să scrie. Era foarte frumoasă și zâmbăreaţă şi în sfârşit am realizat că voi sta acolo.
În exterior erau camere, la mijloc hol, iar în mijlocul holului era staţia asistentelor şi toaletele. Era o tablă unde te scriai la ora când era liber la maşina de spălat rufe. Era chiar o cameră cu un calc legat la internet. O sală de terapie cu un pian. Totul vechi şi cam dărăpănat.
Ce mişto era Michelle. De fapt nu numai era. Mai era o terapistă şi o pacientă, nu ştiu, nu prea am văzut modele de aproape dar cred că aşa ar arăta. Brunete, înalte, binevoitoare şi încercau să menţină un fel de atmosferă veselă.
Ţin minte pacienta aia înaltă mişto odată m-a chemat în cameră la ea şi mi-a arătat un album cu picturi în special o pictură unde era un tip care semăna cu mine. Aveam 42 ani chel, din profil, da, parcă eram eu. M-am enervat, i-am zis: "uggly", şi am plecat din cameră. Eu, adică nu mă puteam suferi pe mine însumi pe atunci.
După vreo câteva zile Michelle ne întreba care vrem să merge la plimbare. După masa de prânz, câţiva pacienţi, cu Michelle sau altă terapistă, o luam încet încet pe stradă până la un magazin de convenienţă, dulciuri, sucuri, chestii din astea. Pentru mine acea jumătate de km părea un maraton. (Eu care am urcat într-o noapte de februarie, în vacanţa de după sesiune, cu Cătălin Butnariu, după ce am băut o zi întreagă la Deia, pe Rarău, pe traseul Pârâul Alb, 14 km de la gara de est din Câmpulung, pe o zăpadă de jumătate de metru pe lângă cărare, cu o ghitară în spate şi cu o lună şi o zăpadă pe brazi ca în tabloul ăla de Şîşkin.) Ţin minte că o altă pacientă m-a şocat. În timpul unei plimbări s-a apropiat de mine şi mi-a zis, "fake it till you make it, eh?" adică a sugerat că mă dau bolnav, adică nu am nimică. Asta după ce am stat vreo 2 zile şi am analizat expresia, fiindcă nu, nu am înţeles pe loc ce vrea să spună şi nici nu aveam acces direct la internet, şi nici internetul nu era ce este acum.
Odată am intrat cu Michelle în camera aia cu calc şi i-am arătat ce ştiam eu pe la internet iar ea se prefăcea că nu-i venea să creadă. Chiar i-am pus o poză undeva pe un cont făcut instant pe tripod sau undeva. După care am luat-o înapoi de acolo, bineînţeles la cererea ei.
Ţin minte mi-a zis într-o zi o asistentă, făcâdu-mi cu ochiul, zâmbind, dar destul de serios, "Go ahead George and impress Michelle with your bubbly personality!"
Mai era un bolnav, un tip care tot aşa venise de la alt centru şi probabil urma să plece la altul şi toată ziua zâmbea şi întreba pe oricine, "nu-i aşa că pisicile sunt mult mai mişto decât câinii?" "cats are much cooler than dogs". De obicei când ne adunam toţi în faţa uşii, ieşeam afară din clădire şi intram în altă "aripă" a clădirii, unde era sala de mese iar la subsol, bucătărie. Mie mi se făcea foame cam cu jumătate de oră înainte, dar aşa de rău că tremuram şi mă luam ameţeala.
Mâncarea era foarte bună, gătea un tip cred că era şef, făcea tot felul de chestii gurmet, dar puţin. Mai completam cu banane, după aia am descoperit în sala de mese nişte pliculeţe cu cacao cu lapte în care puneam apă fierbinte.
De obicei nu rezistam la o oră de terapie până la sfârşit, mă lua durerea de stomac. Mă strecuram afară şi fumam.
Într-o zi a venit un tip, nu ştiu ce era, se învârtea pe acolo, s-a aşezat la pian şi a început să cânte meseriaş, nu mai ştiu parcă jazz. Mă uitam la el şi am rămas blocat
Dar era să uit. Într-o zi a apărut un pacient care zâmbea tot timpul. L-am întrebat de ce e aşa de happy şi mi-a zis că în dimineaţa aia îi făcuseră şocuri electrice, de unde venise, şi se simţea întotdeauna bine după aceea.
Până când într-o zi am mers odată chiar singur cu ea. La plimbare. Mă uitam cu coada ochiului, era aproape la fel de înaltă ca mine, (eu am 1.84), un profil perfect, nasul scurt şi drept, ochii negri, părea franceză sau irlandeză de origine, dar putea să fi fost şi româncă, doar ceva mai brunetă şi cu părul creţ, probabil făcut. Vorbea tot timpul zâmbind îngăduitor. Pe atunci nu prea aveam curaj să întreb lumea de pe unde se trage. Dar mă uitam şi înainte unde pun următorul pas, şi credeam că de fiecare pas va fi ultimul.
Când am ieşit, eram pe zyprexa şi probabil nexium. În primăvara m-am hotărât să merg în parc să mă plimb după cum m-au învăţat la Ryles Center. Aveam sandale, pantaloni scurţi, dar nu prea îndrăzneam fiindcă mă cam lua ameţeala. Totuși m-am dus şi am început să merg dimineaţa, singur. Întâmplător, unul din cele mai mişto parcuri din zonă era cam la 2-3 minute de unde stăteam. Mergeam, dimineaţa nu era nimeni pe alei, şi de fiecare dată mă întâlneam la un moment dat cu o tipă, care zâmbea cu gura până la urechi.
Câţiva ani după aceea, chestia avea să se schimbe complet. Parcul acela (Greenway, Beaverton) s-a aglomerat brusc. Întâlneam zeci sau sute de persoane la o plimbare. Mai ales după ce au instalat nişte coşuri de sârmă pentru un joc de aruncat farfurii de plastic (disc golf). Pozele următoare sunt făcute cu 4 ani mai târziu, după Ryles Center, în 2007, cu un Nikon CoolPix L6 de 6MP, pe care am dat cam 100 dolari, culoare silver, prima mea cameră digitală. (Când s-a stricat, mi-a luat un L18, de 8 MP, roşu, de la Target, cu acelaşi preţ. LOL nu s-a stricat în urma numeroaselor izbitor chiar pe asfalt sau beton în parcare de la un metru şi ceva, dar a intrat un fir de praf la senzor şi fiindcă pe vremea acea nu ştiam să-l scot, am desfăcut camera şi după ce m-am curentat zdravăn de la condensatorul de la blitz de mai multe ori, am reuşit şi am făcut un scurtcircuit pe acolo) După cum în zonă, în 2010, 2011 vara, una din 5 maşini avea număr de alt stat, părea că migrează lumea de peste tot în Oregon, dar anul trecut nu prea.
So. It was not Keiko Fujimori after all. Or maybe she was?
01-30-18. The building where all this happened in 2003 was still there when i first wrote this blog post. Unfortunately in Romanian. All that's left of it is the painted wall which actually belonged to a dealership next to it to the right. I think i got pictures done by me somewhere. However i would add the essential now and here in English.
I wouldn't have done it today or probably ever if i didn't find out that "Demi Lovato" is one of them. As i said before i think she is the same person with an ex-Hungarian body builder, Suzana Kovesi. Whom i saw working here at this complex back in 2015 when i first signed the lease forms and many times after.
I have to admit. I was more dead then alive when i got there after almost a month at Woodland Park Hospital (another one that has been closed next year). I could not even walk 3 or 4 city blocks to the convenience store. After i left i did my first walks in the park, after a decade of total inactivity. Next year i went to Romania.
Today another of the Glee team died. And i think i knew him. More than that. I was thinking yesterday at the chef who was cooking there. Only gourmet food. Very little to my taste, though. And at the guy who was drinking lots of cocoa from the bags on the table. I was too shy to do it though. I think he was some sort of body builder too. I myself could not wait for breaks to go outside and smoke. I am so sorry they tore down that building and put something else in place.
Îmi amintesc ziua când am ieşit de la Woodland Park, ianuarie 2003. Au chemat un taxi şi m-au urcat şi m-au dus la alt spital, Providence St.Vincent, la urgenţe. După două internări succesive la Woodland Park, aveam capul plin de antidepresante dar care nu puteau să-mi micşoreze nişte dureri fantastice de ulcere la stomac. O durere care nu dispărea niciodată. În paralel cu antidepresante luam şi antiacide din cele mai puternice, zantac, prevacid, nu sunt sigur care în ce perioadă (am luat ani de zile prevacid, protonix, nexium, când am venit în România în 2004 luam 80 mg protonix). Tot timpul simţeam că efectiv leşin de durere. I-am spus taximetristului şi tot drumul a strâmbat din nas şi a protestat că de ce nu i-au spus fiindcă nu prea îi plăcea să mă vadă aşa în maşina lui. Am ajuns la Providence unde au început alte negocieri, ce să facă cu mine. Erau două doctoriţe la urgenţe care efectiv s-au certat ore în şir şi până la urmă s-au hotărât. Mă trimiteau la Ryles Center. 3333 SE Division, exact poza de mai sus. Care erau simptomele mele? O congestie nazală severă intermitentă care îmi dădea dificultăţi la respiraţie din cauza căreia nu puteam adormi de care nu ştiam atunci şi durerile de stomac. Lipsa cronică de somn suficient dădea un şir lung de alte probleme.
Nevastă-mea m-a dus cu maşina şi ţin minte era o coadă lungă de km pe Burnside înainte de intrarea în downtown şi eu nu mai puteam de durere şi ea a luat-o pe banda din stânga şi i-a depăşit pe toţi iar eu am ridicat pe geamul din dreapta dosarul cu actele medicale, pe care am scris cred HOSPITAL sau ceva asemănător. Dar era un mare semn de întrebare, dacă mă vor primi acolo.
În sfârşit am ajuns. O casă donată de cineva (familia Ryles, era undeva o poză pe un perete, un cuplu mai în vârstă) pentru a deveni un centru de recuperare pentru bolnavi mintali, adicţi, homeleşi. Vreo 15 de paturi în câteva camere, pacienţi femei şi bărbaţi, vreo câteva asistente şi terapiste, nu mai ţin minte dacă erau şi doctori. Era destul de lejer, se putea fuma în curtea de după gardul din poză, (LOL, era o brichetă electrică în perete şi băgai ţigara în gură, te apropiai de perete şi băgai ţigara în gaura aia şi apăsai pe un buton şi se înroşea chestia) iar ţigările le luam chiar de acolo dar erau foarte proaste.)
(După ultimul job de la AVX care l-am terminat în august 2000, nu am mai lucrat. Am stat vreo 2 ani căutând servici iar în rest făceam un program ca să învăţ limbajul C (Stero Spectrum Analyzer, bazat pe transformata Fourier rapidă, ca cel care era pe vremuri la iTunes, barele alea care dansează în partea de sus a ferestrei, acu nu mai ştiu dacă este). Îmi făcusem cu vreo 200 dolari un calculator care nu l-am conectat la internet niciodată, aveam Micosoft Visual C++ 6.00 pe Windows NT, o carte de Horton dar nu aveam nici un spor. Nici la învăţat nici la program. În apartamentul de jos se mutaseră trei băieţi tineri, poate studenţi, care câteodată mai băteau cu mingea de basket în podea. Noaptea când dădeam să adorm se auzea o singură bătaie cu un deget în perete, exact în secunda când mă lua somnul. Nu mai dormeam o oră două după aia, adormeam în sfârșit, după miezul nopţii iar dimineaţa după ce pleca nevastă-mea la servici, la 6 sau 7 adormeam iar şi mă trezeam într-un fel de fum care venea de la ei cred, ameţit şi nu eram în stare de nimic. Am avut şi perioade de o lună când nu am ieşit de loc din casă. M-am atrofiat complet, nu mai puteam să merg mai mult de 500 metri fără să ameţesc. Aşa am ajuns între decembrie 2002 şi ianuarie 2003 să stau aproape 2 luni încontinuu în spitale. Dar povestea e mult, mult mai lungă). Totuşi am terminat programul înainte de a merge la spital. Când l-am terminat, am intrat pe un forum de audio şi am încercat să-l prezint, şi a intrat un tip şi m-a luat tare, ce, ăsta poate fi program, la 18K mărime, la aşa mărime nu poate fi decât un virus.)
Deci am ajuns la Ryles Center. Michelle a luat un teanc de hârtii şi a început să mă întrebe şi să scrie. Era foarte frumoasă și zâmbăreaţă şi în sfârşit am realizat că voi sta acolo.
În exterior erau camere, la mijloc hol, iar în mijlocul holului era staţia asistentelor şi toaletele. Era o tablă unde te scriai la ora când era liber la maşina de spălat rufe. Era chiar o cameră cu un calc legat la internet. O sală de terapie cu un pian. Totul vechi şi cam dărăpănat.
Ce mişto era Michelle. De fapt nu numai era. Mai era o terapistă şi o pacientă, nu ştiu, nu prea am văzut modele de aproape dar cred că aşa ar arăta. Brunete, înalte, binevoitoare şi încercau să menţină un fel de atmosferă veselă.
Ţin minte pacienta aia înaltă mişto odată m-a chemat în cameră la ea şi mi-a arătat un album cu picturi în special o pictură unde era un tip care semăna cu mine. Aveam 42 ani chel, din profil, da, parcă eram eu. M-am enervat, i-am zis: "uggly", şi am plecat din cameră. Eu, adică nu mă puteam suferi pe mine însumi pe atunci.
După vreo câteva zile Michelle ne întreba care vrem să merge la plimbare. După masa de prânz, câţiva pacienţi, cu Michelle sau altă terapistă, o luam încet încet pe stradă până la un magazin de convenienţă, dulciuri, sucuri, chestii din astea. Pentru mine acea jumătate de km părea un maraton. (Eu care am urcat într-o noapte de februarie, în vacanţa de după sesiune, cu Cătălin Butnariu, după ce am băut o zi întreagă la Deia, pe Rarău, pe traseul Pârâul Alb, 14 km de la gara de est din Câmpulung, pe o zăpadă de jumătate de metru pe lângă cărare, cu o ghitară în spate şi cu o lună şi o zăpadă pe brazi ca în tabloul ăla de Şîşkin.) Ţin minte că o altă pacientă m-a şocat. În timpul unei plimbări s-a apropiat de mine şi mi-a zis, "fake it till you make it, eh?" adică a sugerat că mă dau bolnav, adică nu am nimică. Asta după ce am stat vreo 2 zile şi am analizat expresia, fiindcă nu, nu am înţeles pe loc ce vrea să spună şi nici nu aveam acces direct la internet, şi nici internetul nu era ce este acum.
Odată am intrat cu Michelle în camera aia cu calc şi i-am arătat ce ştiam eu pe la internet iar ea se prefăcea că nu-i venea să creadă. Chiar i-am pus o poză undeva pe un cont făcut instant pe tripod sau undeva. După care am luat-o înapoi de acolo, bineînţeles la cererea ei.
Ţin minte mi-a zis într-o zi o asistentă, făcâdu-mi cu ochiul, zâmbind, dar destul de serios, "Go ahead George and impress Michelle with your bubbly personality!"
Mai era un bolnav, un tip care tot aşa venise de la alt centru şi probabil urma să plece la altul şi toată ziua zâmbea şi întreba pe oricine, "nu-i aşa că pisicile sunt mult mai mişto decât câinii?" "cats are much cooler than dogs". De obicei când ne adunam toţi în faţa uşii, ieşeam afară din clădire şi intram în altă "aripă" a clădirii, unde era sala de mese iar la subsol, bucătărie. Mie mi se făcea foame cam cu jumătate de oră înainte, dar aşa de rău că tremuram şi mă luam ameţeala.
Mâncarea era foarte bună, gătea un tip cred că era şef, făcea tot felul de chestii gurmet, dar puţin. Mai completam cu banane, după aia am descoperit în sala de mese nişte pliculeţe cu cacao cu lapte în care puneam apă fierbinte.
De obicei nu rezistam la o oră de terapie până la sfârşit, mă lua durerea de stomac. Mă strecuram afară şi fumam.
Într-o zi a venit un tip, nu ştiu ce era, se învârtea pe acolo, s-a aşezat la pian şi a început să cânte meseriaş, nu mai ştiu parcă jazz. Mă uitam la el şi am rămas blocat
Dar era să uit. Într-o zi a apărut un pacient care zâmbea tot timpul. L-am întrebat de ce e aşa de happy şi mi-a zis că în dimineaţa aia îi făcuseră şocuri electrice, de unde venise, şi se simţea întotdeauna bine după aceea.
Până când într-o zi am mers odată chiar singur cu ea. La plimbare. Mă uitam cu coada ochiului, era aproape la fel de înaltă ca mine, (eu am 1.84), un profil perfect, nasul scurt şi drept, ochii negri, părea franceză sau irlandeză de origine, dar putea să fi fost şi româncă, doar ceva mai brunetă şi cu părul creţ, probabil făcut. Vorbea tot timpul zâmbind îngăduitor. Pe atunci nu prea aveam curaj să întreb lumea de pe unde se trage. Dar mă uitam şi înainte unde pun următorul pas, şi credeam că de fiecare pas va fi ultimul.
Când am ieşit, eram pe zyprexa şi probabil nexium. În primăvara m-am hotărât să merg în parc să mă plimb după cum m-au învăţat la Ryles Center. Aveam sandale, pantaloni scurţi, dar nu prea îndrăzneam fiindcă mă cam lua ameţeala. Totuși m-am dus şi am început să merg dimineaţa, singur. Întâmplător, unul din cele mai mişto parcuri din zonă era cam la 2-3 minute de unde stăteam. Mergeam, dimineaţa nu era nimeni pe alei, şi de fiecare dată mă întâlneam la un moment dat cu o tipă, care zâmbea cu gura până la urechi.
Câţiva ani după aceea, chestia avea să se schimbe complet. Parcul acela (Greenway, Beaverton) s-a aglomerat brusc. Întâlneam zeci sau sute de persoane la o plimbare. Mai ales după ce au instalat nişte coşuri de sârmă pentru un joc de aruncat farfurii de plastic (disc golf). Pozele următoare sunt făcute cu 4 ani mai târziu, după Ryles Center, în 2007, cu un Nikon CoolPix L6 de 6MP, pe care am dat cam 100 dolari, culoare silver, prima mea cameră digitală. (Când s-a stricat, mi-a luat un L18, de 8 MP, roşu, de la Target, cu acelaşi preţ. LOL nu s-a stricat în urma numeroaselor izbitor chiar pe asfalt sau beton în parcare de la un metru şi ceva, dar a intrat un fir de praf la senzor şi fiindcă pe vremea acea nu ştiam să-l scot, am desfăcut camera şi după ce m-am curentat zdravăn de la condensatorul de la blitz de mai multe ori, am reuşit şi am făcut un scurtcircuit pe acolo) După cum în zonă, în 2010, 2011 vara, una din 5 maşini avea număr de alt stat, părea că migrează lumea de peste tot în Oregon, dar anul trecut nu prea.
So. It was not Keiko Fujimori after all. Or maybe she was?
Sunday, February 24, 2013
Case NR.12-664146 OCT 26 2012, Lake Oswego Police Department
From: George Ion <george.ion.email@gmail.com>
Date: Wed, Oct 31, 2012 at 2:06 PM
Subject: Ref.case NR.12-664146
To: sfilippelli@ci.oswego.or.us
The time i made the phone call at home was 6:10 PM OCT 26 2012 and that was minutes after accident. There are also time stamps on the pictures attached. There is a picture with the rear of my car and one with the front of his. There is a picture with the offer for the insurance that has a date of OCT 25. But the date on the envelope is 29 as seen in the picture. I spoke with my insurance agent every day for the last 3 days. Minutes after the accident happened another gentleman showed up at the scene of the accident. He seemed to live in the neighborhood of https://maps.google.com/maps?
The other gentleman, a younger blond tall slim person brought a pen probably from his home. The personal data of Michael Jivangi (a tall guy name is indian, muslim by appearance) was written by himself and i added the license plate, make and year of the car. There is also a picture with the brake reservoir with the broken lid from the vandalism case i reported separately. Actually there are several cases and instances. Please try and speak with Ben Schneider of the Lake Oswego Police to whom i reported another instance of vandalism on my car that happened several months ago.
There are 4 pictures attached. I forgot to tell you one more thing. The apartment nr 6 wich is right under nr.10 in the building where i live is vacated since September 2011. Before that there was an older, shorter gentleman with an old green van that was making strange noises at night like rebuilding something. He put blankets and blinds and then he left and i never seen anybody going in and out but many times there was strange smoke smells coming from the cracks in the wall that i finally fixed but even as i write this email there is a strange smoke here that i cannot explain that has a weird effect on me. Could you possibly check to see why there are blinds and blankets in this vacated apartment and nobody is there for more than a year and sometimes i still here noises?
At 7:30 Oct-26 an hour or so after the accident i went to the Doctors Express at 17437 SW Boones Ferry Rd Ste.100 for a checkup. There was a middle age Dr with a grey goatee and an younger Asian like assistant and another older gentleman in a blue suit with a gray mustache. The doctor first wanted to see the car, front and read. After the assistant took my blood pressure which was 160/90 with a pulse of 91. I gave them the Medicare card and my drivers license and they gave them back to me. The doctor asked me if i had any back pain and i said i only felt heat like after going to the chiropractor. After that i went a couple of times for different reasons this week and i got paperwork for both. Last night and today i asked them for the paperwork for Friday 26 but they are saying there is no record of me being in that day in there.
Date: Wed, Oct 31, 2012 at 2:06 PM
Subject: Ref.case NR.12-664146
To: sfilippelli@ci.oswego.or.us
The time i made the phone call at home was 6:10 PM OCT 26 2012 and that was minutes after accident. There are also time stamps on the pictures attached. There is a picture with the rear of my car and one with the front of his. There is a picture with the offer for the insurance that has a date of OCT 25. But the date on the envelope is 29 as seen in the picture. I spoke with my insurance agent every day for the last 3 days. Minutes after the accident happened another gentleman showed up at the scene of the accident. He seemed to live in the neighborhood of https://maps.google.com/maps?
The other gentleman, a younger blond tall slim person brought a pen probably from his home. The personal data of Michael Jivangi (a tall guy name is indian, muslim by appearance) was written by himself and i added the license plate, make and year of the car. There is also a picture with the brake reservoir with the broken lid from the vandalism case i reported separately. Actually there are several cases and instances. Please try and speak with Ben Schneider of the Lake Oswego Police to whom i reported another instance of vandalism on my car that happened several months ago.
There are 4 pictures attached. I forgot to tell you one more thing. The apartment nr 6 wich is right under nr.10 in the building where i live is vacated since September 2011. Before that there was an older, shorter gentleman with an old green van that was making strange noises at night like rebuilding something. He put blankets and blinds and then he left and i never seen anybody going in and out but many times there was strange smoke smells coming from the cracks in the wall that i finally fixed but even as i write this email there is a strange smoke here that i cannot explain that has a weird effect on me. Could you possibly check to see why there are blinds and blankets in this vacated apartment and nobody is there for more than a year and sometimes i still here noises?
At 7:30 Oct-26 an hour or so after the accident i went to the Doctors Express at 17437 SW Boones Ferry Rd Ste.100 for a checkup. There was a middle age Dr with a grey goatee and an younger Asian like assistant and another older gentleman in a blue suit with a gray mustache. The doctor first wanted to see the car, front and read. After the assistant took my blood pressure which was 160/90 with a pulse of 91. I gave them the Medicare card and my drivers license and they gave them back to me. The doctor asked me if i had any back pain and i said i only felt heat like after going to the chiropractor. After that i went a couple of times for different reasons this week and i got paperwork for both. Last night and today i asked them for the paperwork for Friday 26 but they are saying there is no record of me being in that day in there.
| DSC05554.JPG 2649K View Share Download |
| DSC05561.JPG 2749K View Share Download |
| DSCN0865.JPG 3853K View Share Download |
Thursday, February 7, 2013
Oregon City Church
 |
| 03/07/2010, Oregon City, OR. Click on the image for better view. |
 |
| 03/07/2010, Oregon City, OR. Click on the image for better view. |