Friday, April 12, 2013

Manafu şi Chinezu

Nu prea ştiu cine sunt cei doi şi cum le arată blog-urile. Nu prea am chef în seara asta. Am intrat să trag cu ochiul la blogu lu' Simona Tache şi am văzut acolo o invitaţie. O bere cu băieţii...

Am băut butoaie de bere cu băieţii, ultimele dăţi când mergeam cu şeful meu (am impresia că a murit, Dumnezeu să-l ierte) şi alţi colegei de la IMU Bacău. Îmi dădea premii (bonusuri cu ar zice corporatiştii de azi) ca să plătesc berea. Mergeam la Moldova la terasă sau la parc sau mă rog la crâşmele din centrul Bacăului şi beam tăvi cu halbe şi ne pişam şi iar beam şi iar ne pişam până mă trezeam acasă în pat iar nevastă-mea îmi spunea că miros a coniac... Nu ştiu de ce că beam numai bere, şi aia părea diluată cu apă...

Dar nu de asta am început postul acesta care va fi lung dacă-l voi termina... În timp ce despachetam pungile de la supermarket mă gândeam ce să scriu... Vecina mea care azi seamănă cu LeeLoo (multipass) a băgat nişte başi speriaţi prin perete dar nu mă mai impresionează, azi au demontat un acoperiş în vecini şi au aruncat bucăţile în nişte dube mari care sunau ca nişte clopote după care au început să bată cuie cu maşini pneumatice toată ziua iar acu seara mă dor timpanele... Pour qui? sera demain l'été...

Deci eu când aud numele ăsta (adjectivul chinezu' folosit ca nume adică, (chinezuţi cum le spunea Angela când mai eram oameni amândoi, adică atunci când am venit din Ro) nu mă pot gândi decât la un singur lucru.

Era un tip în Câmpulung. Parcă prima dată când îmi amintesc de el era în timpul unui Festival Naţional al Cinecluburilor din România ţinut la Câmpulung Moldovenesc. Deci în Câmpulung pe atunci erau două "şcoli de cinematografie" la Casa Pionierilor. Era şcoala lui T...n, şi şcoala lui M...i. T...n era cu animaţia şi documentarele, M...i era cu documentarele şi... nu pot să spun artistice, dar aşa parcă ziceau toţi...

Îmi amintesc o fază cu M...i, m-am întâlnit cu el în staţia de autobuz de la FCL din Câmpulung-vestul sălbatic, eram într-o vacanţă din liceu parcă şi mi-a zis... Bă Gigi, cum îmi spuneau toţi pe atunci, tu ştii că filmul ăla în care ai "jucat" tu cu bădiţa M.L. a ajuns tocmai în Australia? (un film color pe 16 mm, developat şi montat (editat) chiar de M...i la Casa Pionierilor într-un laborator improvizat, cu o tobă pentru "solarizare" pe care se înfăşura filmul şi apă distilată pentru "soluţii" de la FCL care se făceau în damigene. (câteodată îl mai ajutam şi eu, tot procesul se desfăşura pe întunerec complet (erau peste 10 soluţii diferite cu tot cu spălări intermediare şi fiecare baie trebuia cronometrată, nu-mi mai amintesc cum făcea, pe întunerec) în afară de faza de solarizare, cu trei lămpi cu halogen, pentru că era film "direct pozitiv" cu două rânduri de emulsii, după developarea celor negative, se expunea la lumină, se transfera imaginea pe emulsiile pozitive, se spălau cele negative şi se developau încă o dată cele pozitive, eram în şcoala generală.) Filmul era despre transmiterea tradiţiei de a construi tulnice din lemn de "rezonanţă". Ţin minte că filmul începea iarna cu alegerea bradului din care se făcea lemnul, iarna când totul era îngheţat şi bădiţa M bătea cu dosul bărdiței în brad să-l audă cum sună, îl însemna dacă îi plăcea şi vena apoi vara să-l taie.)

Camera Krasnogorsk de 16 mm, cu zoom, cca 1970
(Îmi amintesc acum, când am developat scena finală din filmul menţionat mai jos, cu un foc imens pe vârful unui munte, şi cu multă lume care parcă a făcut o horă în jurul focului, undeva pe lângă Prislop, dar nu în timpul festivalului de acolo, s-a greşit ceva şi nu a mai ieşit scena. Ştiu că a fost mare scandal şi nu mai ştiu pe cine s-a dat vina până la urmă, parcă îl auzeam pe M...i ceva că a stat la un moment dat prea aproape de foc şi a filmat focul ăla de câţiva m înălţime şi s-a voalat filmul de la IR, iar scena a fost înlocuită cu un munte cu nu foc pe el la masa de animaţie (era un montaj din nişte bare pe o masă, cu lămpi cu halogen, se folosea aceeaşi cameră, cu declanşator frame by frame cu foi A4 de "acetofan", celuloid adică cu găuri de îndosariere pentru aliniere pe care nişte colegi de-ai noştri pionieri meseriaşi desenau filme de desene animate, cadru cu cadru, prin suprapunere, 24 desene pentru o secundă, care după ce se termina filmul se spălau şi se refoloseau)).

Deci la Festivalul Naţional al Cinecluburilor din Câmpulung eu nu am participat decât ca spectator. (Am mai fost şi la un festival la Sibiu, când am prezentat un film despre plutaşii de pe Bistriţa şi umblam îmbrăcat în "costum naţional" din Câmpulung cu boandă din blană de dihori.) Deci tipul acela, Chinezu cum îi spuneau toţi, a jucat şi el într-un film proiectat atunci la Câmpulung, într-o vacanţă de vară. Era un film alb-negru, pe 16 mm, dar au folosit o optică specială la filmat cu o lentilă cilindrică şi era proiectat pe ecran panoramic.

Tot filmul era cu el, Chinezu, mergând pe o cale ferată, şi o grămadă de bocanci. Nu ştiu cum se chema sau despre ce era vorba. Dar îmi amintesc că la festival cineva i-a "sabotat", nu mai găseau lentila aia cilindrică care "desfăcea" imaginea într-una panoramică, au început să-l proiecteze aşa, îngrămădit ca un video pe youtube care nu respectă proporţia, după care cineva a apărut cu lentila sau cu una de rezervă şi l-au proiectat din nou...

Chinezu nu era chinez dar avea ochii în sus ca chinezii... Era ca tot ce credeam eu că înseamnă chinez, prototipul chinezului (chiar şi mult mai târziu, când am văzut chinezi adevăraţi (am avut un coleg de serviciu la Quadramed) şi am fost şi la restaurante chinezeşti), imaginea aceea nu s-a schimbat. Era crescut de mama lui, care era soră medicală, era o femeie zâmbitoare şi de treabă, venea iarna la 12 noaptea şi-mi făcea injecţii cu penicilină când făceam amigdalită, aproape în fiecare iarnă când eram în şcoala generală...

Avea nume unguresc.

Îmi amintesc cel puţin două faze cu el de când eram student. Pe atunci putea să-mi spună oricine orice, mai ales dacă eram beat, nu mă supăram, zâmbeam tot timpul. De fapt nu am înţeles bine ce a vrut să-mi spună cu versetul acela din Biblie, şi îl citez aşa cum mi-l amintesc de la el (citisem Cântarea Cântărilor, într-o tipăritură separată care apăruse la magazinul Foto Sport şi Muzică din Câmpulung, mi-o dăduse bunica să o citesc), mergeam noi trei, Chinezu, eu şi încă un tip care îmi plătea tot timpul băutura, avea mai mulţi bani de allowance (de fapt eu lucram dimineaţa), probabil de la o cârciumă la BTT şi exact pe podul suspendat, în mijlocul râului, s-a oprit şi mi-a zis râzând "Sulamita, Sulamita, regele-nţelept cinstit-a trupul tău cu-a sale pofte, dar tu proastă n-ai vrut şi te-ai dus cu oile la păscut".

Când ne-am întors, în aceeaşi zi, spre seară, am trecut pe lângă o clădire văruită, mi-a arătat un zid, insistent, şi m-a făcut să văd ceva dincolo de varul subţire, încă se mai vedea, ce a fost cândva scris cu nişte litere uriaşe, de o şchioapă, "STABILAMENTUL BĂILOR".

Eram în vacanţa de iarnă în 81-82, înainte de sesiunea din anul II prim ăla pe care l-am repetat. Tot anul acela am băut vodcă Krepkaya de 50 grade cu C.B. şi cu Luli şi gemenii A. La demisol în Păcurari 33, Iaşi. N-am fost nici la jumate de cursuri, nu prea mâncam, mai făceam blatul la cantina din Puşkin. Când nu beam, sau şi atunci, mergeam la "repetiţii la formaţie" (Era la Casa Studenţilor o cameră cu instrumente, (ghitări, staţii de amplificare, tobe, orgă) sau aveam petreceri monstru cu tot felul de gagici de pe la diverse facultăţi pe care le aducea C. (aveam şi două vecine în camera de vizavi, o admitantă la medicină şi o elevă de liceu). Dar alea nu petreceau cu noi. Câteodată făceam repeţii chiar acolo, la demisol, cu ghitări acustice şi cu scaune în loc de tobe. C. era un tip foarte distractiv, cel mai popular din an, adevărul e că le zicea bine din ghitară şi cânta şi când avea chef îl imita pe McCartney sau Clapton.

Era linişte şi magie în noaptea aceea şi începea să ningă, la început un praf alb şi fin pe asfaltul gri şi îngheţat bocnă de pe străzi şi trotuare, apoi, răspunzând speranţei mele, fulgi mai mari. Cred că era a doua zi după Crăciun sau chiar Crăciunul. Am fost la discotecă la aceeași Casă de Cultură. La subsol era un disco-ball cu mii de oglinjoare, boxe cu başi serioşi (bine, nu chiar ca la BTT unde erau boxe şi staţie şi lumini Dynacord, cam ca alea de la Costineşti de pe vremea aia) şi lumini negre cu UV. Toate sculele şi muzica (ultimele hit-uri) de la o rudă din Germania a DJ-ului. Aveam un pulover albastru închis pe care se vedeau mii de scame albe. La toţi se vedeau aşa. Albul ochilor şi gulere de cămăşi violete. Nu prea multă lume în seara aceea.

Într-un colţ stătea o tipă destul de înaltă pentru anul II de liceu. Frumoasă ca o modelă. Cam îmbufnată. Am invitat-o la dans şi am condus-o lângă bloc. Tocmai se certase cu prietenul. Ningea tare şi dacă te uitai pe sub stâlpul cu vapori de mercur vedeai fulgii venind spre tine ca nişte stele dintr-un film SF când nava merge cu viteze superluminice. Chiar i-am spus dar nu părea prea impresionată.

(Pentru cine nu ştie, româncele sunt printre cele mai frumoase femei din lume, cam la acelaşi nivel cu polonezele şi britanicele (părerea mea). A şi irlandezele).

Cu ea am petrecut o vacanţă de vis frumos. (Vacanţă de la băut şi chiulit de la şcoală). Am făcut Revelionul împreună, scriam poezii dar nu i le-am arătat cred, care după aceea când am început şcoala le-am dus la o publicaţie în Iaşi şi erau toate numai cu fulgi de zăpadă şi tipul le-a citit şi mi-a zis că sunt "prea fulgurante"...

A doua noapte de după revelion eram la ea acasă, eu dormisem acasă toată ziua, părinţii ei erau plecaţi la ţară, ne uitam la reluare... Deodată auzim în stradă zgomote mari de bice pocnite şi la uşă începe un buhai...

Toată gaşca cu care am fost de revelion s-a adunat nu ştiu cum, pentru că era formată din două grupuri care "nu s-au cunoscut până atunci", (am fost la două şcoli generale) din Câmpulung Vest şi Valea Seacă) şi au venit cu uratul. Au urat ei, după care am pus şi noi paltoanele pe noi şi am plecat cu toţi cu uratul, toată noaptea, pe la nici nu mai ştiu cine, prin tot Câmpulungul.

Dar spre sfârşitul vacanţei, într-o seară aşteptam la o scară de bloc un autobuz, lângă unde stătea ea, şi a apărut Chinezu. El era elev la o şcoală profesională tot de mecanică şi a început să mă întrebe tot felul de chestii despre scule aşchietoare, care e unghiul de aşezare, care e cel de aşchiere, etc. Habar nu aveam. Şi el era foarte intrigat, spunea că dacă sunt la Maşini Unelte, cum să nu ştiu măcar de scule aşchietoare? Şi eu am încercat să-i explic că eram în anul II, încă nu începusem obiecte de specialitate, dar a încercat şi chiar a reuşit să mă pună în încurcătură în faţa ei. Cred că aia a fost ultima dată când am văzut-o în vacanţa aceea.

Astăzi sunt sigur că cineva l-a pus să facă chestiile astea aceea. Sau poate chiar toată povestea de mai de sus a fost aranjată de la început. Dar astea sunt amintirile mele. (cam recurente de altfel).

Îmi amintesc altă fază de atunci, la casa de cultură era o formaţie (amatori), Pietrele Doamnei. Vreo doi tipi bărboşi dintr-o localitate vecină şi un tip din Câmpulung care avea o copie japoneză după un Gibson Les Paul din ăla cu un triunghi alb sub corzi probabil adusă tot de prin Germania. Am pus şi eu mâna pe ea şi jam-uiam cu băieţii ăia şi pe atunci aveam degetele bătătorite de la zdrăngile noastre de lemn cu care ne chinuiam talentele pe la demisol prin Păcurari 33 şi ghitara aia mergea aşa uşor, avea corzile aproape de bare, numai le atingeai cu mâna stângă şi se formau melodiile parcă singure...

Când am venit în vacanţa de după sesiune, am fost pe Rarău cu alţi doi amici, care au plătit camera şi mi-au împrumutat o pereche de schiuri. (La sfârşit când am coborât chiar învățasem puţin. Îmi amintesc că am trecut pe schiuri pe lângă un grup mare care urcau.) Dar era greu fără un teleschi ceva la urcare, îţi lua timp mult ca să urci pârtia. (Jumătate de oră pentru un minut). În bucătărie la cabană am găsit o cutie cu plicuri de ceai şi-mi încălzeam apă pe marginea plitei uriaşe şi beam ceai să mă dezgheţ şi stăteam lângă plita aia până mă uscam (singur, tovarăşii mei aveau cred echipament mai bun şi stăteau mai mult pe pârtie).

Când am ajuns acolo, în prima zi, am semnat în registrul cabanei. Am văzut mai sus numele ei cu un scris caligrafiat lângă cel al fostului prieten, scris mai bărbătesc, grăbit, cu o dată cu câteva zile mai înainte.

M-am mai întâlnit cu ea odată, când am venit cu C. la Câmpulung, şi în vară, la Deia, când eram prieten cu nevastă-mea, şi ea părea interesată, dar eu nu mai.

Thursday, April 11, 2013

Write This Down

 

I was listening to to 99.5 FM, The Wolf. Exactly a few seconds after i started thinking about writing this post, i heard the first tunes of the song above. I am not that versed in country so i had to wait a few seconds until i heard the first words.

Write this down. George Strait. (one guy who should not monopolize the straightness of all guys named George, i said it long time ago). So i decided to write this down. It's gone take some pain. First i have to bring here Dimitrie Cantemir, one of the greatest writers and historians that lived in Europe during the Ottoman Empire. He actually lived a large part of his adult life in Istanbul, Turkey. He knew a lot about Ottomans. He wrote a lot about their history in a work called History of the Growth and Decay of the Ottoman Empire whose manuscripts were part of the Romanian Treasure transferred by the Romanian government to Moscow in 1916.

But this is not what i had in mind to write down today.

I was thinking how little we know about the history of a people that spans over 1000 years that lived and thrived in the middle East, parts of Europe, Asia, Africa.

One thing i know for sure. From a video i saw on youtube. Their leaders where absolute. Their entire existence was based on this one constant. The leader could not be contested. (I remember i read somewhere that their rules of succession were so tough that at the moment o taking power the sultan was killing all his brothers for everybody's assurance that he will not be challenged - here: "the practice of fratricide, first employed by Mehmed II, soon became widespread.[2] Both Murad III and his son Mehmed III had their half-brothers murdered. The killing of all the new sultan's brothers and half-brothers (which were usually quite numerous) was traditionally done by manual strangling with a silk cord." http://en.wikipedia.org/wiki/Line_of_succession_to_the_former_Ottoman_throne). After all, absolute leadership is the most natural type of social organization known to humankind but that doesn't mean that in time this type of society does not become advanced or sophisticated.

I bet there was a big competition for gaining sultan's favor and trying to influence him. Probably part of this was straight advising, when asked for. But i bet another part of this was guessing his mood and suggestioning. I never read anything about but it is my guess.

But i don't think it was such a far fetched assumption if i considered that they might have brought this to an art level. Both guessing his mood and making subtle suggestions. Could they have gotten at the level where could have been embedded them in the songs he was listening?

I was getting ready to read a book i took from the library, "The Last Sultan, The Live and Times of Ahmet Ertegun" by Robert Greenfield. Ahmet Ertegun. The ambassador's son. The media mogul. The man who changed the face of American music. (or maybe not only music). Never had time to. But i think all that anybody needs to read from that book is in the picture below.

And judging only by the title of the book and the passage i already read online, the fact that he in the Atlantic files “had every disc jockey in the United States’s shoe size, hat size, preference in women and drugs of choice” make me think he might have introduced us, unknowingly, to the not forgotten practices of those times of the Ottoman Empire, so familiar to those that come from communist countries, (and this is not a coincidence, i wrote in other posts about the possible connection) things that don't have anything to do with democracy and Declaration of Independence. Click on the picture to can actually read that in the book, on the lower left page.


If a dictator or sultan can be influenced by embedded words in his music, why a democracy couldn't? Provided you have the means to reach everyone.(And that is already history).

Imagine a guy like that with knowledges like those in the today's internet and supercomputers' world.

And by the way, i thought i spotted his ghost yesterday in a beige, older Volvo driven by a beautiful, not so old, smiling woman.

http://performa.web.ua.pt/pdf/actas2011/EminSoydas.pdf

Saturday, April 6, 2013

Neologisme naşpa II

Am mers un drum lung de când am scris postarea Neologisme naşpa. Cum ar spune americanii, "i came a long way", dar încă mai am atât de mers...

Am înțeles ce e sintagma şi paradigma, hai să mă aventurez mai departe.

E în mintea mea un subiect zemos despre numele unor personaje politice care par a le defini principalele caracteristici. Am tot căutat şi bineînţeles, am dat şi peste concept, împreună cu o definiţie. De fapt îmi amintesc ca prin ceaţă, la şcoală parcă ne spunea profa de română ceva despre caractonime. În nu ştiu ce tipuri de opere literare, dacă nu în toate, se practică alegerea numelor de personaje în funcţie de calităţile lor (bineînţeles la început virtuale, existente numai în mintea scriitorului). Ion de Liviu Rebreanu. Ce putea să fie Ion, decât un ţăran. Grobei al lui Breban, vine de la grobian cu un pic de spice care nu sunt sigur ce e în momentul ăsta şi nu am chef să cercetez, cum e scris, dar multe cuvinte germane, dacă nu o declinare întreagă se termină în ei.

Şi aşa mai departe, putem scrie aici şi descifra la caractonime până mâine cred că nici un scriitor nu s-a putut abţine în a pune cât mai multă încărcare psihologică în opera lui, folosind aceste caractonime. Cred că e un fel de concurenţă şi între ei, scriitorii, pe epoci, şi dacă începe unul aşa şi îi merge, după aia se iau toţi după el şi apare moda.

Chestia e bună şi nu prea, fiindcă odată ales un nume pentru un personaj, după aia eşti cam limitat de definiţie, mai poţi să exceptezi pe ici pe colo, dar trebuie să te cam ţii de idee. E bine pentru scriitor că uşurează munca, fiindcă întotdeauna când croieşte acţiunile şi spusele unui personaj, are ca ghid chiar numele acestuia. E bună pentru cititor pentru impactul psihologic, căci nu-i aşa, principala funcţie a unei opere de artă (ştiu asta de la fotografie, care totuşi este disputată ca fiind o artă, mă rog, depinde de fotograf) trebuie să fie impactul emoţional. E clar de ce, trebuie să se vândă.

Un mijloc literar cam ieftin şi rătăcit în istoria literaturii până în ziua de azi, căci oamenii odată ce capătă succes cu el cam refuză riscul de renunţa şi a încerca altceva. Asta pentru scriitori care merg pe reţetă sigură pentru a avea succes comercial fără prea multă bătaie de cap.

(Nu ştiu nu am citit o carte de mult, dar presupun că încă se mai practică.)

Dar ce mă îngrijorează şi mă motivează să scriu postarea aceasta nu e literatura. Literatura stă cuminte în cărţi şi pe raftul bibliotecii şi nu-ţi face nimic până nu deschizi paginile, şi mai este şi un leac pentru opere literare care încearcă să interfereze cu personalitatea sau mood-ul, închiderea cărţii şi lăsarea dulce a capului pe pernă. Sincer, eu când am încercat să citesc ultima dată am descoperit acest minunat somnifer. Două pagini, maximum. Natural şi refolosibil.

Problema e că această caractonimie şi-a făcut un loc sigur în politică şi în dinamismul mediei televizate. Tot ce apare şi mişcă şi vorbeşte pe ecranele ce ne luminează sufrageriile şi ne reglează ritmul respiraţiei are şi un nume pe măsură, "parcă ales înadins" de vreun scriitor năstruşnic, să poată cântări în balanţa competiţiei dar şi să se potrivească în puzzle-ul scenei politice lărgite cu celelalte caractere medie-vale ce ne bântuie televizoarele. Cu vorbe citite chiar în secunda respectivă de nenea supercomputerul de pe paginile de Facebook a milioane, repetate din micro-cască sau citite de caractere pe miniteleprompterele (alea profi, nu Google glass de 100 dolari) de pe ochelari. Bine calculat, bine potrivit, hai care ne daţi feedback-ul mai repede. Cum ne place nouă. Dovadă că ce a spus Shakespeare e adevărat. Toată lumea e o scenă. O întrebare aici, spectatorii cine suntem?

Politicienii, precum personajele din cărţi sau filme, fiind şi ei limitaţi de caractonumele alese, (de către cei ce aleg personajele politice), nu pot nici ei, după cum am scris într-un paragraf mai sus) nu pot să se abată prea mult de la trăsăturile sugerate de numele lor, (asta e puţin greşit spus fiindcă nu ei hotărăsc ce să facă, dar aşa apare), deci încă un motiv în plus să lăsam speranţele la o parte când privim pe cei vechi cum vin mereu cu poante noi să ne ducă mai departe.